Din drumul Tîrgu Neamț – Piatra Neamț, înainte de a intra în cunoscuta stațiune balneară Bălțătești, se desprinde, spre vest, o șosea mică, pe care drumețul, trecînd prin satul Valea Seacă și pe lîngă Pădurea de Argint, ajunge la Mănăstirea Văratic. Lăcașul, parte din Arhiepiscopia Iașilor, a fost înființat altfel decît celelalte mănăstiri sau schituri din județul Neamț, explică maica Josefina Giosanu, stareța Mănăstirii Văratic.

Spre deosebire de alte mănăstiri, ctitorite de voievozi, ierarhi sau demnitari dreptcredincioși, Mănăstirea Văratic a fost întemeiată, conform tradiției, de monahia Olimpiada, pe numele de mirean, Balașa, fiica preotului Herescu din Iași. În Monografia Mănăstirii Văratic se menționează că „tînăra Balașa, după moartea soțului ei, dornică de singurătate și de liniște, s-a îndreptat, împreună cu altă tînără din Iași, anume Măriuța, ulterior, în călugărie, Magdalena, spre Mănăstirea Neamț al cărei stareț era vestitul Paisie Velicikovski. Acesta, ascultîndu-le mărturisirea, le-a binecuvântat și le-a îndemnat să plece la Mănăstirea Topolița – în vederea pregătirii lor pentru tunderea în monahism. Acolo au fost călugărite, însă Olimpiada nu a găsit la acea mănăstire loc cuviincios pentru monahii. Așa că a plecat, cu binecuvîntarea starețului Paisie, la schitul de călugărițe Durău. La Durău, Olimpiada a petrecut cu toată osîrdia și ascultarea, fiind povățuită de stareța Nazaria Niță”. Dar pentru că Durăul era prea izolat, Olimpiada, cu o scrisoare a stareței Nazaria către Paisie, îi adresează rugămintea de a le ajuta să se mute într-un loc mai apropiat de Mănăstirea Neamț. Cu sfatul și îndrumarea acestuia, Olimpiada, călăuzită de pustnicul Iosif, a pornit prin munți spre a căuta un loc potrivit pentru o așezare călugărească. A găsit un loc mai îndepărtat de așezările omenești și i-a propus starețului să construiască aici o biserică în jurul căreia să se întemeieze un schit de călugărițe. „După ce a primit aprobarea, Olimpiada a cumpărat, cu banii ei, de la pădurarul Ion Bălănoiu, o casă pe care a așezat-o în poiana aleasă, adăugînd în timp alte chilii, apoi o bisericuță de lemn foarte mică și săracă. Astfel au fost puse bazele micii sihăstrii, în jurul anilor 1781 – 1785”, explică stavrofora Josefina Giosanu. 

Tot în Monografia Mănăstirii Văratic se mai menționează că „pe măsură ce numărul călugărițelor a crescut, iar patrimoniul material s-a mărit, așezarea călugărească de la Văratic, unită cu cea de la Agapia, apare, în documente, numai cu denumirea de mănăstire. În anul 1839, domnul Mihail Sturdza, printr-un hrisov, despărțea de drept Agapia de Văratic și o declara pe cea din urmă mănăstire independentă”.  Și pentru că așezămîntul dvenise neîncăpător pentru o obște de peste 300 de călugărițe, în perioada 1808 – 1812 a fost ctitorită actuala biserică a mănăstirii, „Adormirea Maicii Domnului”, înălțată din piatră de rîu și cărămidă, cu două turle rotunde, cilindrice, fiecare avînd cîte un acoperiș sub formă de clopot, sfințită fiind de mitropolitul Veniamin Costache. Odată cu Biserica „Adormirea Maicii Domnului” s-a construit și incinta, un corp de chilii, pe două nivele, cu prispa largă, sprijinită pe șiruri de coloane din lemn. Pe latura nordică a incintei se află stăreția și clădirile administrative, iar pe cea sudică, la parter, este amenajată colecția muzeală, în spațiul fostului Atelier „Regina Maria”, construit în 1934 de către Regele Carol al II-lea, la îndemnul Mitropolitului Pimen. 

În volumul Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuții și repertorizare se menționează că „Mănăstirea Văratic a primit numeroase danii din partea unor boieroaice, unele chiar călugărițe aici (Elena Paladi, Elisabeta Balș, Safta Brâncoveanu), încît a devenit una din cele mai înzestrate mănăstiri din Moldova”.

