Adela Greceanu: „Cultura nu e un lux”

Adela Greceanu (n. 1975, Sibiu) este scriitoare și jurnalistă la Radio România Cultural, unde realizează, împreună cu Matei Martin, emisiunea „Timpul prezent”, astfel că în fiecare zi a săptămânii lucrătoare, de la ora 18:00, îi puteți auzi vocea, luînd pulsul actualității culturale, sociale și politice. La o reală „manevră de resuscitare” a conștiinței culturale am luat și eu parte în interviul pe care mi l-a acordat, în care am vorbit despre condiția jurnalistului și a presei de cultură în România pandemică.

Cum era jurnalismul la începutul mileniului III, ținînd cont de faptul că ați absolvit o facultate de profil și ați început să lucrați la Radio România Cultural în anul 1998?

La începutul anilor 2000, presa scrisă mai avea căutare, ziarele aveau pagini de cultură, unele publicau suplimente literare sau culturale săptămînale, și-n paginile acestea apăreau cronici, analize, articole de opinie, interviuri cu artiști. Atunci s-a înființat TVR Cultural. Tot atunci revista „Dilema veche” a lansat „Dilemateca”, un supliment glossy, unde, lunar, apăreau cronici de carte românească și străină, interviuri cu scriitori, editori, traducători, anchete pe diverse teme. Era o perioadă bună pentru presă, în general, și pentru presa culturală, în special. După care a venit criza economică din 2008-2009 și s-a cam prăbușit mare parte din presa culturală, pentru că s-a prăbușit mare parte din presa scrisă. S-au închis ziare, cele care au supraviețuit au renunțat la paginile de cultură, suplimentele culturale au dispărut și ele, la fel TVR Cultural și „Dilemateca”.

Cum vă regăsiți azi, într-o lume în care jurnalismul se face, în mare parte, din mouse și prin metoda copy-paste?

Costă să investești în jurnalism de calitate, în jurnaliști cărora să le dai timp să-și pregătească articolele de analiză serioase, bine documentate, reportajele, documentarele sau investigațiile. E mult mai simplu și mai ieftin, într-adevăr, să publici comunicate și declarații. Dar accesul la Internet e o șansă extraordinară de a te informa rapid, de a obține rapid o informație sau acordul pentru un interviu, pentru o întîlnire. Imaginați-vă că atunci cînd am început eu să lucrez la Radio România Cultural, în 1998, nu aveam telefon mobil, a apărut unul în redacție la un moment dat, care era folosit de cine mergea pe teren, și nu aveam calculator. Acum, cînd aproape orice informație e „la un click distanță“, cum spune clișeul, e greu de închipuit cum puteai face presă, cum te puteai documenta fără acces la Internet. Pe de altă parte, sînt etape în procesul de realizare a unui material jurnalistic pe care nu le poți rezolva din mouse, trebuie să mergi la fața locului, trebuie să te întîlnești cu oamenii despre care scrii sau vorbești. Dar, lăsînd de-o parte jurnalismul „copy-paste”, trebuie spus că în ultima vreme au apărut cîteva publicații și platforme online de jurnalism independent care merită toată atenția. Vă dau numai două exemple: „Decât o Revistă”, care apare trimestrial pe hîrtie, dar are și un site, www.dor.ro, unde se pot găsi multe dintre articole, o publicație care abordează în texte ample și foarte bine documentate subiecte din zona socială, (mai ales) și platforma teleleu.eu, unde jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț publică articolele și fotografiile lor de cînd au ales să părăsească redacțiile unde lucrau și să se mute într-o autorulotă, ca să aibă libertatea de a se documenta pe-ndelete și la fața locului pe subiectele despre care își aleg să scrie – sărăcia, comunitățile defavorizate, minoritățile etnice, românii care muncesc în diaspora. Vă recomand cu entuziasm platforma lor, e admirabil ce reușesc să facă doi oameni, doi profesioniști, cu resurse minime, din burse de jurnalism și donații de la cititorii lor.

„Mai bine să lăsăm cele două domenii despărțite, scrisul și presa”

Spuneați într-un interviu că „să fii poet înseamnă să ţii pasul cu prospeţimea lumii”.  Cum se aplică afirmația aceasta în jurnalism?

Ca jurnalistă mă feresc ca de naiba de limbajul metaforic și figurile de stil. În plus, fraza citată, scoasă din context, sună destul de bizar. Acolo încercam să spun cum mă raportez eu, ca scriitoare, la realitate. Mai bine să lăsăm cele două domenii despărțite, scrisul și presa. Eu nu le-am amestecat niciodată. Bineînțeles, ca să faci presă e obligatoriu să fii „la zi“, să fii mereu în priză, să știi ce se întîmplă în domeniul despre care vorbești, fie că e vorba de politica internă sau internațională, de cultură, de sănătate, de educație, ca să poți întoarce un subiect pe toate părțile și ca să poți pune cele mai bune întrebări.

