George Bondor este conferențiar în cadrul Departamentului de Filosofie, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Dedicat studenților săi, consideră că interacțiunea cu aceștia reprezintă un motor de reactualizare a informațiilor și de mai bună receptare a lumii actuale. Despre importanța unei gîndiri filosofice în fiecare profesie, despre curentele filosofice și despre modul în care e văzut intelectualul român în străinătate, veți afla din interviul pe care ni l-a acordat.
Ați declarat că filosofia v-a ajutat să vă descoperiți. Cum ați ajuns să faceți filosofie?
E o întrebare la care e dificil de răspuns. Există, desigur, cărți care ne pun pe un anumit drum, cărți care ne marchează la o anumită vîrstă și care ne determină să aprofundăm acel domeniu. Există apoi, poate, întîmplări ale vieții care ne determină să reflectăm asupra condiției noastre, asupra locului nostru în lume, asupra sensului vieții. Pot exista oameni care ne ajută să vedem mai mult decît văzusem pînă atunci și să ne dăm seama că e important să ne descoperim pe noi înșine.
A fost cîte ceva din fiecare dintre aceste posibile origini. Aș situa, temporal, lucrul acesta în perioada liceului, undeva prin clasa a X-a, a XI-a, cînd, însă, nu eram sigur dacă aș vrea să studiez mai departe filosofia sau psihologia. Dar ambele se leagă cumva de descoperirea de sine și de înțelegerea condiției și a naturii umane. Am ales filosofia și cred că am făcut bine, pentru că e mult mai liberă decît psihologia în a-și căuta metodele, drumul propriu, instrumentele cu care încercăm să ne cunoaștem pe noi înșine.
Ce v-a îndemnat să vă ghidați spre cariera de profesor universitar?
În timpul studenției nu m-am gîndit că aș fi bun de așa ceva și nici că mi-ar plăcea. De altfel, îmi amintesc o întîmplare hazlie. În timpul liceului, cînd nu eram foarte cuminte la ora de limba și literatura română, profesorul de atunci, care era un eminescolog foarte bun, mi-a zis: „Te blestem să devii profesor, să vezi și tu cum e lucrul ăsta!”. Și am zis: „Profesor? Niciodată n-am să fac chestia asta!”. Întîmplarea a făcut să devin, totuși, profesor, dar, repet, în anii studenției nu m-am gîndit la așa ceva. Mă vedeam potrivit pentru o carieră în cercetare, pentru a sta singur în bibliotecă, a scrie cărți, articole, nu pentru a interacționa cu alții și nicidecum pentru a-i învăța ceva pe alții. Întîmplarea a făcut să fiu solicitat, pe la finalul studenției, de un prieten mai tînăr, să îl meditez la filosofie pentru admiterea la facultate. Din acea întîmplare mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu profesor. Pînă atunci nu realizasem chestiunea asta. După aceea, exersînd profesoratul, mi-am dat seama că ajungi să înțelegi mai bine lucrurile de care te ocupi dacă și predai. Chestiunile pe care le predau, faptul de a explica o idee complicată, un argument sofisticat, un autor dificil sau o carte, îmi devin, datorită interacțiunii cu studenții, mult mai apropiate decît cele pe care doar le cercetez. A explica pe înțelesul celor mai tineri, al studenților, te face, de fapt, să înțelegi mai bine lucrurile, decît atunci cînd stai în turnul tău de fildeș și scrii doar pentru o mînă de cercetători, de specialiști în domeniul tău.
În perioadele în care am fost plecat cu stagii de cercetare poate lucrul care mi-a lipsit cel mai mult a fost interacțiunea cu studenții. Atunci mi-am dat seama că efectiv îmi place ceea ce fac.
Formarea teoretică și comprehensivă în filosofie, „cel mai bun exercițiu al minții”
V-ați putea imagina în altă ipostază, avînd altă profesie?
