Cînd nu se află pe teren, în satele românești sau în comunitățile de români din străinătate, pe Adina Ciubotariu o găsim la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași. Pasionată de folclor și etnografie, ne-a spus în interviul acordat care este situația folclorului și a culturii tradiționale la momentul actual și cum pot fi acestea păstrate.

Cînd a început contactul dumneavoastră cu folclorul și etnografia?

Îi datorez doamnei profesoare Mariana Chiriță, de la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci, această descoperire extraordinară, pentru că la fiecare oră de română, deși urmărea programa și avea grijă să înțelegem toate aspectele prevăzute în planificare, cel puțin un element sau două din informație, era legat de cultura tradițională. De exemplu, cînd ne preda Nichita Stănescu, poeziile acelea, aparent absurde pentru mentalitatea și percepția noastră din clasa a XII-a, erau imediat decodate prin simbolistica populară. Spre exemplu, versul „Foaie verde de albastru” ne-a trimis imediat la lirica tradițională, la ceea ce înseamna conotația acestei culori, faptul că ea migrează spre melancolie, spre meditație și, avînd acest contact de durată cu simbolistica, cu semnificațiile populare, am descoperit că sînt realmente pasionată și mi-am dorit să aflu mai multe despre domeniu.
În primul an de facultate am studiat cu regretatul profesor Vasile Adăscăliței, dar cotitura în destinul meu a fost atunci cînd, în anul al treilea, am avut un curs opțional despre etnologie, predat de profesorul Ion H. Ciubotaru, care avea să îmi devină mentor și model în cercetare. M-am dus cu inocența aceea a tinereții la dumnealui și i-am spus: „Domnule profesor, eu nu știu nimic legat de folclor, pentru că este un domeniu colosal, dar vreau să fac licența cu dumneavoastră”. M-a privit destul de reticent, m-a măsurat din cap pînă în picioare și mi-a spus: „Și credeți că veți putea recupera?”. I-am zis că sigur voi recupera, pentru că vine vacanța de vară, voi avea mai mult timp sa citesc. Acea licență, despre motivele inițiatice în colinde, a fost cea care a deschis drumul ulterior. Domnul profesor a considerat că sînt potrivită pentru domeniul cercetării și m-a invitat să dau concurs, alături de alți candidați, la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Și s-au făcut 16 ani de cînd mă aflu aici.

„Cultura tradițională este o realitate care evoluează”

La momentul actual cultura, folclorul stau sub semnul modernizării. Ce credeți că înseamnă folclorul pentru generația de astăzi?

Sînt foarte multe aspecte care trebuie menționate. Generația de astăzi, dacă este din mediul urban, nu știe absolut nimic despre cultura tradițională; sînt doar frînturi trunchiate, refuncționalizate comercial, ba chiar electoral. Dacă ne uităm pe afișele electorale, apar motive tradiționale, în ideea de a păcăli electoratul că „noi sîntem de-ai voștri, pe noi trebuie să ne votați”.
Dacă vorbim despre tinerii care au avut șansa să se nască în vetre folclorice, acolo lucrurile țin de firescul existenței de zi cu zi, de gesturile pe care le-au văzut la bunicii lor și pe care știu că e musai să le ducă mai departe.
Modernizarea folclorului și a culturii tradiționale este aproape un barbarism, pentru că ceea ce a ajuns la noi a ajuns prin evoluție, prin perfecționare și inovația este aspru cenzuarată de comunitate, de obicei, și numai ceea ce este cu adevărat conectat la mentalitate, în general, rezistă. Dar, ca și limba, cultura tradițională este o realitate care evoluează, este un organism viu și anumite superstiții se pierd, în timp ce altele rezistă.

Urbanizarea a început fie resimțită tot mai pregnant în satele românești. Cum a influențat acest lucru structura comunităților rurale și felul lor de a fi?

Urbanizarea a început după sistematizarea din 1974, cînd a existat această inițiativă potrivită dogmei timpului, de a spune că nu sîntem înapoiați, avem și noi așezări foarte civilizate și atunci au fost construite monstruoasele blocuri în comune și în sate. După care a existat un nou val, de reîntoarcere în mediul sătesc a celor care au fost siliți să lucreze la oraș în perioada comunistă și, evident, obiceiurile dobîndite la oraș au pătruns și ele în mediul sătesc. Iar acum asistăm la o influență masivă a imigranților asupra peisajului arhitectural din sate, pentru că nu se mai respectă specificul etnografic al zonei, apar acele vile monstruoase, care stau pustii și care au modificat foarte mult coerența peisajului.

