Puteam mai mult, dar n-o să încep acum să dau vina.

După o serie a dezamăgirilor înainte de „Cuza”, admiterea a venit ca o lumină de la capătul unui tunel în care am tot alergat vreme de un an. Am venit aici absolut lipsită de orice fel de cunoştinţe de specialitate. Generale? Hm, nu puteam să mă laud nici la capitolul ăsta. Dar mă ţineam pe picioare ca un bătrîn ieşit din spital. Adică nu recunoşteam că eu, de fapt, sînt incapabilă. Tot în momentul ăla m-a lovit impostorul care mi-a zis că oricum am intrat aici doar pentru că „am avut noroc” sau pentru că „erau alţii care nu au nimerit subiect la fel de uşor la bac”. Se numărau și astea printre motive, de altfel, dar doar atît puteam să văd atunci.

Recunosc că m-am autoiluzionat cînd m-am uitat la mai multe videoclipuri pe YouTube despre cum e la facultate.
N-a fost deloc aşa (exagerez, dar vorbesc din perspectiva de atunci): la cursuri nu reţineam nimic, mi-era prea frică să spun ce cred cu adevărat şi am avut o atitudine de măscărici prost şi răutăcios. The bullied became the bully. Ultimele fărîme de speranţă şi visuri pe care le mai aveam au fost sfîşiate şi ele după doar primul semestru. Am plîns nopţi întregi şi zile de propria-mi milă, în pernă, pînă ajunsesem în momentul în care nu-mi dădeam ochelarii de soare jos nici măcar cînd intram în sala de seminar. Care, apropo, era nasoală, cam ca toate celelalte. În afară de amfiteatrul III.12. III.12 e fain.

După primul an am zis că nu prea am ce să caut aici şi mă simţeam nedreptăţită că facultatea nu mi-a oferit ce aşteptam. Aşa a fost şi cel mai bine. E de blamat şi instituţia, dar cu siguranţă cel mai mult eu. Puteam să cer mai mult ajutor, putea să-mi pese mai puţin de ce credeau ceilalţi, puteam să strîng din dinţi mai mult şi să „dau din mîini” (adică să scriu) mai mult.

Ca să las deoparte regretele pentru puţin măcar, pot să spun ce mi-a plăcut cel mai mult aici. Oamenii, fără doar şi poate. Au fost profesori cool, cu care vorbesc acum mai mult decît o făceam la seminarii/laboratoare (la cursuri mai subţirel, că nu mă duceam).
Am întîlnit şi mai mulţi oameni cărora le datorez felul în care m-am format, iar acum mă simt cel mai bine în pielea mea. Sînt cea mai bună versiune a mea. După toate eşecurile pe care le-am avut, am reuşit pînă la urmă să-mi dau seama cam ce şi cum să fac. Desigur, încă mai am de lucrat în multe privinţe şi n-am nici cea mai vagă idee unde o să fiu peste un an, doi sau 10 ani, dar măcar am mai multă încredere în mine şi sînt pregătită pentru ce va fi în viitor.

Ca sfat pentru colegii mai mici: munca-i muncă şi gluma-i glumă.
O să terminaţi şi-n glumă facultatea, dacă chiar vreţi asta, dar nimeni n-o să vă angajeze în glumă.