Cred că oriunde merită să fii profesor, dacă îți place această meserie și, ca-n romanul lui Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, aș spune că, cu cît avansezi în această carieră de profesor, cu atît ești mai tentat să te ocupi de cei mai mici, nu de cei avansați. Ești tentat să așezi lucrurile la baza lor, acolo unde tinerii chiar au nevoie de așa ceva.
Am avut diverse tentații. O exclud pe cea de-a deveni sportiv de performanță, pe care am avut-o în liceu, și aș spune că au fost diverse tentații venite cumva dinspre familie. Mama m-ar fi vrut jurist, pentru că a lucrat în Justiție. Dar, fiindcă am participat la procese în sala de judecată în anii liceului, mi-am dat rapid seama că nu mi-ar plăcea asta. Tatăl meu m-a vrut economist, pentru că a lucrat în domeniu. Nu m-ar fi interesat deloc să calculez și cu atît mai puțin să-mi calculez viața.
Cred în momentul acesta că, dacă n-aș fi profesor și excluzînd și latura de cercetare, sigur mi-ar plăcea să fiu scriitor. Să stau doar să scriu literatură, dar nu știu dacă asta e o meserie în sine. Poate că mi-ar plăcea fiu medic. Dar nu cred că aș fi foarte atras de a trăi zilnic printre bolnavi. M-ar fi pasionat să cercetez în medicină sau să fiu un diagnostician, dar nu știu dacă aș fi avut neparat tăria de a vedea slăbiciunile omenești, durerea omenească, zilnic. Pentru că toate lucrurile acestea te încarcă foarte mult. Sigur că și ca filosof conștientizezi maladiile lumii în care trăiești. Dar sînt mai degrabă maladii psihice, sociale, culturale. Terapiile sînt la fel de complicate, nu sînt însă neparat maladii fizice.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul „Profesor Bologna”, acordat de Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România, în 2012?
A fost unul dintre premiile cele mai importante pe care le-am primit. Îl prețuiesc. Așa, pentru a face o ierarhie, îl prețuiesc mai mult decît Premiul Academiei Române, pe care l-am primit pentru o carte. Deoarece a venit dinspre studenți, iar lucrul acesta mi s-a părut cu adevărat emoționant.
Îmi amintesc și momentul în care au venit niște studenți care studiau cu totul altceva decît filosofia și au asistat la un curs de-al meu, de filosofie contemporană. Eu nu i-am întrebat ce studiază, am făcut abstracție de ei. Știam de ce sînt acolo, pentru că mi-au spus la început. Și cînd am auzit, la final, că erau studenți la Politehnică, le-am spus: „Aoleu, cred că nu ați înțeles nimic din ce am povestit!”. Îmi amintesc și acum, era un curs despre Michel Foucault. Și a unul a zis: „Ba nu, să știți, dimpotrivă! Pe mine chiar m-ați convins să mă apuc de citit filosofie”. Mi-a plăcut foarte mult răspunsul acesta. Dacă măcar pe unul dintre cei care nu studiază domeniul tău îl faci să își pună întrebări, să caute răspunsuri mai adînci decît cele pe care și le-a dat deja, să treacă dincolo de prejudecățile pe care le are, e deja un pariu cîștigat. Cineva care își formează mintea cu filosofia să știți că e apoi în stare să înțeleagă domenii foarte diverse. Pentru că formarea teoretică și comprehensivă a minții în filosofie este poate cel mai bun exercițiu al minții. Comparabil cu cel al matematicii. În Antichitate, Platon spunea că filosofii trebuie să fie și matematicieni. Eu aș spune astăzi că, dimpotrivă, ar trebui și matematicienii, fizicienii, chimiștii și sociologii sau jurnaliștii să fie și un pic filosofi.
