Medic fără frontiere

Eu am fost cel mai mic și cel mai răsfățat. Așa a început povestea de viață a lui Vladimir Halipli. S-a născut în primăvara lui 1953, pe 21 martie, în satul Florițoaia Nouă din Ungheni, Republica Moldova și provine dintr-o familie numeroasă, fiind al unsprezecelea copil. A fost pasionat încă din copilărie de medicină, iar în timp și-a descoperit și pasiunea pentru scris. O poveste despre riscurile pe care le presupune meseria de medic, problemele cu care se confruntă sistemul medical, repercusiunile contextului politic generate de războiul din Karabahul de Munte și războiul din Transnistria, dar și despre dragostea sa pentru literatură.

„Am plecat din Republica Moldova de nevoie. Cînd ieși la pensie, este o lege în Moldova: «Dacă conducătorul nu te place, poate să te elimine oricînd din funcție». A fost o perioadă cînd am fost eliminat din funcție fără nici un motiv. Mă rog, eram la pensie, nu am pierdut contractul de muncă, dar am fost nevoit să caut o altă sursă, iar după aceea am venit în România. Au fost foarte multe probleme și am fost nevoit să dau în judecată Spitalul de la Criuleni, iar în final am reușit să cîștig procesul. Acum lucrez și la Spitalul Raional din Criuleni și aici, în comuna Tutova (din România, n.r.). Uneori, poate fi obositor, însă, din dorința de a-mi face meseria, sînt nevoit să îmi sacrific orice zi liberă pe care aș putea să o am. Sînt mereu pe fugă”, povestește Vladimir Halipli, medic chirurg la Spitalul Raional din Criuleni.

Sufletul său a fost mereu împărțit între medicină și literatură. Fiind medic din 1977, Halipli s-a hotărît, în 1979, să plece la Institutul de Literatură „A. M. Gorki” din  Moscova, pentru a-și urma a doua sa pasiune. Acolo s-a confruntat cu o situație complicată din punct de vedere academic și etic. La unul dintre cursurile pe care le studia, a scris o lucrare despre poetul și dramaturgul Aleksandr Pușkin. Profesorii nu au fost de acord cu lucrarea sa, iar el s-a decis să abandoneze cursurile și s-a întors acasă. A început să învețe prin corespondență; pleca cîte două-trei săptămîni apoi se întorcea acasă. Timp de jumătate de an s-a pregătit singur pentru a finaliza cursurile,  însă ulterior a renunțat definitiv. Avea un scop, iar acela era să afle cum se face literatura. A ajuns la o concluzie în acest sens, identificînd două fraze potrivite: «Trebuie să ai viziunea ta asupra lumii» și «Caută ceea ce au căutat înaintașii tăi, dar pe altă cale».

Cînd a ajuns la Moscova, avea un teanc de hîrtii xeroxate cu literatură antică, romană și greacă în limba română și citise toate operele. Medicul Halipli se află la răscrucea dintre inimă și minte, sfîșiat între bisturiul care vindecă trupul și stiloul care mîngîie sufletul. Azi îl citează pe Anton Cehov, care spunea: «Literatura pentru mine a fost amantă, iar medicina mi-a fost soție».

Studenția pe timp de război

La 20 februarie 1988 a început Războiul din Karabahul de Munte, un conflict dificil între azeri și armeni, care a izbucnit după prăbușirea Uniunii Sovietice, dar și pe fondul creșterii naționalismului în fostele republici sovietice. Ambele părți își doreau controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah, iar pentru acest lucru au luptat pînă la 12 mai 1994. Victoria a fost a armenilor. Presiunile generate de contextul politic se resimțeau la acea vreme și în mediul academic, în special, în rîndul studenților. Vladimir Halipli, student, la acea vreme, la Institutul de Literatură „A. M. Gorki” din Moscova, povestește despre momentele tensionate dintre colegi.

„Acolo am simțit cum se destramă Uniunea Sovietică. Eram studenți din cinci republici surori, iar în timp ce mă aflam la institut a început să se destrame Azerbaidjanul cu Armenia. La început, cînd am intrat, eram toți uniți, dar după a început să apară dezbinarea între noi. Studenții se certau și se băteau cu rușii, deoarece ei aveau viziunea lor, iar noi pe a noastră. La institut societatea academică era împărțită în ruși și neruși. Peste doi-trei ani s-a destrămat Uniunea Sovietică. Rușii erau promovați, iar acest lucru genera conflicte între oameni. Contextul politic amplifica și mai mult problemele atît la nivel universitar, cît și în societate”.

Mîna salvatoare a unui medic

Sistemul sanitar din Republica Moldova se confruntă, de ani de zile, cu probleme – toaletele și băile insalubre din spitale, canalizările defecte, dar și lipsa acută de personal medical. Fiind tot mai puțini medici, gestionarea cazurilor devine din ce în ce mai dificilă. Lipsa unei echipe medicale complete îi pune în încurcătură pe medici și le îngreunează procesul de lucru. Cu o astfel de problemă s-a confruntat în timpul Războiului din Transnistria, în 1992. Prima zi de război a fost una foarte grea. Medicul Halipli, care era șef de secție atunci,  era chemat continuu la spital să rezolve cazurile. S-a lovit de incompetența sistemului și a fost nevoit să își gestioneze cazurile împreună cu singura persoană pe care o avea în echipă – asistenta sa.