Jurnalistul cultural și poetul Robert Șerban spunea că „presa e mortală pentru un scriitor. Ai de a face cu două lumi diferite: o lume de zi, care e lumea presei și o lume de noapte, care e o lume a poeziei”. Dumneavostră ce părere aveți? Există o alternanță ego-alter-ego în aceste două meserii, de jurnalist și de scriitor?

Cînd am ajuns la Radio România Cultural, în 1998, tocmai îmi apăruse cartea de debut. Și un coleg, binevoitor probabil, a ținut să mă avertizeze că, dacă rămîn la radio, o să mă ratez ca poetă. Habar n-am dacă a avut dreptate sau nu. Între timp, am mai publicat niște cărți, dar nu știu dacă ele sînt semnul ratării sau al reușitei. Dacă ratare înseamnă să nu mai scrii deloc, atunci nu e cazul meu. Dar dacă ratare înseamnă să scrii, dar să nu conteze cărțile tale, atunci nu știu, îi las pe alții să decidă. Dar ce știu sigur este că am, la radio, trei colege care sînt și minunate scriitoare; ele cu siguranță nu s-au ratat lucrînd în presă: poeta Elena Vlădăreanu și prozatoarele Corina Sabău și Ema Stere (care tocmai a debutat anul ăsta cu un roman grozav, Copiii lui Marcel).

Mulți scriitori (inclusiv dumneavoastră) colaborează cu reviste culturale, fiind plătiți pentru articolele pe care le scriu. Și dumneavoastră contribuiți cu articole pentru „Dilema Veche”, pentru „Observator cultural”, pentru „Scena9”, dar, de asemenea, ați scris și pentru „Harper’s Bazaar”, „Secolul XXI” și „Time Out”. În ce măsură ajută presa un scriitor în zilele astea?

Oho, ce bine-ar fi ca toate revistele să plătească fiecare articol scris de un scriitor cu care colaborează! Eu nu contribui cu articole la nicio revistă în acest moment. Am publicat numai ocazional, de-a lungul timpului, în cele amintite de tine, articole sau interviuri, uneori plătite, alteori pro bono. Iar banii primiți pentru asemenea contribuții nu pot fi considerați sub nicio formă „ajutor”, ci o firească remunerație, o firească plată pentru o muncă. Deci nu aș pune discuția sub semnul „ajutorului”. Nu, presa nu „ajută” scriitorii. Presa e un domeniu în care au ales să muncească destui scriitori, că din scris nu poți trăi. Ce s-ar mai putea face pentru scriitori – dar, iarăși, nu cu titlu de ajutor, ci ca răsplată pentru o muncă –, ar fi să se organizeze mai multe lecturi publice plătite, să existe mai multe rezidențe sau burse literare, unde să poată sta să scrie cîteva luni, fără grija jobului. La noi sînt foarte puține astfel de rezidențe – cele oferite de Muzeul Literaturii de la Iași, mai nou la Timișoara, o rezidență oferită de inimoasele fondatoare ale librăriei independente „La Două Bufnițe”, și am văzut recent că și librăriile „Cărturești” au anunțat un program de rezidențe literare pentru scriitorii români.

„Important cred că e ca vlogurile de carte să aibă conținut de calitate”

Avînd o experiență la radio de peste 20 de ani, în alte interviuri ați povestit despre felul în care vă hipnotizează vocea umană și despre faptul că reușiți să decodați caracterul unui om numai după vocea lui. De ce ați ales să continuați să faceți radio înacest secol al tehnologiei care poate distorsiona vocea umană?

Am spus că mă fascinează vocea oamenilor, mai ales de cînd sînt la radio, fiindcă lucrul cu vocea altora mi-a ascuțit auzul și atenția la sunet, nu că mă hipnotizează – asta ar fi bizar, nu cred că ne dorim să ascultăm jurnaliști hipnotizați. Îmi place să ascult vocile, cu siguranța sau ezitările lor, cu accentele, cu pauzele, cu emoția sau lipsa de emoție, cu toate „impuritățile”, dacă le pot spune astfel, care construiesc amprenta vocală a cuiva. Am ales să continui să fac radio pentru că am învățat cîte ceva în zona asta și pentru că pur și simplu îmi place.

Mă gîndesc că serviciile de streaming on-line și platformele de podcast-uri ajută industria radio, mai ales că, împreună cu colegul și soțul dumneavoastră, Matei Martin, aveți la Radio România Cultural o emisiune despre societate, politică și cultură, numită „Timpul prezent”. Apropo de emisiune, ați intervievat-o pe Ruxandra Gîdei, alias 4fără15, un „booktuber” care a depășit recent pragul de 10.000 de abonați pe YouTube. Cum apreciați aceste vloguri de carte, pot fi catalogate drept forme de jurnalism cultural?