„E complicat să obții un post într-o universitate occidentală, dacă vii dintr-o țară mai mică”
D-voastră ați avut experiența studiului în afară, prin intermediul unor burse, mă refer la stagiile doctorale la universităţile din Konstanz (2001), Lille (2003) din Freiburg și Heidelberg (2011). Ca student, cum te schimbă o astfel de experiență?
Eu am ajuns destul de tîrziu cu burse în străinătate, în perioada doctoratului. Cred că dacă aș fi ajuns mai repede aș fi fost tentat să termin facultatea acolo. Așa am fost interesat să cercetez, să-mi definitivez teza de doctorat și să mă întorc. Pentru vremea aceea, vorbim de anii 2000, cînd nu aveam la dispoziție, în România, accesul la baze de date, cînd accesul la cărți era foarte dificil, plecarea în străinătate însemna, în primă instanță, un șoc. Șoc pe care îl trăiești atunci cînd intri într-o bibliotecă serioasă și vezi că felul în care tu cercetezi trebuie modificat radical. Trebuie să îți găsești teme mai înguste de cercetare, pentru a putea stăpîni o bibliografie mai amplă, trebuie să fii mai riguros, să argumentezi totul. Să te raportezi la o literatură vastă ce s-a scris deja în domeniul tău. Ceea ce cu pregătirea de acasă nu prea era posibil.
Cu toate acestea, pregătirea din Iași a fost suficientă ca să ard etapele și să recuperez ceea ce din punct de vedere cantitativ nu avem pus la punct. Dar, totodată, diferența dintre studiile de la noi și studiile din alte țări este aceea că studenții noștri au o cultură generală ceva mai bogată decît studenții din alte părți. Care, însă, au o specializare mai bună, adică pot să vorbească mai profesionist despre ceva anume, dar nu știu multe lucruri, așa cum știu studenții noștri. Dintre țările pe care le-am vizitat în felul acesta, cu interese de studiu, sigur că Germania rămîne preferata mea. Germania rămîne pentru filosofie poate țara cea mai interesantă, iar partenerii de acolo și instituțiile pe care le au create deja sînt o resursă și un model pentru noi, în așa fel încît să facem lucruri serioase. E o tradiție filosofică remarcabilă cea a Germaniei.
„Dacă guvernul nostru mai face multe prostii, s-ar putea ca imaginea intelectualilor români în Occident să se schimbe în rău”
Din experienţele proprii, cum este privit intelectualul român în străinătate?
Eu n-am simțit mari diferențe de percepție. Dar asta se întîmplă în special într-un mediu academic, pentru că, mă rog, omul de rînd, ca și la noi, nu face mari diferențe, nu înțelege prea bine lucrurile. Dar în mediul academic nu există chiar atît de multe prejudecăți precum credem noi. De aceea aș spune că m-am simțit un partener egal de discuții și de proiecte cu cei din Germania sau din Franța, cu care am colaborări și acum. Asta nu însemnă că accesul la posturi, de pildă, este chiar atît de liber peste tot. E complicat să obții un post într-o universitate occidentală, dacă vii dintr-o țară mai mică.
Din ce motiv?
Motivele sînt diverse. Există, pînă la urmă, un fel de a-ți proteja proprii cetățeni, care funcționează mai peste tot, și filosofia e destul de conservatoare în această privință. Ca să vă dau un exemplu, în toată lumea filosofică germană a existat un singur profesor strain, profesor „plin” de filosofie. Așa, la nivel de asistenți sigur că sînt mulți. Dar profesor „plin” a fost unul singur care a reușit, străin fiind, să ocupe o catedră. Deci nu e simplu lucrul acesta. Dar prejudecăți nu sînt.
Însă am putea fi puțin îngrijorați de felul în care vom fi priviți în viitorul apropiat. Dacă guvernul nostru mai face multe prostii, s-ar putea ca imaginea intelectualilor români în Occident să se schimbe în rău. S-ar putea, cu alte cuvinte, ca și această președinție a Consiliului Uniunii Europene, pe care România o îndeplinește în acest an, de fapt să ne aducă deservicii și nu să ne facă servicii, așa cum ar fi fost normal.
