Merg pe puntea care seamănă cu palma întinsă a unui bătrîn: trecută prin timp, tremurîndă, nesigură. Peste pîrîu e strada Ungurenilor, o uliță din sat flancată aproape în totalitate de familii cu acest nume. Eu o caut pe cea a soților care au format zeci de generații de copii în comuna Tudora: domnul profesor Vasile și doamna educatoare Aneta.

Casa, cu etaj și o fațadă albă, ușor îngălbenită de timp, păstrează eleganța arhitecturii de odinioară. Este, așa cum doamna Aneta avea să o descrie mai tîrziu, o „casă-tezaur”. M-am dus direct în curtea din spate. Cîinele e prezent la datorie, așa că stăpîna casei a ieșit în prag. Mi-a fost și mie educatoare și, după ce m-a recunoscut, m-a îndrumat spre camera soțului. Stătea la marginea patului, lîngă o măsuță înaltă, trasă aproape. Pe masă – un mărțisor, un telefon vechi, Nokia, o tastatură și un mouse. Mărțișor avea și în piept. Mi-a mărturisit că i l-a pus soția, dis-de-dimineață, că „doar e 1 martie”.

„Povestea mea e lungă..”, îmi spune oftînd. „Înainte de a fi profesor, am pictat pereți ai caselor din Tudora. Cînd aveam 16 ani, în perioada comunismului, așa mi-am cîștigat existența: pictam brîuri, sobe vechi cu horn, tavane. Pentru o gospodină, să aibă înainte de sărbătoare un cerb și o căprioară pictate pe hornul casei era o mare frumusețe.”

Pasiunea sa pentru pictură nu a dispărut, ci s-a mutat de pe pereți, pe bucăți de material înrămate. A pictat în jur de 300 de icoane, iar 200 dintre ele sînt azi în biserica din centrul comunei Tudora, „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Cîteva icoane au ajuns și în Catania, Italia, în biserica parohiei ortodoxe românești. 

Trei icoane sînt și pe peretele din stînga mea. Le-am văzut de cînd am intrat în cameră, însă n-aveam de unde să știu că pe spatele acestora se află semnătura omului din fața mea. Un pic mai tîrziu aveam să văd și mai multe icoane de-ale sale, în biblioteca de la etaj, pe care și-a construit-o singur.

După trei ani de pictat casele din comună, la 19 ani, a plecat la Oradea, la fratele său vitreg, care era ofițer. Era vremea colectivului, vremea cînd țăranii au fost lăsaţi fără pămînt şi puşi să lucreze pentru statul comunist. Pentru a renunţa la propriul pămînt, au fost păcăliţi, ameninţaţi, bătuţi sau băgaţi în puşcărie. Dar domnul Ungureanu voia numaidecît să scape de agricultură. În Oradea, o lună de zile a încercat mai multe locuri de muncă, dar nu i-a plăcut niciunul. 

„La sfîrșit de iunie, pe înserate, un general, botoșănean și el, a venit la fratele meu acasă. Aflînd că n-am loc de muncă, i-a spus fratelui să merg la tipografie, că este un loc liber. Și la ora actuală o visez”. 

A muncit în industria poligrafică la Oradea și Suceava. Acea perioadă a fost tipărită pe hîrtia destinului său. Fiecare literă i-a adus bucurie, dar, uneori, cerneala a pătat fără milă. În trecut, mai ales în secolele XIX-XX, în tipografii erau folosite litere turnate dintr-un aliaj de plumb, staniu și antimoniu. Tipografii, numiți și zețari, lucrau cu aceste litere zilnic și inhalau, astfel, particule de plumb. Pe termen lung, acest lucru ducea la acumularea metalului toxic în organism. Cei mai mulți zețari nu aveau o viață lungă. 

Domnul Ungureanu are acum 82 de ani, însă plumbul a rămas lipit și de el. Este bolnav de saturnism. Intoxicația cu plumb, așa cum se mai numește, este o afecțiune cauzată de acumularea acestui metal, care afectează în special sistemul nervos, rinichii și măduva osoasă. 

-Nu vă este frică de moarte? îl întreb eu.

– Dimpotrivă, o aștept.

– De ce?

– Colac peste pupăză, am căzut pe trotuar afară, din senin, acum 14 ani. Mi-a crăpat capul femurului, s-a deplasat cu totul și acum e în afara bazinului. Șapte luni am stat în pat pe o singură parte, am fost hrănit cu lingurița, fix ca pe un prunc în fașă. Au trecut doi ani pînă am reușit să mă ridic la marginea patului și să fiu îmbrăcat cu altceva decat pijamale.