Așa e, sînt foarte utile platformele de podcast și pentru producțiile radio. Din toamna asta emisiunea noastră „Timpul prezent” poate fi ascultată nu doar la Radio România Cultural, ci și pe platforme precum CastBox, Apple Podcasts și Spotify. Și am primit deja reacții de la oameni, tineri în general, care s-au bucurat că ne pot asculta așa, fiindcă nu ne prindeau mereu la radio. Cît privește vlogurile de carte, îmi place foarte mult ce face Ruxandra Gîdei pe canalul său de YouTube. Și e uimitor că a strîns o comunitate atît de mare de oameni care o urmăresc. Dar și mai grozav mi se pare că a reușit să aducă spre literatură, inclusiv spre literatura română, oameni care nu (mai) citeau. A reușit ce n-au reușit școala sau instituțiile publice care ar trebui să se ocupe cu treaba asta, cu promovarea lecturii. A ajuns deja la 14.000 de abonați!  Am verificat acum. Ruxandra e în același timp serioasă și nostimă, e sinceră, are o naturalețe cuceritoare cînd vorbește despre cărți, are farmec și citește enorm. Căutați, de pildă, clipul în care face un mic curs introductiv în literatura americană de secol XIX, în timp ce sculptează un dovleac pentru Halloween. Și-mi place la nebunie că și-a ales ca nume pentru canalul de YouTube titlul unui poem de Virgil Mazilescu, „Patru fără un sfert”. Important cred că e ca vlogurile de carte (sau blogurile de carte, apărute înaintea lor) să aibă conținut de calitate, să nu aducă deservicii cărților pe care le comentează, cum se mai întîmplă uneori, cu cele mai bune intenții. Un comentariu laudativ, dar care e prost formulat sau e „pe lîngă” carte, face mai mult rău decît bine.

Ce credeți despre această inițiativă a „generației Z”?

Mă bucur, bineînțeles, că „generația Z” e interesată de literatură! Înseamnă că nu e totul pierdut. Dar, cum ziceam, e important să fie de calitate conținutul, ca în orice domeniu, de altfel.

„Nu de evenimente culturale ducem lipsă, ci de public și de infrastructură culturală”

Spuneați în alt interviu și că a fi jurnalist de radio nu înseamnă în primul rînd să vorbești, ci să asculți și ați mutat studioul de înregistrări în apartamentul dumneavoastră. Cum arată rutina unui jurnalist cultural de radio?

Da, cred că să faci radio înseamnă în egală măsură să vorbești și să-l asculți pe cel cu care vorbești. E la fel de important și să te asculți pe tine, și să-l asculți pe interlocutor. Cît privește studioul de acasă, am fost nevoiți să ne mutăm cu munca la domiciliu din cauza pandemiei, altfel am fi făcut în continuare emisiunea în direct, cu invitații în studioul de emisie de la radio. Și a început să mi se facă dor de emisiunile în direct, din studioul de la radio, de emoția și adrenalina directului, de întîlnirea cu invitații față-n față, nemediată de ecrane.

Care e rutina mea profesională acum, în pandemie? Începem ziua de lucru cu partea de documentare (care, de fapt, începe cu o zi sau chiar mai multe zile înainte), stabilim întrebările pe care vrem să le punem invitaților, înregistrăm interviul/interviurile, prin Skype, Zoom sau telefon, și apoi începe munca de editare și de promovare pe rețelele de socializare, pe site, încărcăm emisiunea pe platformele de podcast, discutăm despre subiectele următoarelor ediții, ne mai documentăm, citim presa, vorbim cu invitații din zilele următoare. Și ne pomenim că s-a făcut 8.00 sau 9.00 seara, cînd mă apuc de citit, de obicei cartea scriitorului pe care vreau să-l invit vineri, cînd emisiunea e dedicată literaturii.

Ediția din acest an a FILIT Iași  s-a anulat. Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara s-a ținut online, Tîrgul de carte Gaudeamus și-a digitalizat standurile. Se difuzează live, pe Facebook, concerte și piese de teatru, toate gratuit.  Dar nu am văzut prea multe articole despre aceste manifestări, chiar dacă accesul a fost mai facil. Să stai acasă și să fii în atît de multe locuri deodată ar părea un vis pentru oricine, mai ales pentru un jurnalist. Cum ați descrie la ora actuală jurnalismul cultural din România?