„Acolo unde nu ajunge trenul sînt zonele cele mai prolifice”

Dumneavoastră realizați deplasări pe teren atît în România, cît și în comunitățile de români din afară. Cum se desfășoară aceste deplasări pe teren?

Din punctul meu de vedere, este partea cea mai atractivă a meseriei noastre, pentru că avem contact cu comunitățile de români și intrăm în viața lor de zi cu zi, ceea ce este foarte reconfortant, deoarece orînduiala după care își duc zilele este cît se poate de tihnită, este senină, stă departe de anxietățile noastre moderne, de agitația aceasta absurdă pe care o trăim zi de zi.
De obicei, ne interesează o anumită temă și, pe baza unui chestionar, fie că este „Chestionarul folcloric şi etnografic general”, redactat de domnul profesor Ciubotaru în 1970, fie că este un alt chestionar pe care l-am făcut împreună cu colega mea Ioana Repciuc, pe care îl folosim cînd ieșim la comunitățile de români din străinătate, urmărim elementele pe care le considerăm noi importante. De exemplu, atunci cînd m-am ocupat de obiceiurile de construcție, am pus întrebări legate de superstiția că o casă nouă cere un sacrificiu. Și atunci mă interesa dacă se mai taie o găină pe pragul casei noi sau, dimpotrivă, este suficient să chemi preotul să facă o slujbă, dacă se mai îngroapă bani în temelie, agheasmă sau nimic. În timp ce în comunitățile din străinătate ne interesează dacă se modifică comportamentul pe care îl manifestă în perioada sărbătorilor sau în momente cruciale din viață: naștere, înmormîntare, nuntă. Dacă fac aceleași obiceiuri ca acasă sau sărbătoresc Paștele catolic și au uitat tot ceea ce au văzut la bunici.

Cum sînt selectate satele/comunitățile?

Inițial, Arhiva de folclor a Moldovei și Bucovinei a fost fondată pe baza unei rețele de puncte – peste 800 de localități care au vizat întreaga Moldovă, toate cele opt județe, zone mai puțin cercetate, pentru că au mai fost cercetători la București pentru a acoperi în mod relevant manifestările de tip tradițional din această zonă a țării.
În prezent, deplasările le facem în funcție de oportunitatea care apare, pentru că, din păcate, Academia Română, filiala Iași nu mai decontează aceste deplasări atît de mult. Din 2006 a încetat să mai susțină cercetarea științifică și atunci avem nevoie de diverse proiecte cu finanțare extrabugetară pentru a ajunge pe teren sau, desigur, din bugetul familiei. Din fericire, proiectul „Migrație și Identitate” coordonat de academicianul Victor Spinei, a prevăzut asemenea activități de anchete de teren în comunitățile de români din Spania, Franța și Italia.

Avînd în vedere deplasările dumneavoastră pe teren, care sînt zonele în care tradițiile, patrimoniul imaterial s-au păstrat cel mai bine?

Nu putem face generalizări atît de clare. Există o formulă celebră printre etnologi că acolo unde nu ajunge trenul sînt zonele cele mai prolifice din punctul acesta de vedere. Expunerea la mediul modern, tehnologizat este cvasigeneral, mai ales din cauza fenomenului migrației. Este dificil să faci o ierarhie, pentru că mult mai important este să știi să pui întrebarea potrivită, odată ajuns pe teren. În aproape 70-80% dintre cazurile în care am ajuns într-un sat, atît eu, cît și colega mea, oamenii noștri de legătură ne spuneau: „Aaa, dar aici nu mai găsiți nimic”. Și în momentul în care deschizi chestionarul și începi să iei întrebare cu întrebare și creezi și o legătură empatică cu persoana din fața ta, o lași să îți povestească și despre greutățile vieții, și despre pierderile suferite, și despre lucrurile care o fac fericită, în momentul acela reușești să scoți informații, oricît de aridă ți se părea zona la început.
Munca de cercetare pe teren nu presupune un interogatoriu punctual, ci capacitatea ta de a fi absorbit de comunitatea în care intri; asta îți condiționează rezultatele cercetării.

Cum au evoluat satele și orașele din punct de vedere etnografic în ultimele decenii?

