Criticul literar trebuie șă știe să spună adevărul și să-și susțină opinia cu argumente convingătoare. Scopul criticii literare este acela de a studia, discuta, evalua și interpreta formal un text literar, o formă de a ajuta cititorul să privească opera și din alte puncte de vedere. Despre toate acestea, dar și despre faptul că literatura nu e totuna cu critica literară, ne-a vorbit lector univ. dr. Doris Mironescu, de la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în interviul ce urmează.

Cum ați ajuns la critica literară?

Cum să ajung? Cum ajungem cu toții, cred. În școală, în liceu am citit literatură, literatură română și universală. M-am specializat ca cititor, ca să zic așa, cum facem toți cei curioși în legătură cu literatura, cu scrisul, cu textul. Citim literatură din ce în ce mai multă și din ce în ce mai bună și ne dăm seama, cu timpul, ce autor este bun și ce autor nu e așa de bun. Căutăm să bifăm cît mai curînd lista completă a marilor scriitori de care am auzit sau despre care ni s-a vorbit. Așa am făcut și eu, am citit acești mari scriitori: Kafka, Joyce, Thomas Mann; ce se putea citi în anii `90, într-un liceu din România.

Mi-am dorit, mai întîi, desigur, să scriu și eu literatură și nu mi-a ieșit. Dar experiența de cititor se tot acumula, așa încît a trebuit, la un moment dat, să apară și debușeul. Și critica literară a fost debușeul ăsta – a te exprima într-un fel, dar a vorbi totuși despre alții, nu despre tine. A scrie un fel de literatură indirectă. Critica literară nu e literatură, m-am convins între timp, nu are a face propriu-zis cu scrisul, cu autoexprimarea, ci e o formă de evaluare pe cît se poate corectă, cinstită și, cît de cît, sistematică a operelor literare. Dar a fost debușeul meu și a fost foarte util, măcar pentru o vreme.

„Viziunea noastă despre estetic se schimbă”

Cum arată literatura în concepția dvs.?

Nu vreau să fac teorii generale cu privire la literatură. S-au făcut, desigur, dar perspectiva mea tinde să fie, din cauza asta, una mai teoretică și mai istorică. Cu alte cuvinte, nu caut o definiție a literaturii valabilă pentru totdeauna – literatura e asta și tot ce nu respectă definiția, tot ce pică pe dinafară, nu mai e literatură. Nu. De ce? Pentru că de-a lungul timpului literatura și-a schimbat definiția de foarte multe ori.

Literatura însemna ceva în secolul clasic – secolul XVIII, cu totul altceva în epoca romantică – secolul XIX, cu totul altceva în secolul XX și se pregătește să devină cu totul altceva acum. Așa încît să te apuci să spui că literatura este asta și nimic altceva este rețeta sigură ca să descoperi că te înșeli cît de curînd. Ceea ce pot eu să spun, ce cred eu că merită spus despre definiția literaturii, este că e variabilă și că variază cu epoca.
Ceea ce credem astăzi că reprezintă esteticul nu a reprezentat esteticul pentru generațiile anterioare, ceea ce numim astăzi un roman valoros, în secolul XIX ar fi fost considerat gunoi. Probabil și invers! Ceea ce secolul XIX ar fi considerat că e literatură valoroasă, patriotică, de exemplu, astăzi e socotit la periferia literaturii.

Viziunea noastă despre estetic se schimbă. Asta ne învață că literatura vorbește pentru fiecare epocă și că literatura nu stă pe loc, nu ne așteaptă să ne dăm seama ce e cu ea, ci ne iese ea, cumva, în întîmpinare și ne pune probleme la care noi trebuie să răspundem. E o dinamică foarte interesantă și de asta literatura română e ceva important, ceva care, iată, este citit în continuare și care merită să fie citit și pe viitor.

Cît de importante au fost cenaclurile literare pentru dvs?

N-au fost foarte importante, dar am fost la destule cenacluri literare pe vremea mea. În adolescență, cînd mă iluzionam că scriu literatură, am participat la cenacluri literare, la unele profesioniste, să zicem așa, dar și la unele colegiale, între elevi. Și, sincer, cele pentru elevi mi-au plăcut mai mult, pentru că era acolo o democrație a lecturii și o formă de validare, dar și de critică colegială perfidă și utilă. După aceea, la facultate, am participat la un cenaclu important, care rămîne în istoria literară a anilor `90. La Iași exista un club de lectură care se numea „Outopos”, inițiat de un cerc de studenți de la Litere și Filosofie, care a atras din generația mea mai multe personaje interesante, ce scriau poezie, proză, critică literară. Partea faină e că din aceste cenacluri au ieșit, pînă la urmă, niște personalități literare consistente, scriitori, prozatori, poeți notabili, precum Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, poeții Șerban Axinte, Livia Iacob, criticul literar Bogdan Crețu și au mai fost și alții. Un cenaclu și el foarte interesant, mult mai crud, ca să zic așa, mult mai acid și mai critic decît cel din liceu, dar și din cauza asta mai formator. Dar n-aș spune că m-au format cenaclurile, ci cred că în primul rînd lecturile.