„Ajuns în sala de primire, mă uit și văd pe partea dreaptă zece soldați răniți și însîngerați, care aveau armele lîngă ei, iar în partea stîngă alți zece răniți și înarmați”. O parte dintre soldați erau moldoveni, iar ceilalți erau separatiști. S-a iscat un conflict între ei, au început să se certe și să se împuște pe holul spitalului, în timp ce medicul chirurg se afla între ei. Situația scăpase de sub control, iar medicul le-a spus: « Băieți, ajunge! ». Au lăsat armele pe jos și s-au liniștit pentru moment. Soldații erau răniți, aveau mîinile și picioarele sfărîmate.

Își amintește de cazurile sfîșietoare a doi copii care au ajuns într-o stare foarte gravă și care, mărturisește el, i-au marcat viața pentru totdeauna. „Un copil a fost împușcat în abdomen, cu un glonț de 5,45x 39 mm care i-a intrat în corp și s-a învîrtit pînă i-a perforat intestinele, ficatul și stomacul. Operația a durat în jur de șase-șapte ore. A fost un moment foarte greu și urît”. Al doilea caz a fost al unui copil împușcat în cutia toracică. Era într-o stare foarte gravă. Doctorul l-a luat în brațe, iar copilul i-a spus: «Eu mor! Eu mor!». Pînă să ajungă în sala de operație copilul a murit. A avut multe cazuri grave, însă cei doi copii l-au marcat pentru că erau foarte mici; unul dintre ei avea cinci ani, iar celălalt avea șapte ani.

Criuleni – spitalul groazei

În România ne confruntăm cu aceeași problemă a sistemului sanitar. Stăm însă mai bine în comparație cu Republica Moldova în ceea ce privește dotările și perfecționarea cadrelor medicale, iar salariile sînt mai mari, lucru care îi atrage pe medicii moldoveni să vină să profeseze în orașele, dar și în satele din țara noastră. Așa a ales medicul chirurg Vladimir Halipli să vină să profeseze în comuna Tutova, județul Vaslui. La 72 de ani, face naveta săptămînal Republica Moldova -Tutova, la Centrul de Permanență. „ Începînd de luni pînă joi sînt de gardă la Spitalul Raional din Criuleni, iar vineri, sîmbătă și duminică vin la Tutova”.

Cea mai mare greutate pentru medicul chirurg a fost singurătatea, pentru că nu avea o echipă medicală completă cu care să se consulte. Își aduce aminte de un episod care a avut loc într-una dintre nopțile în care a făcut de gardă la Criuleni. Venise un bolnav de aritmie sinusală, mai mult mort decît viu. A sunat repede la urgență, echipajul a venit și i-au făcut defibrilare. „Cînd s-a trezit, bolnavul a spus că a avut senzația că a trecut un tren peste el”.

În Republica Moldova a fost nevoit să rezolve toate cazurile împreună cu asistenta sa. A avut parte și de experiențe mai puțin plăcute, în primul rînd ca om, dar și ca bun prieten și coleg de breaslă. „ Diferența este foarte mare pentru că aici, în România, medicul este medic, iar asistenta este asistentă. În Republica Moldova ai posibilitatea de a fi înjurat sau riști să ajungi și la violență fizică. Un coleg de breaslă a fost înjunghiat de un grup de romi din Chișinău și, din păcate, a murit. Aici există această psihologie rusă, nu este mentalitatea europeană”, relatează Vladimir Halipli, parcă retrăind momentul acela.

Cele două iubiri

Și-a descoperit pasiunea pentru scris și literatură după ce a ajuns să profeseze ca medic. După ce s-a întors acasă de la Institutul de Literatură „A. M. Gorki” din Moscova și-a făcut debutul editorial în 1993, cu volumul de poezii Marele Rob. A mai scris și alte volume, precum Țara durerilor în floare și 101 poeme, dar și romanele Apostolul iubirii, Raiul suferințelor iubirii, Infernul plăcerilor iubirii, Apocalipsa iubirii, A cincea Evanghelie, Amorologia sau revoluția iubirii și  Legea de Aur sau Datoria Iubirii.

Pentru el, atît medicina, cît și literatura sînt la fel de importante și se simte împlinit că își urmează pasiunile. Le consideră „lucruri gemănare”. „Pentru mine operația este o poezie, un cîntec. Orice roman, poezie sau pagină aș scrie, este o intervenție chirurgicală. Cum viața și moartea sînt două lucruri gemănare, așa văd și relația dintre scris și medicină”.

Spune că unicul scop al vieții omenești este să te bucuri de tot ceea ce te înconjoară, să te bucuri că exiști, că poți privi soarele și că cel mai important este să te bucuri conștient de viață și că asta ar fi menirea noastră pe Pămînt. „Pentru a ne bucura, trebuie să ne eliberăm de egoism și să trăim în frumos. Dacă omul nu ar mai fi egoist, ar fi un înger”.