Profesoară de Educație muzicală la Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny” și la Colegiul Național „Unirea” din Focşani și coordonatoare a corului „Ding Dong”, Ana-Maria Rusu își dorește ca mesajul său să fie asimilat de toți elevii, iar pentru acest lucru apelează la diverse abordări didactice și creative prin care aceștia rămîn mereu activi. Despre tarele culturii și educației muzicale din România, dar și despre „adaptabilitatea care nu se poate învăța”, am aflat în interviul pe care mi l-a acordat.
Ce anume credeți că vă face să fiți acea profesoară „pe care o poate invita la cafea” orice fost elev?
Cred că felul meu de a fi și faptul că i-am învățat pe copii că a fi profesor nu e neapărat o titulatură care vine la pachet cu ceva în plus față de alt om, față de părinții și prietenii lui sau față de cei din cercul apropiat. Sînt un profesor și asta nu-mi oferă mie nici titluri de noblețe și nici aere de superioritate.
Ce criterii ar trebui să îndeplinească, în opinia dumneavoastră, cei care aleg această profesie?
Cred că ar trebui să aibă drag față de elevi, o pregătire temeinică și, mai mult decît atît, să își dorească să facă din meseria de dascăl o carieră. Nu este neapărat nevoie să fii cel mai bun de la școală sau să fii cel mai „popular”, pentru că în momentul în care ești în fața unei clase, acestea nu contează. Știu colegi care au fost cei mai buni, aveau notele cele mai mari și luau bursă, dar sînt niște profesori îngrozitori. Este vorba despre felul de a fi, pentru că lucrul cu cei mici necesită niște calități pe care nu le are toată lumea. Adaptabilitatea nu se poate învăța neapărat, pe asta o ai și o perfecționezi, o cizelezi, sau nu o ai și nu te faci profesor.
Un profesor bun este acel om care știe să se adapteze și să fie flexibil în fața elevului, care poate să îl facă și pe cel mai deștept, dar și pe cel din ultima bancă să plece de la oră cu lecția înțeleasă. Iar acasă, cînd deschide copilul caietul, să o facă doar pentru a se verifica sau pentru a lucra suplimentar, pentru că îi este drag de profesorul respectiv și pentru că îi e rușine de el, nu de frica lui.
În ce măsură mai este manualul un reper pentru dumneavoastră?
Eu nu respect manualul, ci programa. Manualul este un reper, este un suport de care tu te folosești ca profesor, nu este Biblia și nu este nici litera legii. Manualele sînt construite după criteriile autorului, care nu se potrivesc cu ale mele. Eu predau muzică, iar în manual nu găsesc neapărat melodii „drăguțe”, care să îi atragă pe copii. Găsesc melodii care sînt învechite și care, din punctul meu de vedere, nu îi conduc pe elevi către o cultură muzicală așa cum îmi doresc și cum o văd eu. Manualul este un instrument foarte bun pentru profesorii debutanți. În primii mei ani de activitate am urmărit fidel litera manualului, pînă mi-am dat seama că pot să renunț la el.
Care este cea mai creativă metodă de predare pe care ați utilizat-o?
Nu aș putea să răspund corect. Nu pot să aleg dintre toate metodele mele, pentru că le-am creat eu, sînt ca niște „copii” pe care i-am născut eu. În schimb, mă asigur că prin intermediul lor elevii mei învață din clasă ceea ce le predau.
Ce metodă de predare au îmbrățișat cel mai tare elevii dumneavoastră?
Le-au plăcut toate, pentru că ei cred că așa trebuie să fie un profesor de muzică. Ei nu au altul, ei mă au doar pe mine și, dacă se mai mută vreunul dintr-o școală în alta sau ajung la liceu și au alt profesor, își dau seama că nu e chiar așa cum știau ei. Lor le place că învață notele muzicale cu clopoțeii sau cu tuburile și teoria muzicii cu rap, le place că ascultă muzică clasică și se joacă, desenează, foșnesc o hîrtie de copt sau bat ritmul cu pixul în masă. Cînd cresc mai mari și ajung la liceu sau la facultate, îmi scriu și îmi spun că ei credeau că aceea era normalitatea.
„Sîntem împreună în treaba asta și eu, ca profesor, depind total de voi”
Ce ați simțit atunci cînd i-ați spus pentru prima dată unui elev că nu are voce?