Ați obținut Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române și Premiul de debut „Aurel Leon” al „Ziarului de Iaşi”, pentru cea mai bună carte de debut ieşean, „Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării”. Pentru filosoful George Bondor ce e mai important – recunoașterea venită dinspre colegii de breaslă sau cea a cititorilor, studenților?
Nu știu dacă neapărat e important să așteptăm recunoștința cuiva. E importantă aprecierea studenților, e foarte importantă. Cum deja am discutat. Un moment foarte interesant a fost cînd, după cartea de debut, am fost invitat undeva, la București, la o discuție despre cartea mea. Dar nu o lansare de carte cu festivismul de rigoare, ci o discuție serioasă cu studenți, doctoranzi, tineri cercetători. Iar una dintre cele mai frumoase experiențe a fost să văd cîțiva cu cartea subliniată toată, cu întrebări notate pe margine și întrebîndu-mă: „Dar aici ce ați vrut să spuneți?”. Făceau exerciții exegetice pe cartea mea de față cu mine. Mă provocau să gîndesc sau să expun din subsolul cărții, din pregătirea ei. Aceea a fost o experiență foarte interesantă.
E ceva deosebit să vezi că oameni pe care nu-i cunoști îți devin cititori și fac pasiune pentru o carte de-a ta. Pe primul plan rămîn studenții, din punctul meu de vedere. Pentru că multe din chestiunile pe care le scriu, întîi de toate le probez cu studenții în timpul cursurilor și al seminarelor. Continui să îmi țin destul de multe din seminarele aferente cursurilor tocmai pentru a avea interacțiune cu studenții. Deseori, înainte să public un text, discut cu ei chestiunile pe care urmează să le public, fără să le spun lucrul acesta. Iar din feedback-ul lor, din nuanțele pe care ei le aduc, învăț unde trebuie să fiu mai clar, unde trebuie să aduc un argument suplimentar, unde să aduc o idee mai la zi. Pentru că, pînă la urmă, studenții, în activitatea acesta, sunt cei mai buni indicatori asupra a ce înseamnă prezentul.
Altfel, dacă fiecare dintre noi rămîne închis în lumea lui, rămîne la un moment încremenit în trecut și nu mai înțelege ce însemnă lumea de astăzi. Nu vreau să spun neapărat că lumea de azi e un indicator pentru ceea ce este bun, perfect. Dar e un indicator despre cum anume putem să vorbim sau putem să gîndim în așa fel încît să fim înțeleși. Totodată, înțelegînd lumea de azi, îți dai seama și ce e de schimbat în ea.
„Nicăieri în lume filosofia nu se justifică numeric”
În ce măsură mai este astăzi filosofia un domeniu de studiu de interes?
Dacă ne raportăm la chestiunea aceasta numeric, cantitativ, sigur că numărul celor care studiază filosofia nu mai este atît de mare. Dar nici nu cred că ar fi necesar să fie un număr mare. Trebuie să fie puțini și buni. Cu mintea trează și cu pasiune pentru ceea ce fac. Nicăieri în lume filosofia nu se justifică numeric. Ea produce un grup de oameni care au spirit critic, care veghează asupra maladiilor societății și ale culturii actuale.
Dar dincolo de chestiunea aceasta, cred că toate domeniile ar trebui, într-un fel sau altul, să interacționeze cu filosofia. Pentru că în toate domeniile se pun tot mai mult probleme de natură etică. Și informaticienii trebuie să își pună probleme de natură etică – ce e bine și ce e rău în legătură cu spațiul virtual, cu rețelele de socializare, cu controlul societății prin intermediul internetului, prin intermediul rețelelor de tot felul. Medicii trebuie să își pună probleme de natură etică. Inginerii și oamenii care se ocupă cu tehnologia, la fel. Pentru că tehnologia, dacă încape pe mîini rele, poate să conducă la dezastre. În definitiv, planeta poate fi oricînd distrusă dacă nu reflectăm etic la toate aceste discipline. De aceea, filosofia ar trebui să fie nu doar acceptată, ci asumată de fiecare dintre domeniile astea, ca o latură absolut necesară a cercetării și a progresului.