Cum vedeți, astăzi, cluburile de lectură?

Bănuiesc că există o problemă a cluburilor de lectură astăzi și anume concurența cluburilor virtuale, a Facebook-ului, care face cumva irelevante sau neimportante întîlnirile fizice. De ce sunt, totuși, importante, din punctul meu de vedere? Pentru că dau posibilitatea unui dialog mai consistent, un dialog cu public, care poate și el interveni. La o discuție pe Facebook, cred că dacă participă 10 oameni se duce în derizoriu. Pe cînd într-o discuție propriu-zisă se aud vocile și îți poți da seama de convingere din ton. Unul vorbește mai tare, are debit mai puternic, și prin asta își impune, poate, ideile mai bine, altul e mai profund, spune o replică și îi pune pe ceilalți pe gînduri. Și apoi clubul de lectură are avantajul că e organizat, există acolo un microgrup cu ierarhiile sale, desigur colegiale și democratice. Totodată, există și un coordonator care veghează ca ordinea să fie cît de cît păstrată. Moderatorii de Facebook nu îndeplinesc aceleași funcții.

Prin ce se deosebesc scriitorii contemporani față de cei din secolele XIX-XX?

Deosebirile sînt multe. Ele privesc „aerul” generației, care e întotdeauna altul și care e reglat de situația istorică, de cea politică, socială și economică. Secolul XX a fost pe jumătate ocupat de comunism și acest fapt influențează necesarmente modul de a gîndi și de a scrie literatura.
Scriitorii de după `90, de pildă, sînt, clar, net diferiți de cei de dinainte de `90, care au prins comunismul. De fapt, asta-i marea deosebire, asta-i ceea ce individualizează literatura contemporană, cred. O obligă să fie altfel decît cele de dinainte. Societatea s-a schimbat, lumea în care trăim e alta, nu mai e nici comunismul, cu totalitarismul de stat, cu cenzura și obligativitatea temelor partinice, și nu e nici societatea anterioară, a interbelicului, o perioadă în care muzica literaturii e amenințată să fie acoperită de rumoarea politicului, de crimele care anunță războaie mondiale, de inegalitățile economice grave care existau pe atunci, mult mai mari decît în comunism și, sigur, mult mai mari decît acum.

Ceea ce au de făcut scriitorii de astăzi fac deja, însă mai au unele restanțe. Am impresia că trăim într-o societate care nu a fost încă descrisă de un romancier îndrăzneț, în toată complexitatea și bogăția ei. Există, la scritorii de astăzi, o puternică tendință de a se descrie pe sine, de a-și descrie propria adolescență și evoluție. Nu e ceva egoist aici, fiindcă ei, de fapt, s-au născut într-o lume nouă, s-au maturizat după `90 și lumea de atunci era cu totul tînără și fără repere. Creșterea lor e creșterea societății înșăși. Între timp, însă, lucrurile s-au schimbat și e timpul să ne uităm cu atenție la ea, nu numai la noi înșine.

„Un critic de carte trebuie să fie profesionist”

Cum poate influența un critic literar cititorii?

Critica literară care poate influența cititorii este, de fapt, cronica literară de gazetă, cea care se scrie în revistele culturale, de obicei, pentru că în România ziarele cotidiene nu au rubrici de cronică literară. Și asta e o problemă, sincer, nu e o situație normală.

În România, pînă în anii `40, critica literară se făcea și în ziarele centrale, în „Universul”, în „Adevărul”, în „Dimineața”. E un exemplu pe care eu îl dau adesea: Caragiale. Se face frecvent mare caz de faptul că Ion Luca Caragiale și-a publicat schițele sale de la 1900 în ziarele vremii. Nu e așa o excepție, de fapt. Caragiale publică în „Universul”, pe prima pagină, Momentele sale, pentru că prima pagină avea o coloană dedicată literaturii, unde scriau și Delavrancea, Vlahuță și alții. Există acest respect pentru cultură, pentru literatură în toată presa secolului XX, pînă la comunism, desigur, cînd pe prima pagină era cu totul altceva.
Această interfață literară a presei influența cititorii. Le spunea ce e important să citească, le atrăgea atenția că în afară de literatura de consum există și scriitori intelectuali, rafinați, oameni care își pun probleme ce depășesc orizontul prim al necesității de ficțiune compensatorie, de roman senzațional.
Ei bine, critica literară ajuta la emanciparea cititorului și intra într-un dialog cu acesta. Sper că și în ziua de astăzi acest rol mai poate să fie îndeplinit de către criticii literari, fiindcă situația nu e așa de faimoasă.
Revistele literare sînt tot mai puține, criticii literari sînt tot mai puțini, și însuși faptul că despre literatură se vorbește doar în reviste literare, și nu și în presa de larg consum, arată că majoritatea consideră literatura ceva izolat, incomunicabil. Însă literatura nu izolare își dorește.