S-a întîmplat o singură dată și nu voi uita niciodată momentul acela. Cred că eram în anul al doilea de cînd predam și i-am zis unei fetițe: „NU AI VOCE!”. Îmi amintesc totul despre ea, știu că o chema Ioana și că acum este medic. Cînd i-am zis, s-a supărat foarte tare pe mine. Era foarte expansivă și năzdrăvană, iar mie mi se părea că nu se potrivește grupului meu select. Cînd era în clasa a IX-a a participat la Balul bobocilor și a cîntat extraordinar de bine, iar pe toată perioada liceului a făcut parte dintr-o trupă rock. Era în clasa a X-a cînd m-am reîntîlnit cu ea și mi-am cerut scuze pentru ce i-am zis atunci.
Cum contribuie muzica sau studiul unui instrument în sine la dezvoltarea unui copil?
Studiul în școală contribuie foarte mult, pentru că nu prea merg copiii să studieze muzica în privat. Cei care o fac sînt, de cele mai multe ori, obligați. Corul te disciplinează, e o rigoare , te învață lecția răbdării, știind să îți aștepți rîndul. Dezvoltă atît cultura muzicală, cît și abilitățile sociale. Cînd merge undeva cu un cor, copilul mai are lîngă el alte 40 de persoane și, astfel, nici nu poate simți emoții. Acolo toți sînt o forță și trebuie să facă în așa fel încît să arate tot ce i-a învățat doamna profesoară.
Sînt coruri care nu cîntă cu bucurie și dăruire. Aici intervine un profesor, care trebuie să îi dea copilului ceva, ca și acesta să îi dea de o sută de ori înapoi. Trebuie să îi dai copilului un Justin Bieber la cor sau orice piesă vrea el la pian, ca el să îți ofere înapoi un Mozart sau Bach; e o lege a compensației. Adică sîntem împreună în treaba asta și eu, ca profesor, depind total de voi.
În general, copiii sînt cu bun simț și țin la profesori, oricît de severi ar fi ei. Și nu vor să îi facă să se simtă prost, spre deosebire de noi, dascălii, care îi cam facem să se simtă astfel.
„Se uită la mine cu gurile căscate și îmi zic că sînt mai tare decît Netflix”
Care sînt cele mai potrivite metode pentru a stimula inteligența muzicală și artistică a copiilor, a elevilor?
Audiția, jocurile pe care le faci cu copiii la clasă, muzicile pe care le asculți și poveștile pe care le spui sînt cele mai importante. Eu spun povești și la clasa a XI-a, iar elevii mei sînt fascinați – chiar acei băieți care deja sînt bărbați se uită la mine cu gurile căscate și îmi zic că sînt mai tare decît Netflix. Cred că asta nu e o metodă sau o abordare, e calitatea aceea de a fi firesc în fața unui copil, de a-i arăta acestuia că nu are cum să fie ridicol și că, oricum ar fi, el este acolo, al nostru, și fără el nu se poate, el contează. Cea mai mare teamă a unui elev este aceea de a nu conta în ochii unui profesor. Dacă tu îi arăți copilului, chiar dacă nu îi știi numele, că știi ceva din viața lui, e ca și cum deja i s-a dezvoltat inteligența emoțională. Cea artistică vine după, pentru că îl vulnerabilizezi prin muzică și îi arăți că aceasta poate fi atît o metodă de a transmite mesaje, cît și o armă la care poți să apelezi atunci cînd nu știi ce să faci.
Muzica e mai mult decît o materie și mi-ar părea rău să dispară de la liceu, așa cum se vorbea, pentru că, din acest punct de vedere, acolo contează mai mult educația muzicală făcută de un profesor bun, decît la gimnaziu.
Există diverse polemici în ceea ce privește încadrarea manelelor la categoria artă. Dumneavoastră de ce parte a baricadei vă situați?
Eu nu sînt de nicio parte, pentru că este muzica timpurilor noastre și este muzica pe care copiii noștri o ascultă. Iar eu nu am dreptul să le spun să nu facă asta, fie că e vorba de manele, trap sau dubstep. Le fac, în schimb, istoria lor. Manelele sunt un gen muzical folcloric, care a existat în România înainte de anii comunismului, fiind împămîntenit încă din perioada domniilor fanariote și care a revenit acum. Fac distincția genurilor muzicale și le arăt ce a fost înainte de manele și ce mai există pe lîngă.
