Se spune că orice început are și un sfîrșit. Cu o senzație dulce-amară covîrșitoare, care mă agită frenetic de la începutul semestrului al doilea, am decis să scriu aceste cîteva rînduri despre ce înseamnă, a însemnat și va însemna pentru mine studenția la Jurnalism.

O studenție care a fost „distractivă” aș putea spune, mai ales pentru că eu nu provin din Iași, nici măcar din zona Moldovei. Un băiat timid, tocmai din sudul țării, din inima secetoasă a Bărăganului, de la Slobozia, județul Ialomița, și-a luat inima în dinți și a venit la 500 de kilometri distanță ca să învețe ce înseamnă să fii jurnalist. La prima vedere sună a idee de scenariu de film, nu-i așa? Ei bine, e chiar realitatea. Totuși, recunosc că nu am venit la Iași pentru că așa am vrut în mod expres, ci doar pentru că nu am vrut nici în ruptul capului să dau încă un examen pentru admitere la București sau Constanța, locații care poate ar fi fost mai accesibile din punctul de vedere al mobilității. Dar nu regret cîtuși de puțin alegerea făcută, chiar dacă am primit multe reproșuri din partea familiei și prietenilor. 

Și dacă ar fi să spun ce am învățat în trei ani de facultate, o, Doamne!, ar fi multe lucruri. 

În primul rînd, e vorba de concepția clasică că timiditatea nu poate fi vindecată. Află de la mine că se poate și este complet tratabilă. Leacul pentru această „boală” sînt chiar oamenii. Interacțiunea ajută foarte mult în această situație și, slavă Domnului, o să ai destulă, dacă vei vrea să faci Jurnalismul. 

În al doilea rînd, și pentru unii poate suna superficial, este punctualitatea. Nu ai idee cît de mult contează să fii serios din punctul acesta de vedere. Am pățit asta pe propria-mi piele. Cel mai mult m-a învățat acest lucru doamna profesoară Otilia Bălinișteanu, căreia îi mulțumesc personal pentru această lecție a punctualității. Am fost dojenit de multe ori de dumneaei pentru că am tot procrastinat proiecte, teme, știri, articole, dar, la final, aceste „bobîrnace” au dat roade în totalitate. Așa că, pentru voi, cei care veți da la jurnalism, acesta este sfatul meu principal: fiți punctuali, și pe cît posibil, să nu întîrziați, indiferent de circumstanțe; e foarte benefic.

În ultimul rînd, am văzut cum e să fii acceptat într-o comunitate nouă. Cum spuneam anterior, eu vin de la peste 500 de kilometri distanță, din arșița Cîmpiei Bărăganului, de la Slobozia. Cumva, am fost o prezență „exotică” printre colegii mei, dar m-am simțit acceptat, atît de ei, cît și de profesori. Cu mulți colegi am relații strînse de prietenie, care cu siguranță vor dura o viață întreagă, și de la care am avut și voi avea foarte multe de învățat. Deja mă simt de parcă aș fi locuit în Iași toată viața – știu fiecare colțișor, fiecare stradă, fiecare drum. Nu știu ce îmi va rezerva viitorul, dar sper din tot sufletul meu să pot reveni și să mă stabilesc în Iași. Este un oraș absolut minunat.

Ca o concluzie, nu pot spune decît că am avut de cîștigat că am studiat jurnalismul. Am învățat ce înseamnă să faci o știre, mai important, cum o faci și, cel mai important, cum să poți face această meserie cu toată ființa ta. 

Am încercat ca acest text să fie ca o scrisoare pentru viitorul eu de peste 5, 10, 20 de ani, pentru a vedea cît de mult am putut evolua ca om într-un timp atît de scurt. Pot declara cu mîndrie că a fost un drum lung, dar, într-un final, am reușit. Nu e rău pentru un băiat din Slobozia, nu-i așa? 

Cu acest rînd, închei. Nostalgia din mine ar fi vrut să mai scrie sute de pagini, dar mai sînt studenți care vor face asta.