Întîmplări năprasnice în istoria Văraticului

Printre mănăstirile la care, spre sfîrșitul verii anului 1821, s-au petrecut scene dramatice, este și Văraticul. Crezînd că și aici sînt ascunși eteriști, ca la Mănăstirea Secu, cete de ostași turci s-au îndreptat spre această mănăstire, prădînd-o și pustiind-o. „Cînd era sfîrșitul Sfintei Leturghii și cu mulțimea monahiilor în biserică, atuncea iată și varvarii numaidecît au intrat în biserică, răcnind și apucînd care ce putea mai degrab, iar săracele monahii înălța glasurile lor de strigăt pînă la cer, iar pe duhovnic l-au dezbrăcat de sfintele veșminte și i-au luat sfîntul păhar din mînă și l-au dus și l-au pus sub strajă pînă cînd vor prăda ei”, se arată în monografie. Apoi, după ce s-au liniștit apele, călugărițele au revenit la mănăstire și au adus-o la starea ei din început.

Un alt asemenea eveniment a fost incendiul din noaptea de 10 spre 11 iulie, anul 1900. „Imediat, în data de 20 iulie, Mitropolia Moldovei a fost rugată să intervină unde se cuvine spre a se lua cît mai repede măsuri pentru acoperirea bisericii mari. Apoi, pe 1 decembrie, mănăstirea aducea la cunoștința Mitropoliei că reparațiile cele mai necesare ale bisericii erau terminate și ruga să se aprobe sfințirea ei în ziua de 12 decembrie, de Sfîntul Spiridon. Și atunci s-a și sfințit”, spune maica stareță.

Soborul călugărițelor și continuitatea așezămintelor monahale 

În 1811, obștea de la Văratic însuma 197 de maici și 78 de surori. 33erau  fiice de boieri, 58 de negustori, 105 de țărani, 23 de mazili, 51 de preoți, una de dascăl, una de cioban, iar una era de altă religie, trecută la ortodoxie. Potrivit unei catagrafii din 5 aprilie 1838, la Văratic numărul maicilor a crescut rapid, la 628 de și 11 monahi-duhovnici. Așa încît, între 1844–1847, s-au mai construit două biserici. Prima, după cum e menționat în volumul Mănăstirea Văratic în izvoare laice, teologice și culturale a fost Biserica „Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul”, ridicată de Eufrosina Lazu (ucenică a stareței Olimpiada; a fost la rîndul ei stareța Văraticului) în anul 1844, cu ajutorul soborului și altor făcători de bine. Aici, lîngă peretele sudic al bisericii, se află mormîntul Veronicăi Micle. „Trecuseră 50 de zile de la înmormântarea poetului Mihai Eminescu, iar Veronica Micle se afla la Văratic, locuind, ca de obicei cînd poposea aici, în casa maicii Fevronia Sârbu. În noaptea de 3 – 4  august 1889, după o doză greșită de arsenic, la ora 23, poeta face congestie cerebrală. A fost înmormîntată pe 5 august în cimitirul mănăstirii.” 

Apoi, între anii 1846-1847, într-o poiană, la aproximativ 400 metri sud-vest de biserica mare, s-a ridicat Biserica „Schimbarea  la față a Mîntuitorului”, ctitorită tot de stareța Eufrosina Lazu.

În volumul Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuții și repertorizare este specificat că „în 1850, un călător străin scria că erau pe atunci la Văratic aproximativ 800 de călugărițe și surori”.

Școlile Văraticului

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățămîntul public se impunea cu mai multă insistență. Cei ce veneau în mănăstiri, se prezentau cu oarecare cunoștințe generale de scris sau citit. Pentru cei care nu aveau această pregătire, mănăstirile s-au străduit să creeze condiții potrivite de instruire. În Mănăstirea Văratic au luat naștere forme de școlarizare, cu material didactic, cu evidențe școlare, cu sprijin de la stat sau cu sprijin de la Biserica Ortodoxă.