Datoria mea de profesor este să le pun în ordine tipurile de muzici ale lumii și să le arăt că pentru a cînta maneaua respectivă, acum 300 de ani, a venit cineva și a inventat acea tobă sau o gamă. Elevii au libertatea de a alege ce gen muzical vor, iar eu niciodată nu voi fi impresionată dacă vine vreunul și îmi spune că ascultă doar Mozart, pentru că știu că nu e adevărat.
„Atunci mi-am dat seama că oamenii nu predau ca mine”
Cum a apărut proiectul „Mai Multă Educație Muzicală în Școli”?
La început era o pagină de Facebook cu citate, a surorii mele, pe care nu se uita nimeni, în afară de ea. A făcut-o în urmă cu vreo șapte ani, cînd era vorba să se schimbe planurile-cadru pentru Educația muzicală. Într-o zi, o colegă de la Brăila m-a rugat să îi explic cum predau eu nu știu ce lecție, pentru că avea o inspecție și avea nevoie de un joculeț. Nu știam cum să îi explic și i-am zis că mă filmez cu clasa, iar apoi voi posta pe pagina „Mai Multă Educație Muzicală în Școli” (MEMIS), pentru că oricum nu era urmărită. Îmi amintesc că era o filmare despre cum predai muzica prin rap. După o săptămînă, cînd am intrat să șterg filmulețul, avea vreo 4.000 de vizualizări și nu înțelegeam de ce. M-am gîndit să mai pun unul, să le arăt cum predau eu altceva tot prin rap. Au urmat 6.000 de vizualizări. Atunci mi-am dat seama că oamenii nu predau ca mine și că eu o fac altfel decît restul țării.
Treptat, tot mai mulți au început să fie interesați de ceea ce postez acolo, de materialele și de jocurile pe care le-am creat. Așa am ajuns la o comunitate de 26.000 de membri activi. E una dintre cele mai mari comunități educaționale din țară, acesta fiind motivul pentru care am început atelierele și am creat site-ul Edumuzicala.ro, alături de sora mea – tot profesoară de Educație muzicală -, ca o extensie a proiectului MEMIS.
De ce a fost privită mereu muzica, în programa școlară, ca o „Cenușăreasă”?
Cred că este percepută astfel pentru că unii profesori de muzică nu își fac treaba și e genul de oră în care ori îi lasă pe copii pe telefoane și aceștia sînt fericiți că nu fac nimic, ori nu știu să predea materia în așa fel încît să o facă plăcută. Aici intervine comoditatea unui profesor și pedagogia lui. Muzica este privită ca o Cenușăreasă, pentru că profesorii nu știu să o predea.
Ce lipsește în prezent în ceea ce numim „comunicare culturală” în zonele rurale din România?
Lipsește, în primul rînd, ideea de cultură prezentată pe înțelesul celor din mediul rural. , Dar nu este valabil peste tot, fiindcă există și niște insule de lumină. Copiii din mediul rural nu beneficiază de o educație culturală, pentru că ei nici măcar nu au un profesor specalizat. Acolo, profesorul de biologie primește ora de muzică în completarea normei și nu știe să o predea. Așa se întîmplă în 90% din satele din România. Pentru ei vine în sprijin site-ul nostru, Edumuzicala.ro, pentru profesorii care vor să își facă ora de muzică, dar nu știu cum.
În general, în mediul rural, copiii beneficiază de o educație culturală doar prin intermediul bisericii, a unui artist local popular sau a unui învățător pasionat.
„Împrumutăm o grămadă de lucruri din alte părți și le aducem în cultura noastră ca mari valori”
Ce părere aveți despre varianta de plan expusă de Ministerul Educației prin care elevul are de ales dintre Educație muzicală și Educație plastică?
Eu nu am o părere rea, pentru că știu că elevii mei mă vor alege pe mine, însă nu știu ce se va întîmpla în alte școli. Eu pot să pun la dispoziție opționale cu adevărat fantastice pentru copii, chiar și pentru clasele a XI-a și a XII-a. Într-un fel, e bine că îi lasă pe copii să aleagă, pentru că unii poate chiar preferă desenul, dar pentru asta trebuie să îl facă cum trebuie.
Cum vedeți accesul la cultură, în prezent, în România?
E 350 de lei un bilet la concertul lui Richard Clayderman, 500 de lei la André Rieu și 20 de lei la Filarmonică. Filarmonica aduce mult mai multă plusvaloare decît o face Richard Clayderman, care e un interpret de muzică romantică sau André Rieu, care are piese muzicale clasice transformate, răstălmăcite, dar cu foarte mare succes. Eu îi recomand pe amîndoi, dar pentru copiii care sînt în gimnaziu.