„Filosofia germană rămîne o filosofie «de duminică», filosofia franceză e o filosofie de toate zilele”
Dintre filosofia franceză și cea germană, două curente antagonice după părerea multora, de care vă simțiți mai atașat?
Poate că întrebarea dumneavoastră pornește de la o postare de-a mea jucăușă, de pe Facebook, în care era o imagine din Mr. Bean, cea dintr-un film celebru, în care el încercă să copieze de la colegul de bancă. Poza era un pic transformată, arătînd că filosofia germană e cea care scrie conștiincios și știe cum stau lucrurile. Cea franceză este cea care stă cu privirea ațintită peste umărul filosofiei germane. Și, în fine, sînt cărți care încercă să dovedească lucrul acesta – că generația de aur a filosofiei franceze, cea din anii ’60, ’70, ’80, generația post-structuralistă, este foarte datoare, de fapt, filosofiei germane și că este o rescriere și o lectură piezișă asupra marilor filosofi germani. Într-un fel, poate că așa stau lucrurile. Dar în privința asta n-aș face neapărat o ierarhie. Fiindcă temele de cercetare descoperite de filosofii francezi Michel Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Roland Barthes și alții sînt de maximă importanță astăzi. Bunăoară, reflecția asupra problemei puterii. Sigur că și Nietzsche gîndise asupra puterii. Dar, în ziua de astăzi, a reflecta asupra manierei în care instituțiile exercită puterea asupra cetățenilor, asupra modului în care puterea se distribuie pe orizontala societății și e prezentă și în relațiile interumane despre care n-am crede că sînt supuse acestui fenomen, mi se pare un cîmp de cercetare fantastic.
Deci, ceea ce descoperă filosofii francezi este, dacă vreți, un cîmp de cercetare mai atașat de concret. Unul în care filosofia e pusă la lucru în legătură cu chestiuni de interes general, care ne privesc pe noi toți. În vreme ce marea filosofie germană, într-o anumită măsură, rămîne o filozofie înaltă, o filosofie „de duminică”. Dacă îmi permiteți să reformulez răspunsul, filosofia germană rămîne o filosofie „de duminică”, filosofia franceză e o filosofie de toate zilele.
Friedrich Nietzsche a reprezentat pentru dumneavoastră un model în cultivarea cunoștințelor filosofice (despre care ați și scris teza de doctorat și despre care ați publicat o carte la Editura Humanitas). De unde vine admirația asta?
În cazul de față sigur că aveți dreptate. Dar să știți că nu neapărat toți scriu despre filosofi pe care îi admiră. Uneori e mai ușor să scrii despre un autor pe care nu-l admiri, pentru că îl poți privi la rece, poți să îl diseci. Știți, e ca în medicină. Un chirurg nu poate să-și opereze mama sau soția. De obicei, chirurgii nu fac lucrul acesta cu cei apropiați. Făcînd o comparație, aș spune că e mai ușor să diseci un autor pe care nu-l iubești, decît unul pe care îl admiri pînă la capăt. Iar operațiunea aceasta, de a scrie despre un filosof, presupune un fel de distanță. Presupune să găsești, să-ți descoperi ție însuți o situare de deasupra filosofului respectiv, încît să-i vezi minusurile, să-i vezi locurile neacoperite cu argumente sau idei, locurile obscure. Ceea ce presupune, de altfel, să stai destul de mulți ani în preajma acelui filosof, a lucrărilor sale. Pentru că, în fine, cu cît stai mai mult, cu atît admirația inițială se așază. Începi să fii mai sigur de ce îl admiri pe „X” și în ce chestiuni nu ești de acord cu el. Poți să ai astfel o privire mai lucidă asupra lui.
