A absolvit Jurnalismul la Iași, lucrînd, încă din perioada facultății, la „Opinia studențească”, dar și la alte publicații locale. După finalizarea studiilor s-a mutat în București, unde a continuat să facă meseria de jurnalist cu aceeași pasiune. Are 14 ani de experiență în jurnalism, iar în prezent este reporter special „Libertatea” și redactor-șef al platformei educaționale „Scoala9”. Un interviu despre cum se vede presa din interior, dar și despre schimbările de comportament ale consumatorilor de informație, cu jurnalistul Andreea Archip.
Cum a fost parcursul dumneavoastră spre a ajunge în poziția în care sînteți acum?
A fost un parcurs de la „firul ierbii”, ca să spun așa, adică nu am „ars” absolut nicio etapă. În general, în România, cursul carierei unui jurnalist ar trebui să te propage către zona de editare sau de producție, adică să ajungi să fii editor sau șef. Mie îmi place în continuare să fiu reporter, îmi place să merg pe teren și să vorbesc cu oamenii și mi se pare că asta dă valoare faptului că am rămas la fel de îndrăgostită de această meserie.
Am dat la Jurnalism, neștiind cu ce se „mănîncă” neapărat jurnalismul. Eram în clasa a XII-a și am ajuns la olimpiada de limba română, la Galați, unde am stat într-o cameră de cămin cu alte opt fete. Una dintre ele, care era mai mare decît mine, spunea că vrea să dea la Jurnalism și povestea cum s-a documentat pentru asta. Atunci mi s-a aprins și mie beculețul și am zis că trebuie să fac și eu Jurnalism. Așa am ajuns la Universitatea din Iași.
Cheia evoluției mele a fost faptul că mi-am dorit de la început să fac practică și am făcut asta. Din anul I de facultate m-am dus la „Opinia Studențească” și pînă în anul IV am trecut de la reporter, redactor la redactor-șef și apoi am încercat să lucrez și în presa locală din Iași. Am trecut pe la „Suplimentul de cultură” și „Jurnalul de Est”, pe vremea aceea. Din Iași am plecat la București (pentru că deja colaborasem cu „Evenimentul zilei”, ediția regională), în „presa mare”, cum ne plăcea să spunem atunci. Am lucrat la „Evenimentul zilei” trei ani, am trecut pe la „Adevărul”, am ajuns la Televiziunea Română, unde, timp de cinci ani, am fost reporter de știri, apoi am făcut documentar și reportaj la Digi 24. De aproape trei ani sînt la libertatea.ro și de cîteva luni coordonez proiectul „Școala9”, care este o platformă educațională. Așa că aș putea să spun că am avut răbdare să trec prin toate etapele. Nu m-am visat din prima cu sarcini de conducere, nu e realist. În plus, un job de management ți-ar lua foarte mult din plăcerea de a face cu adevărat această meserie.
Vreau să mă întorc puțin la perioada de început, pentru că este extraordinar de important să poți, după atîția ani de presă, să te întorci la lecțiile pe care le-ai învățat în facultate. Eu am avut un mentor acolo, îl am în continuare, este profesorul Daniel Condurache. El mi-a fost „tată” în această meserie, m-a învățat cu ce se mănîncă. În continuare, cînd am o dificultate în abordarea unui subiect îmi revin în minte lecțiile pe care mi le-a dat el. Mi se pare extraordinar de important să ai cu adevărat valori și oameni pe care să-i poți respecta în această profesie și de la care poți învăța.
Cum ați ajuns să lucrați la „Libertatea”?
Mi-au propus cei care coordonau atunci proiectul, acum trei ani. Erau producători cu care eu lucrasem în Televiziunea Română, iar ei veniseră la „Libertatea” tocmai ca să transforme această publicație, să treacă din zona de tabloid spre ceea ce este astăzi. Ulterior a venit la cîrmă și Cătălin Tolontan.
