Daca vorbesti de Mihai Gainusa, nu poti sa nu te gandesti la carcoteli jucause pe seama politicienilor si a vedetelor mai mult sau mai putin autohtone. Cartea pe care a lansat-o, „Povestiri mortale” in urma cu doua saptamani si la Iasi dovedeste insa, ca autorul poate mai mult decat atat. „Povestiri mortale”, al carui titlu duce cu gandul la un joc de cuvinte, cum insusi a marturisit autorul, s-ar putea sa fie ceva mai complexa decat ne-am astepta de la un „carcotas” si mai putin usor de digerat. Cele noua povestiri SF nu sunt despre Fat Frumos si Ileana Cosanzeana, ci despre pictorul Nicholas indragostit de Marele Maestru, despre Pantalone, care il da in judecata pe Dumnezeu sau motanul Nikos, care a fost candva om si se mira de cum ii tot da ceva ghes sa isi linga blana. Interesant este felul in care autorul incearca un soi de filosofare umoristica:”Oamenii, cand nu inteleg geniul, ori se tem de el, ori il ridiculizeaza”, spune Mihai Gainusa in „Arta cere sacrificii”.

Desi nici una din actiunile povestirilor nu are loc in Romania, ci in parti indepartate ale globului, micile istorioare SF pot fi transpuse in spatiul autohton. Ilustratia copertii este deosebit de sugestiva pentru ideea in care au fost concepute povestirile: ele redau situatii bizare care, trecand de componenta SF, ar putea pune cititorul pe ganduri. „Ce ar fi daca?” e intrebarea care rasare in minte, cand realizezi ca e mai mult decat o povestire SF, incarcata de umor negru. Ce ar fi daca te trezesti ca iubesti un mentor mai presus decat pe tine, ca Nicholas, sau daca te trezesti intr-o dimineata cu o gaura in piele, ca Sancho? Sau daca intr-o zi, iti prevezi viitorul, dar nu il poti modifica, precum Joe?  Substratul real este completat de „Farsa”, in care cunoscatorii il vor recunoaste imediat pe Mihai Gainusa in fata lui Smarandescu, in 2007, in farsa pusa la cale de colegul Serban Huidu. Volumul isi trage seva din experienta personala a autorului.

Nici exprimarea, cu notele ei de jargon, nu e intotdeauna usor de digerat. In „Pielea”, frazele lungi ajuta la contopirea cu personajul confuz si nedumerit de experienta bizara de a se dezbraca de piele si de personalitate totodata. Bineinteles, ca umorul nu lipseste cu desavarsire, fiind, in special, reprezentat prin comic de situatie. Sugestiva e situatia psihiatrului Anziger, care ajunge pacient in propriul spital.

Volumul „Povestiri mortale” nu e o capodopera stilistica, dar are avantajul de a prezenta situatii extreme intr-o maniera jucausa. Poate un copil ar gasi prea sangeroase anumite secvente, dar adultii pot gusta destul de bine din povestirile in care aproape toate personajele mor in cele mai ciudate feluri. Cum spune si Tudor Octavian, Mihai Gainusa  a reusit sa „faca relatia dintre umorul primordial, bazat pe jargon si dictionar etnic, si umorul referential”. Volumul e perfect pentru o calatorie cu trenul sau dupa o zi plina de evenimente: te pune pe ganduri dar nu oboseste cu sensuri ascunse incarcate de semnificatii.

Raluca Sipurel