Dar toate chestiunile acestea să știți că le-am învățat și de la Nietzsche, pe lîngă alți filosofi care mi-au fost dragi de-a lungul vremii. Pentru că Nietzsche este în același timp foarte aprins în ideile lui filosofice. E „fierbinte” și, totodată, este lucid. Reușește cumva să penduleze între aceste două atitudini, cu foarte mare larghețe, cu lejeritate.
Cred că de la Nietzsche se învață această putere de a fi și pasional în legătură cu ideile, dar a putea să și „îngheți” ideile, atunci cînd vrei mai degrabă să te descoperi pe tine însuți. Dacă nu conștientizăm că în noi sînt prezente și idei ale altora, idei care au o tradiție, o istorie întreagă, devenim prizonierul acelor idei și, mai rău decît atît, devenim prizonierul celorlalți, al exteriorității, al societății. E greu să îți cîștigi puterea aceasta de a vedea ce anume în tine vine din altă parte și ce anume poți să spui și să gîndești cu mintea ta.
De ce credeți că Nietzsche este încă atît de actual în rîndul tinerilor?
Cred că această energie pe care el o exprimă textele sale, o anumită radicalitate, care este pe placul tinerilor, fac din Nietzsche un gînditor mereu actual. Într-adevăr, în tinerețe n-ai cum să nu fii pasionat de autori precum Nietzsche, Cioran, care au o dimensiune existențială extrem de pronunțată. Adică autori care pare că vorbesc pe limba ta și pare că te regăsești în ei.
Trăim într-o lume liberă, în care alegerea orientării religioase este garantată. O lume în care ateismul își lărgește orizonturile din varii motive. Dumneavoastră, ca filosof, unde vă situați atunci cînd vine vorba de apartenența religioasă?
Mă situez pe o poziție filosofică. Adică,atunci cînd facem filosofie trebuie să ne detașăm, să ne ridicăm deasupra concepțiilor particulare despre lume în care noi credem. Trebuie să ne ridicăm deasupra convingerilor strict personale. Dacă ați fi întrebat un matematician lucrul acesta, el v-ar fi spus: „În matematică nu există religie”. Dacă ați fi întrebat un chimist, v-ar fi răspuns ceva asemănător.
Știu că întrebînd pe cineva care se ocupă cu filosofia plecați de la presupoziția că noi sîntem cumva identici cu noi înșine pe tot parcursul zilei. Că, altfel spus, în ceea ce studiem, cercetăm și în ceea ce trăim există o continuitate de gînduri, de idei, de credințe, de convingeri, de reprezentări asupra lumii. Aveți dreptate, așa este, e poate unul dintre marile avantaje ale filosofiei. Nu sîntem filosofi opt ore la birou, după care acasă avem o altă viață, separată de ceea ce facem noi în timpul serviciului. Ci e o perfectă continuitate între viața hai să-i spunem publică și cea privată.
