Povestea mea începe cu prenumele pe care-l port – „Andreea”, prea uzual pentru unii, prea auzit la fiecare colț pentru alții, prea plictisitor și lipsit de însemnătate pentru majoritatea. Însă mie acest prenume avea să-mi ghideze pașii în viață.

Încă înainte de a veni pe lume, părinții mei se gîndeau la prenumele pe care aveam să-l port. Primul prenume ar fi fost Mihaela, iar al doilea trebuia să fi fost Alexandra. Însă pe atunci Andreea Marin doar ce-și făcea debutul în carieră, iar popularitatea ei creștea cu fiecare zi. Așa se face că surorii mele mai mari i-a venit strașnica idee de a mi se da prenumele „Andreea”.

Coincidență sau nu, mai tîrziu, cînd a trebuit să-mi aleg facultatea, am ales jurnalismul, ceea ce mă face să cred că singura menire pe care o am este aceea de a fi jurnalist. Jurnalismul a avut grijă să mă aleagă.

Încă din copilărie mă visam o mică prezentatoare, inspirată tot de Andreea Marin și de emisiunea „Surprize, surprize”. Mă visam și eu, ca ea, în fața unui public, ținînd microfonul în mînă și vorbindu-le oamenilor despre viață, trăiri, emoții, suferință. Îmi plăcea să mă joc de-a prezentatoarea, pierdeam noțiunea timpului cînd făceam asta; era inedit, pentru că îmi foloseam creativitatea și maginația și mi se părea că doar așa mă pot găsi și regăsi. Mi se părea că dincolo de televizor exista o lume profundă, plină de emoții, fericiri, iubire, dar și tristețe. Am știut că există acel ceva ce trebuie descoperit. Iar azi sînt aici pentru a face asta, pentru a pune întrebări, pentru a afla povești, pentru a descoperi sufletul oamenilor în măsura în care ei îmi permit asta.

La finalul clasei a XII-a mă gîndeam ce carieră să aleg – să îmbrățișez istoria sau jurnalismul? La istorie aș fi mers doar pentru că eram pasionată de evenimentele care se petrecuseră în timpul comunismului. Mă interesa să aflu despre cei care au trecut prin fenomenul reeducării de la Pitești, Aiud, Gherla, despre sfinții care au rezistat în timpul reeducării. Prima carte din care am început să aflu despre aceste lucruri a fost Sfîntul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, de Monahul Moise. Îmi amintesc că am citit cartea pe nerăsuflate, iar mai apoi am continuat să cumpăr cărți și să mă documentez pe această temă. Începuse să se dădea lupta pe două fronturi: istorie sau jurnalism? Răspunsul aveam să-l aflu de la o cunoștință, care, întrebîndu-mă spre ce facultate vreau să mă orientez, mi-a spus: „Țara are nevoie de jurnaliști buni”.

În acel moment am știut că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmez. Hotărîtă fiind, după bacalaureat mi-am aranjat dosarul de înscriere și m-am dus să-l depun la o singură specializare – Jurnalism și Științe ale comunicării. Nu știu de unde am avut curaj, încît să nu mă tem că aș putea să nu intru. În toamnă eram în băncile Universității „Alexandru Ioan Cuza”, la specializarea mult dorită.

După primele două săptămîni mă gîndeam să renunț la facultate. A fost dificil să mă adaptez noului mediu și statutului de „studentă”, noilor colegi și profesorilor. Iar cînd m-am adaptat, a venit pandemia.

Dacă alegeți să studiați la Jurnalism, greu o să fie în primele două săptămîni, dar important este să nu renunțați. Învingătorii nu se dau bătuți!

În încheiere, îți las trei sfaturi, viitorule student la Jurnalism:

1. Să nu-ți fie frică de necunoscut!

2. Să-ți faci din curaj prieten!

3.  Nu te teme de CuzaNet! Povestea spune că e cea mai dificilă materie, că se pică într-o proporție însemnată. Însă ceea ce nu spune povestea e că trebuie să te ții de treabă, să fii serios, onest și asumat. Aici vei învăța cum să scrii știri, relatări, reportaje și interviuri. Și ar trebui să mai știi că a învăța aceste lucruri depinde doar de tine.