Ei mi-au făcut propunerea, iar pentru mine a fost surprinzătoare, pentru că veneam din televiziune, nu prea știam cu ce se mănîncă zona de online, de video pe online. Mi-am dorit foarte tare să învăț, am simțit că aveam nevoie de o provocare și aveam încredere în oamenii cu care urma să lucrez. Așa, timidă, am pășit în redacția „Libertatea”, iar în fiecare zi m-a surprins plăcut, este o echipă extraordinară; aș putea să spun, fără să exagerez, că este cea mai tare echipă cu care am lucrat pînă acum. Sînt foarte mulți profesioniști, este o redacție care reușește cu resurse puține, să mențină ștacheta jurnalismului de investigație și zona de reportaj. Cred că mi-am găsit locul aici. Unde mai pui că am avut posibilitatea și să călătoresc foarte mult și dacă ar mai fi un lucru pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare acestei redacții și cu precădere lui Cătălin Tolontan ar fi acela că m-au învățat să internaționalizez subiectele. Înainte, în celelalte redacții în care am lucrat, din pricina resurselor financiare, deplasările nu se făceau atît de des. Dar aici am avut oportunitatea să călătoresc foarte mult și să simt că sînt o verigă a mass-media globale.
Cît de mult conteaza stagiile de practică din timpul facultății, cînd te angajezi în acest domeniu?
Orice faci, orice activitate „extra” pe care o faci contează foarte mult, mai ales dacă este în domeniul presei sau chiar al comunicării. Primele luni în care lucrezi sau primele săptămîni sînt, în realitate, decisive, pentru că poți să ai foarte multe stagii de practică și să pici testul scrisului sau poți să scrii binișor, dar să nu ai plăcerea de a face teren sau abilități de interacțiune socială, care sînt foarte, foarte importante.
Sînt foarte multe criterii, dar, dacă ar fi să dau un sfat cuiva, aș spune că este important ca cineva la început de drum să încerce să capete experiențe lucrînd într-o redacție, încercînd să scrie pentru o publicație. Sînt lecții neprețuite și care te ajută; nu neapărat că ți se adaugă în CV, ci pur și simplu îți dau abilitățile de care ai nevoie. S-ar putea să nu se uite cineva atît de atent pe CV-ul tău, dar să conteze că tu știi să faci niște lucruri, pe care le dobîndești în special făcînd această practică.
„Jurnalismul te contaminează pe viață”
Succesul în presă ține uneori de noroc sau este rezultatul unei munci îndelungate. Ce părere aveți despre această afirmație?
Cred că au rămas în presă cei care au înțeles că acest domeniu înseamnă foarte multă muncă. Presa înseamnă viteză și foarte multă dedicare; să uiți cînd ai venit și cînd ai plecat. Nu spun că e o chestiune zilnică, se poate întîmpla să ai și zile de program mai normal, dar, în general, normalitatea nu prea are legătură cu munca unui jurnalist. Nu ai un serviciu de la ora 9:00 la ora 16:00 și ești conectat în permanență la ceea ce se întîmplă în jurul tău.
Jurnalismul te contaminează pe viață. Eu nu mai pot să merg într-o vacanță, de pildă, fără să nu văd subiecte în jurul meu și fără să nu profit să le fac. Este o „boală” frumoasă, asumată, pentru care nu vreau să mă „vaccinez” niciodată.
Jurnalismul e un stil de viață, pînă la urmă, pe care trebuie să înțelegi, încă de la început, că e important să ți-l asumi, altfel te poate frustra. Pentru mine acum nu este nicio problemă dacă lucrez în weekend, de sărbători; lucrurile acestea le-am testat încă din facultate. Stăteam la „Opinia Studențească”, în special în weekend, pînă dimineața la 4:00, făcînd ziarul.
Știu că ați fost prinsă în Italia în plină pandemie. Care a fost cea mai grea parte din această experiență?
N-aș spune că am fost prinsă. M-am dus pentru a relata pandemia, a fost o chestiune asumată. Am plecat după ce am discutat cu ai mei colegi și m-au întrebat dacă am vreo reținere cu privire la acest lucru. Nu aveam, pe de o parte pentru că ai iluzia asta a tinereții și a faptului că nimic nu te poate atinge și m-am dus și pentru că eram foarte curioasă. Călătoriile în străinătate înseamnă să iei legătura cu oamenii de acolo și am avut norocul să fiu ajutată de români și de jurnaliști italieni. Mi-au fost alături, a fost o muncă de echipă, cu toate că eu eram singură pe teren. La un moment dat, unul dintre românii la care am fost și pe care l-am intervievat, mi-a fost și șofer și, pentru un scurt interviu, cameraman.