La Filarmonică nu se duc nici copiii, nici tinerii și nici familiile, pentru că nu au avut parte de un profesor care să le explice despre ce este vorba acolo. Mergi și asculți, iar pe urmă te uiți pe YouTube să vezi dacă au cîntat mai bine sau mai rău. Bineînțeles că au cîntat mai rău, pentru că sînt plătiți cu 20 de lei. Acest lucru demonstrează că nu avem o educație culturală, oricît am vrea noi, cîțiva profesori, să o clădim.
Noi nu avem o tradiție culturală în România, nu punem preț pe asta. Cînd am mers ultima dată la un muzeu fără să fim obligați de cineva? Muzeele s-au deschis în pandemie, dar cîți dintre noi au mers? Noi am vrut să mergem la mare, în parcuri, nu voiam să mergem la muzeu, deși acolo erau angajați care trebuie să supraviețuiască. Nu ne ducem pentru că nu avem o tradiție culturală. În schimb împrumutăm o grămadă de lucruri din alte părți și le aducem în cultura noastră ca mari valori. În acest punct intervin foarte mult familiile și profesorii. Este grav, pentru că mulți profesori de muzică și de desen sînt cîntăreți la nunți sau pictează farfurii și le vînd, fără să se preocupe de viața culturală a unui copil.
„Nota a devenit o monedă de schimb pentru politețe”
Atît elevii, cît și părinții sînt siguri de la început că vor termina anul școlar cu media maximă la Educație muzicală. Ce părere aveți despre notorietatea „10-lui de la muzică”?
Amenințarea mea cea mai mare pentru elevi e atunci cînd le zic că le pun 9. Acum le zic de la început că dacă vor 10 pe linie, îi umplu de 10. Nici nu mă mai interesează, pentru că pentru mine nota a devenit o monedă de schimb pentru politețe sau pentru cu totul alte lucruri decît ar fi normal să fie. Am pus și 2, și 4, și 5, și 7, am avut probleme, discuții, reclamații, dar am ajuns în stadiul în care, după 15 ani, nu mai am nicio problemă să îi pun unui elev care e în stare să facă, să dreagă, un10. În general, nu pun preț pe asta, pentru că mă interesează dacă un copil rămîne cu ceva, dacă primesc un feedback de la el, cît de mic.
E urît, pentru că numai la noi se întîmplă asta, dar m-aș consuma și m-aș stresa degeaba. Sînt părinți, profesori, elevi, care te judecă că ai pus un 9.
De ce ar merita Educația muzicală să fie mutată pe prima pagină a catalogului?
Cred că muzica ar putea și ar merita să fie mutată pe prima pagină, deoarece prin intermediul ei poți să înveți la absolut toate materiile asociate și neasociate. E dovedit științific ceea ce spun acum, iar eu pot să predau fizică, română, chimie și astronomie prin muzică. Un al doilea motiv, ar fi faptul că este singura materie care are un caiet ce este atît de special, încît chiar dacă îl uiți acasă pe cel de la altă disciplină, niciodată nu îl vei scoate pe cel de muzică pentru a scrie. Elevul poate, că doar e tot de hîrtie, dar îi va cere o foaie unui coleg, pentru că nu îi vine să scrie pe caietul de muzică.
Scurtă biografie
Născută în orașul Bîrlad, județul Vaslui, Ana Maria Rusu și-a petrecut copilăria alături de fratele și sora ei, toți trei studiind cîte un instrument muzical în copilărie, moștenind înclinația către arte de la părinți. Deși cînd era mică și-a dorit să devină actriță, a absolvit secția de Pedagogie muzicală la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.
A învățat cum să fie profesorul de astăzi în primii 11 ani de activitate petrecuți la Școala Gimnazială „George Tutoveanu” din Bîrlad. În 2016, s-a mutat în Focșani, unde predă și în prezent, acumulînd pînă acum 15 ani de experiență.
A fost nominalizată în anul 2018 în proiectul educațional MERITO, pentru dedicarea sa și pentru metodele creative de predare.
Împreună cu sora ei, Antoaneta Luchian, profesoară de Educație muzicală, a creat proiectul „Mai Multă Educație Muzicală în Școli” (MEMIS) și site-ul edumuzicala.ro, unde împărteșesc publicului larg experiențe didactice și metode creative de lucru cu elevii.
Surse fotografii:
Niciun comentariu