S-a anulat ediția 2020 a FILIT, după ce se deschisese, totuși, pentru o zi, într-o ediție „de continuitate”, cum au numit-o organizatorii. Să sperăm că anul viitor vom avea din nou festivalul acesta atît de îndrăgit și atît de profesionist organizat. Nu de evenimente culturale ducem lipsă, ci de public și de infrastructură culturală. Sînt orașe fără cinematograf, fără teatru, fără săli de spectacole. Ce să mai vorbim de mediul rural… Accesul la cultură e dificil în România pentru foarte mulți oameni.

Jurnalismul cultural nu o duce prea bine acum, în România. Cum spuneam mai devreme, ziarele nu mai țin pagini de cultură, nu mai scot suplimente culturale, au rămas puține publicații culturale, „Dilema veche”, „Observator cultural”, „Suplimentul de cultură”. Dar profit de întrebare ca să vă recomand Radio România Cultural, un post care ține pasul cu actualitatea în toate domeniile culturii, prin emisiunile realizate de jurnaliști profesioniști, și care acordă importanță și științei, printr-o emisiune zilnică realizată de Corina Negrea, singurul jurnalist din România acreditat la evenimentele din „Săptămîna Nobel”  de la Stockholm și Oslo, unde merge de peste 20 de ani și face interviuri cu laureații. Doar anul ăsta, din cauza pandemiei, n-a fost acolo.

Presa ar trebui să scrie mai mult „despre sărăcie, pentru că din sărăcie nu poți ieși singur, ai nevoie de politici publice eficiente”

Ce consecințe a avut criza sanitară prin care trecem asupra jurnalismului cultural, care e un jurnalism de nișă?

Mă tem că o să vedem consecințele, în curînd, și asupra jurnalismului cultural, și asupra culturii, fiindcă, așa cum avertizează specialiștii, o să urmeze o criză economică după criza sanitară și măsurile restrictive care au fost impuse de autorități pentru a diminua răspîndirea virusului ăstuia, care-a dat peste cap planeta. În zona culturii independente deja am văzut consecințele: numeroși artiști și, producători și distribuitori de cultură sînt în mare impas din cauza închiderii sălilor de spectacole, a librăriilor (în perioada stării de urgență). Nu va fi ușor, iar ajutorul de la stat și cel din fondurile europene se va concentra, probabil, pe domeniile care sînt considerate profitabile și cultura va rămîne iarăși pe ultimul loc.

Despre ce subiecte ar trebui să vorbim mai mult în prezent, în presă?

Despre sărăcie, pentru că sărăcia afectează un procent enorm din populația României și din sărăcie nu poți ieși singur, ai nevoie de politici publice eficiente. Despre educație, pentru că rata analfabetismului funcțional e tot mai mare în România și fără educație ajungi să crezi în tot felul de bazaconii și teorii ale conspirației, nu știi să identifici știrile false care au invadat spațiul on-line. Despre chestiuni profund înrădăcinate în mentalitatea noastră, atît de profund, că nici nu le conștientizăm, cum ar fi rasismul, misoginismul, homofobia. Și despre cultură, da. Cultura nu e un lux, nu e ceva de care te poți lipsi, cultura te ajută să înțelegi mai bine lumea în care trăiești, altfel decît te ajută știrile și din cultură poți obține chiar profit economic, așa cum se întîmplă deja de decenii în țările din Vestul Europei. Publicului îi recomand să se informeze din surse credibile și să citească, pentru că literatura te poate ajuta să vezi mai bine în jurul tău, te poate face să te simți mai bine, să te bucuri, iar uneori te face să-ți pui întrebări importante pentru tine și pentru relațiile cu ceilalți.

Scurtă biografie

Pe lîngă activitatea sa jurnalistică, Adela Greceanu a publicat romanul Mireasa cu șosete roșii (Editura Polirom, 2008), precum și patru volume de poezie – Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult… (Editura Eminescu, 1997), Domnișoara Cvasi (Editura Vinea, 2001), Înțelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004), Și cuvintele sunt o provincie (Editura Cartea Românească, 2014, distins cu Premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural” și mențiunea specială pentru „Cea mai bună carte a anului” la Gala Industriei de Carte din România).

Cea mai recentă distincție literară internațională pe care a primit-o a fost Premiul „Boccaccio”, acordată de Asociația „Tu connais la nouvelle?” din Franța, pentru povestirea Dar dacă, publicată, în România, în revista „Iocan”, și tradusă în limba franceză de Mirella Patureau.

Adela Greceanu a susținut, totodată, și lecturi publice în țară și în străinătate (Viena, Berlin, Leipzig, Medana, Göteborg, Stockholm, Uppsala), iar textele ei au fost traduse în germană, engleză, suedeză, slovenă și albaneză.

Sursă cover foto: Alexandru Ciumpy Dolea