Din dragoste pentru sat

De mai bine de un deceniu se confruntă cu aceste două probleme: intoxicația cu plumb și căzătura care i-a deplasat cu totul femurul. Cu toate astea, a continuat să scrie. Apasă cu un singur deget pe tastatură; nu poate folosi mai multe din cauza bolii. În cărțile sale s-a axat pe cercetarea și valorizarea tezaurului folcloric al zonei etnografice Tudora, fiind ajutat îndeaproape de fiul său. „Ce pot să fac între acești pereți? Nu-mi rămâne altceva de făcut decît să stau, să citesc și să scriu”, spune profesorul.

A fost preocupat continuu de cultura tradițională a plaiului natal, de valorile materiale și imateriale create de tudoreni. În cartea Fulgurații (două volume, publicate în 2006 și 2023), a militat pentru cunoașterea trecutului și nevoia cinstirii așezării. O altă carte a sa, O trilogie a firii, este clasată în categoria Tezaur și aparține patrimoniului național al Muzeului Țăranului Român din București. Este un studiu științific, de nivel doctoral, care a avut la bază 1.000 de poezii populare din Botoșani. Autorul a surprins ceea ce se vede pe țesături, cusături, motivele sculptate în lemn sau reprezentate în ritualuri religioase. Numărul mare de lucrări aparținînd profesorului Vasile Ungureanu i-a făcut pe mulți să-l considere„o eminență a Tudorei”. De aceea, din anul 2014, este și Cetățean de Onoare al comunei.

Timp de 13 ani, a fost director al Căminului cultural, instituție în care a organizat o serie de manifestări cu importante semnificații pentru comunitatea locală. Într-una dintre edițiile Festivalului național „Cîntarea României”, un ansamblu de manifestări culturale din perioada regimului comunist, Căminul cultural al Tudorei a primit premiul întîi și titlul de laureat.

A fost și profesor de limba și literatura română la Şcoala Generală „Tiberiu Crudu” pentru 41 de generații, obţinînd titlul de Profesor evidenţiat.

Foștii elevi îl vizitează și acum. Printre ei, și bunica, care încă mai povestește că „era un profesor sever, la care stăteai drept și învățai de frică. Însă te făcea om.”

Aproape un secol împreună

Cei doi soți sînt căsătoriți de jumătate de secol și se cunosc de aproape toată viața. Multe promoții au trecut prin mîinile acestui cuplu de cadre didactice. Acum cinci ani, cînd au sărbătorit nunta de aur, au primit cadou un bibelou numit „Doi moșneguți, stau pe o bancă”. Un fel de reprezentare a lor. L-au așezat pe un raft de deasupra patului, alături de un radio vechi și două fotografii mici: una cu fiul și cealaltă cu nora lor. I-am întrebat cum a fost la nunta de aur. „Ia și arată-i, să ne țină minte”, i-a spus doamna Aneta soțului. Deși destul de greu, domnul profesor vede la monitorul din colțul camerei. Mută mouse-ul precis, cu mișcări lente, neștiind concret care este documentul care conține fotografiile pe care le caută. În 1996, au fost primii din sat care au avut Internet. 

Trecutul locuiește la etaj

Din cauza infecției cu sărurile de plumb și căzăturii, părăsește foarte rar camera care i-a devenit casă, natură, societate. Pe geam, de pe patul pe care stă, vede casa. Doamna Aneta a vrut o casă simplă. El, o casă mare, cu etaj. Casa este mare, însă la etaj, acolo unde amintirile încă trăiesc, n-au mai reușit nici el și nici ea să urce. 

M-au îndrumat însă pe mine spre scările care duc către bibliotecă. „Dacă ai nevoie de ceva, îmi spui. Eu nu pot veni cu tine, însă mă găsești aici, în camera asta”, îmi zice dînsa. Urc, găsesc biblioteca profesorului și sînt cu un etaj mai aproape de ieri. Rafturile masive se ridică pînă aproape de tavan, ticsite cu cărți, unele așezate meticulos, altele ceva mai dezordonat, dovezi ale căutărilor grăbite. Icoanele, fotografiile, Biblia de pe masă, cele două fotolii vechi, toate aceste obiecte fac acel loc mai mult decît o încăpere. Sînt o mărturie, un refugiu, un loc în care timpul n-a mai coborît sau urcat scările, ci s-a așezat comod într-un fotoliu, rămînînd acolo pentru totdeauna.