Ce faci în momentul în care îți place o lucrare, dar ai o antipatie față de autor?

Răspunsul ar trebui să fie acesta: respecți adevărul! Nu mulți fac asta, e adevărat, pentru că e greu să depășești antipatia față de un scriitor. O lectură lipsită de orice reziduuri exterioare este o utopie. Dacă tu cunoști autorul, nu poți să citești cartea ca și cum ar fi fost scrisă de un anonim.
Pe de altă parte, întrebarea își pierde puțin obiectul atunci cînd vorbim de critica literară care nu mai e cronică literară, critica literară sistematică, care își propune ea însăși obiecte de studiu, nu doar le găsește, pur și simplu. Acea critică literară nu mai are această problemă, nu mai contează dacă îți place sau nu de scriitorul respectiv. Îl folosești în măsura în care ai nevoie de el.

Cum trebuie să fie un critic literar?

Trebuie să fie bun. Un critic de carte care nu e bun nu mă interesează. Trebuie să fii profesionist, ca în orice domeniu. Să știe carte și să-l intereseze literatura epocii lui.

Care este criticul literar de la care v-ați inspirat?

Sînt mulți critici literari pe care-i urmăresc. Ne-am format, toată generația mea, citind critică literară și critici ai generațiilor mai vechi, afirmate în anii `60-`70. Autori importanți, autori care au scris tratate despre literatură, precum Matei Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu sau Ioana Em. Petrescu care au realizat mai mult decît recenzii la cărțile altora. Autori care s-au preocupat să pună literatura în ecuație, să o privească ca pe o aventură intelectuală. Dacă consideri literatura o delectare de weekend, e mai simplu, dar aceea nu e critică veritabilă. Desigur, sînt și alți critici importanți în generația `80-`90.

„Critica literară ajută la înțelegerea literaturii”

Fără critica literară, cum ar evolua literatura?

Critica literară nu e literatură. Ea nu trebuie să-și propună să egaleze performanța stilistică, morală, afectivă a scriitorilor. Criticul literar nu e om sensibil decît cel mult la el acasă; în mod ideal el este un profesionist.
Pe de altă parte, nici o literatură despre care nu scrie nimeni nu e ceva sănătos. E insuficient să știm, într-o literatură, ce scriitori produc tiraje mari. Tirajul mare nu face neapărat un scriitor bun.
Există scriitori extraordinari care nu s-au vîndut niciodată în tiraje mari, fiind totuși mari scriitori. Vă dau un exemplu de care m-am ocupat îndelung: Max Blecher, un scriitor interbelic cu o viață foarte scurtă, care a publicat în timpul vieții doar două romane. N-a fost ultra-apreciat atunci, nu a avut cine știe ce tiraje și critica l-a uitat imediat. Ei bine, astăzi este tradus în 13 țări și cîștigă atîția cititori cît n-a avut vreodată. Critica literară, după mult timp, a contribuit la redescoperirea lui Blecher.

Da, critica literară ajută la înțelegerea literaturii. Sigur că toți înțelegem literatura, o citim pentru că ne place, dar pe de altă parte există și cititori mai specializați care pot să vadă înaintea altora moduri de lectură noi, interpretări iscusite ale unor opere. Pot contribui la clasicizarea lor cu un minut mai devreme, pentru că o operă nu se clasicizează doar pentru că e citită de mulți oameni. Dacă toți o citesc și o văd la fel, ea rămâne șablonardă și e destinată să nu supraviețuiască cititorilor ei. Dar, dacă există cîțiva cititori ingenioși, care o citesc altfel, lucrurile se schimbă. Avem de a face cu literatură mare și cu scriitori buni. De asta cred că e bine ce face critica și e bine să fie lăsată să-și facă meseria.

Scurtă biografie

Doris Mironescu este critic literar, traducător, eseist și autor a peste 300 de articole, recenzii şi eseuri în reviste de cultură din ţară, membru în jurii şi comisii de specialitate, redactor la publicaţii academice şi culturale. De-a lungul anilor a obținut numeroase premii pentru critică literară: „Premiul de Critică literară” la Gala Fundaţiei Culturale Timpul, Iaşi, decembrie 2008; „Premiul Tînărul Critic al anului” (ex-aequo) la Gala Tînărului Scriitor, acordat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Arte, Bucureşti, ianuarie 2012; „Premiul pentru Critică” al revistei „Ateneu”, Bacău, septembrie 2012; „Premiul pentru debut în critică literară”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România – filiala Iaşi, octombrie 2012; Premiul „Titu Maiorescu” acordat de Academia Română pentru lucrarea „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”, Bucureşti, decembrie 2013.

În prezent, activează ca cercetător științific, specializarea Istoria literaturii române, dar și ca lector universitar în cadrul Departamentului de Românistică, Literatură comparată şi Jurnalism la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.