În general, cercetările noastre se duc în direcția identificării elementelor care persistă în timp și mai puțin a pierderilor, avînd o bază documentară uriașă. Arhiva de folclor are peste 300.000 de documente etno-folclorice, ne permitem să facem comparații pe termen lung și întotdeauna sînt înspre identificarea elementelor care persistă în timp și mai puțin a celor care dispar.
O concluzie ar fi faptul că sîntem o civilizație încă rurală, că semnele fazei a treia ale suburbanizării sînt că oamenii pleacă în așezările nou construite, relativ recente, iar orașele noastre sînt populate preponderent de oamenii care au beneficiat de o educație tradițională, cei care au fost forțați, în perioada industrializării, să se mute din sate la oraș. Acest melanj este cît se poate de profitabil pentru un etnolog. La fiecare pas avem motive să descoperim și să cercetăm cu rigurozitate cultura tradițională.

În calitate de membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii, cum apreciați că sînt protejate și promovate elementele care aparțin patrimoniului cultural imaterial?

Convenția din anul 2003, care a fost promulgata de UNESCO, a fost și la noi acceptată în anul 2006 și de atunci se presupune că atenția noastră pentru acest domeniu a crescut. Dar realitatea este că în România se fac mult prea puține lucruri, în comparație cu restul statelor din jurul nostru. Nu mai vorbesc de vest, unde se conservă și se protejează tîrguri de bere și festivaluri de un urbanism pur. Deși avem un filon foarte important de spiritualitate tradițională, se pare că noi sîntem destul de obișnuiți cu el și nu îl valorificăm așa cum o fac, de exemplu, cei din Bulgaria sau din Ucraina.
Din păcate, în România ceea ce se valorifică merge pe zona de kitsch, nu există o supraveghere legislativă fermă, din punctul acesta de vedere. Tîrgurile sînt un amestec trist de obiecte aduse din China, de industrii creative, produse făcute de diverși artiști și în toată această combinație obiectele țărănești nu mai au aceeași strălucire și evident că publicul, neinstruit corespunzător, nu va cumpăra de la ei, ceea ce, pe termen lung duce la pierderea meșteșugului, pentru că meșteșugarii trebuie să trăiască din ceea ce produc.
Fără o educație estetică, serioasă din punctul acesta de vedere, nu putem să ne așteptăm ca publicul să cumpere oale de la Schitu Stavnic – Iași și să nu mai cumpere de la Corund – Harghita. Este nevoie de un plan național care să includă educarea atît a populației școlare, tinere, cît și a adulților. În felul acesta poate fi salvgardat patrimoniul cultural imaterial.

„Baza etnografică este cea care ar trebui să dirijeze întotdeauna interpretările noastre”

Care credeți că va fi situația patrimoniului imaterial în viitor?

Dacă a ajuns la noi, peste mii și mii de ani, lucrurile nu vor fi dramatice, o să reziste și administrațiilor defectuoase, o să reziste și Convenției 2003 a UNESCO. Dar nu ne putem lăsa exclusiv în baza evoluției firești a culturii tradiționale. Este nevoie de o implicare mai mare a specialiștilor și de o documentare mai riguroasă. Din păcate, domeniul folclorului predispune la interpretări fanteziste. Baza etnografică este cea care ar trebui să dirijeze întotdeauna interpretările noastre.

Deși Iașul a pierdut competiția cu Timișoara pentru a deveni Capitala Culturală Europeană în 2021, credeți că, datorită valorilor culturale și folclorice pe care le avem, Iașul ar putea cîștiga candidatura pentru acest titlu?

Evident că sînt un atu uriaș, numai că nu este suficient să ai un atu, trebuie să știi să și joci mîna. Dacă nu știi să scrii un proiect atractiv, dacă nu ai capacitatea de a pune la punct, din punct de vedere logistic și al activităților, niște evenimente care să valorifice temeinic semnificațiile etnologice, evident că negi cea mai bună idee, iar fără experți nu se poate realiza acest lucru.

Ce semnificație au obiceiurile și tradițiile de demult în societatea de astăzi?

Este vorba de funcția de coeziune socială, care ne adună împreună. Cumetriile, nunțile sau perioada tristă a înmormîntărilor au rolul de a strînge comunitatea, de a aduce un plus de empatie într-o lume devenită destul de utilitaristă și de neutră. Au rolul de identitate proprie, de identitate culturală profundă, care se activează în special după imigrare. Românii, confruntați cu mediul străin în care se văd amestecați cu zeci de alte culturi și religii, simt nevoia să își definească și mai bine sinele prin aceste obiceiuri moștenite.

Scurtă biografie

Adina Ciubotariu s-a născut pe 24 august 1978 și a studiat la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci. A urmat studiile de licență, master și doctorat ale Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar în perioada 2011-2013 a continuat studiile post-doctorale despre antropologia culturală și memoria colectivă la Consiliul Național al Cercetării Științifice (CNCS). Din 2015 este cercetător științific principal gradul II și șef al Departamentului de Etnologie din cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.