„În satul Văratic, al Mănăstirii Văratic, a funcționat o școală primară sătească încă din anul 1860. Ministerul Cultelor a numit în postul de profesor al acestei școli pe iconomul Gheorghe Cheșcu. Școala din imobilul iconomului, ajutată substanțial de mănăstire cu om de serviciu, cu mobilier școlar și combustibil, era o școală mixtă pe care au frecventat-o și unele viețuitoare din mănăstire. Iar pentru că numărul surorilor din mănăstire era destul de mare în acea vreme, Ministerul Cultelor a dispus deschiderea în mănăstire a școlii de fete”, povestește stareța Josefina.

Mai tîrziu, în 1911, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a aprobat ca în Mănăstirea Văratic să se înființeze o nouă formă școlară – „Școala de adulte”.  După cum se arată în volumul Mănăstirea Văratic în izvoare laice, teologice și culturale, la această școală trebuiau să urmeze cursurile toate călugărițele și surorile care nu au absolvit clasele primare și care aveau vîrsta de a urma această școală. Într-un catalog urma să se țină evidența frecventării cursurilor și a bunei purtări a călugărițelor și surorilor, iar supravegherea morală îi era atribuită stareței. 

În 1910, Mitropolitul Pimen a dispus ca în Mănăstirea Văratic să ia ființă o școală de „cînt și cetit bisericesc”, pe care să o frecventeze toate maicile cu vîrsta de pînă la 35 de ani. Cursurile se țineau din octombrie pînă în mai. „Direcțiunea școlii se încredința celei mai bune monahii cîntăreață, care urma să predea muzica bisericească psaltică, iar pentru predarea disciplinelor se alegeau două maestre – una pentru citit și alta pentru tipic bisericesc. Școala a continuat și în perioada Primului Război Mondial și a răspuns unor nevoi de ordin religios și a urmărit dezvoltarea sentimentelor estetice și religioase. A funcționat între 1910-1921.”   

După Al Doilea Război Mondial, s-au înființat două seminarii – unul la Agapia, altul la Mănăstirea Hurezi, iar pentru monahi un seminar la Mănăstirea Neamț. Incinta Mănăstirii Agapia neputînd fi pusă de îndată la dispoziție, s-a decis ca la Mănăstirea Văratic să se înceapă și să se desfășoare cursurile în anii școlari 1948-1949.

Atelierele mănăstirii 

Prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie (1925) s-a făcut o chemare de participare mai activă a monahismului la viața religioasă și socială, iar pentru asta au fost înființate școli pentru învățarea meșteșugurilor. „La Mănăstirea Văratic aceste școli aveau ca scop general educația profesională prin muncă și învățarea meșteșugurilor industriei casnice în ateliere. În general, se cereau trei ani de lucru în atelier, la sfârșitul cărora se dobîndea calificarea cu titlul de lucrător în specialitatea în care s-a pregătit”, explică stavrofora mănăstirii. 

În Monografia Mănăstirii Văratic e consemnat că „în anul 1908 s-au adus la mănăstire: 4 războaie, 2 mașini de cusut și un aparat de filat mătase. Pentru pregătirea maicilor și surorilor se lucra în atelier cu aceste piese. […] În noiembrie 1940 funcționau următoarele ateliere: broderie bisericească și legătorie de cărți, atelierul de covoare, atelierul de tricotaj, atelierul de pictură bisericească și artă decorativă.” Ulterior, la Mănăstirea Văratic, atelierele de covoare, tricotaj și croitorie au funcționat sub numele de „Cooperativa Arta Casnică”, cu evidență contabilă și plata salariilor prin Banca de Stat din Tîrgu Neamț.

„Și astăzi, ca dintotdeauna, maicile mai tinere lucrează în ateliere. O bună parte s-au păstrat încă din începuturi, cum ar fi atelierele de broderie, de pictură, de croitorie. Mai nou avem o brutărie și un atelier de făcut șerbeturi și dulcețuri”, adaugă maica stareță Josefina.

Astăzi, Mănăstirea Văratic e în continuă dezvoltare, fiind una dintre cele mai mari mănăstiri ortodoxe de maici din România și un promotor al culturii, al meșteșugurilor și al spiritualității. Comunitatea monahală de aici numără în prezent 400 de monahii, care sînt împărțite în trei soboare, pentru fiecare biserică din incinta locașului. Din anul 2004, Ansamblul Mănăstirii Văratic a fost introdus pe „Lista monumentelor istorice din Județul Neamț”.