Cu toate acestea filosofia serioasă are mai degrabă un aspect formal. Adică ea tentează sfera ideilor pure. În filosofia serioasă ajungi să purifici ideile de conținutul lor privat, particular, subiectiv și să dai răspunsuri care vizează natura umană, condiția umană, sensul vieții, ce este moartea pentru oricare dintre noi. Nu doar pentru tine în particular. De aceea, cînd faci filosofie, deși îți rămîn convingerile proprii, te ridici totuși un pic deasupra lor. Din acest motiv, în filosofie cred că sînt multe de învățat și dintr-o experiență religioasă radicală, dar și dintr-o experiență atee radicală. Ambele comportă o doză de radicalitate. Adică încearcă să înțeleagă pînă la capăt omul. Să-l înțeleagă în principiile lui sau măruntaiele lui. De aceea, a face filosofie înțelegînd și una și alta din aceste laturi și cumva situîndu-te, dacă vreți, și în una și în alta, comportă și un risc existențial. Acela de a fi mereu în experiențe radicale. De a trăi cumva mereu pînă la capăt pe propria piele. E problematic pentru individul ca atare care face asta, dar nu pentru umanitate; nu sîntem atît de periculoși. Deși și acest pericol public există. Pînă la urmă, idei ale unor filosofi au condus și la lucruri bune, dar și la lucruri proaste. Dacă ne gîndim, comunismul l-a avut pe Karl Marx în spate, nazismul a avut niște filosofi în spate. Dar ideile filosofice sînt una, instrumentarea lor, punerea lor în practică, ideologizarea lor e alta. În ele însele, ideile filosofice nu sînt bune sau rele. Dar consecințele pot să fie bune sau rele, cînd cineva se folosește de acele idei și vrea să schimbe societatea cu ele. E de meditat asupra acestui fapt – dacă filosofii trebuie să schimbe lumea sau nu. Poate că uneori e mai bine să se schimbe doar pe ei înșiși și să lase lumea în pace. Dar alteori îmi vine să spun că e nevoie de o privire filosofică pentru a arăta ce nu merge în lume.
În societatea actuală, considerați că apartenența la un grup religios este importantă?
Cred că asta privește mai degrabă latura ideologică a societății. Observ că și la noi, în ultima vreme, oamenii se autodefinesc tot mai apăsat prin apartenența la o ideologie, la un grup. Și nu știu dacă neapărat e un lucru foarte bun. Odată cu definirea de sine prin grup apare și un fenomen al masificării. Adică indivizii nu mai sunt propriu-zis indivizi, ci adoptă ideologia grupului respectiv. Din acest punct de vedere, orice om are dreptul să se definească așa cum dorește. Dar cel mai bine este să rămînem într-o căutare de sine, mai degrabă decît să credem că ne-am încheiat conturile cu noi înșine. Filosofia cred că tocmai asta ne învață – să nu ne punem etichete, să mai continuăm într-un provizorat al căutării de sine, decît să ne predăm ideologilor celorlalți.
Ceea ce este cumva paradoxal în ziua de astăzi este că lucrurile comportă o inversiune ciudată. Cîndva, atunci cînd Europa era creștină, dacă spuneai că ești ateu, puteai să fii ars pe rug. Acum pare să fie un pic exact pe dos. Există atît de mulți atei care nu suportă să vadă oameni care își fac cruce sau care se duc la biserică, încît ar fi în stare să-i ardă pe rug. Iar dacă nu o fac în mod fizic, foarte adesea o fac din punct de vedere social. Mi se par la fel de periculoase cele două atitudini. Există un totalitarism al rațiunii, așa cum cîndva exista un totalitarism și al celor cu o credință prea înfierbîntată. Ambele sînt la fel de nocive. Pînă la urmă, în această privință tot o atitudine detașat-filosofică mi se pare cea mai importantă. Încercînd ambele variante, e important să înțelegi că e loc pentru toată lumea sub soare și că fiecare trebuie să-și găsească sensul vieții așa cum crede de cuviință.
Scurtă biografie
George Bondor s-a născut pe 5 martie 1972, la Rădăuți, în județul Suceava. A urmat Facultatea de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) (1991-1996). În prezent este conferențiar la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice a UAIC, avînd ca domenii de interes Filosofia contemporană, Fenomenologia, Cercetările hermeneutice actuale, Exegeza și argumentarea în filosofie.
A fost redactor-șef al revistei de cultură contemporană „Timpul”. Este editor fondator al revistei „Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy”. A făcut stagii doctorale la universităţile din Konstanz (2001) şi Lille (2003) și stagii de cercetare postdoctorală la Freiburg (2004 şi 2005). A fost bursier al Fundației „Alexander von Humboldt”.
Surse foto:
Niciun comentariu