Îmi începeam ziua de muncă la ora 09:00, cu un live la emisiunea Adrianei Nedelea, pe libertatea.ro, și o încheieam pe la 2:00-3:00 noaptea, după ce livram video-urile și reportajul din ziua respectivă. Apoi o luam de la capăt. Cam așa au fost cele cinci zile în Italia. Cel mai dificil, într-un eveniment de genul acesta, care e în desfășurare și pentru care nu ai foarte multă informație, este să înțelegi ce se întîmplă de fapt, ce e relevant pentru povestea ta și ce poți face ca să-i ajuți pe oameni să înțeleagă. Este cu atît mai greu cu cît și tu înțelegi în același timp cu ei, în contextul în care un jurnalist trebuie să fie măcar cu un pas înaintea cititorului, ca să poată să livreze o informație de calitate. Asta a fost provocarea – eu să înțeleg ceea ce este cu acest virus și să pot să vin cu o informație bună și relevantă pentru cititorii noștri.
Care a fost momentul care v-a marcat sau schimbat de-a lungul carierei?
E foarte greu să aleg un singur moment. Sînt foarte multe momente revelatoare și momentele importante pentru mine au fost întîlnirile cu oamenii care m-au format. Repet, m-a format întîlnirea cu profesorul Daniel Condurache, m-a modelat și mi-a dat o direcție și aș putea să spun că la Iași mi-am căpătat, sub umbrela „Opinia Studențească”, coloana vertebrală, deontologia, lucruri esențiale ca să pot face această profesie.
Acum mă simt onorată că lucrez în redacție cu atît de mulți jurnaliști foarte buni, că pot mereu să cer sfaturi și să mă bucur de coordonarea lui Cătălin Tolontan, care sper ca anul acesta să ajungă pe covorul roșu, pentru că filmul „Colectiv” al lui Alexandru Nanău are șanse să fie nominalizat la Oscar. Îmi doresc asta pentru că prin acest premiu ar primi o recunoaștere în plus, internațională, a jurnalismului pe care îl face. Ar fi un pas important și s-ar pune un steguleț pe România, că, uite, aici sunt oameni care își iau în serios meseria asta, de jurnalist.
Pentru mine întîlnirile sînt importante. Am avut parte de lecții extraordinare – de la femeile victime ale violenței domestice pe care le-am întîlnit într-un sat din Bacău, pînă la interviuri cu profesori, șefi de stat și așa mai departe. Lecțiile ți le iei de oriunde. Deși nu mă pot gîndi la un singur eveniment, în toată perioada și în toată experiența mea în jurnalism, întîlnirile cu oamenii mi-au fost un foarte bun psiholog, am învățat atît de multe.
„Consumul de conținut video este în creștere în toată lumea”
Ce greșeli nu ar trebui să facă un viitor jurnalist sau un jurnalist la început de carieră?
Există o universalitate a conduitei unui jurnalist. Este clar că nu au ce căuta invenția și minciuna în materialele pe care le faci. Acum, datorită social media, există un exces de informație nedocumentată, neverificată pe piață, iar jurnalistul are datoria morală de a nu veni cu informații care nu sînt verificate. Asta este foarte important.
Trăim niște vremuri în care știrile în sine nu mai sînt sub monopolul instituțiilor de presă. Toată lumea poate să posteze ceva pe Facebook și să treacă drept știre. Iar asta trebuie să ne responsabilizeze pe toți. Pe de o parte pe cititori, care ar trebui să fie educați și ajutați, pentru a discerne informația bună de fake news, pe de altă parte ar trebui să ne facă și pe noi să ne uităm la ceea ce facem cu mai mare seriozitate, pentru că noi putem contrabalansa în zona adevărului prin ceea ce publicăm, prin ceea ce documentăm.
Aveți foarte multe reportaje filmate cu telefonul. Care este diferența dintre a face un reportaj filmat cu telefonul și unul filmat cu o cameră TV?
În primul rînd aș vrea să evidențez partea bună a faptului că poți face un reportaj cu telefonul – poți să-l faci foarte rapid, fără să faci rabat de la calitatea filmării. Device-urile mobile au ajuns să fie foarte, foarte bune. Poți să dai povestea foarte repede, să ajungă la public mai repede și unde mai pui că ai avantajul că nu mai ai o echipă atît de mare cu tine care să facă asta. În televiziune trebuie să descarci materialul, îl vizionezi, faci montajul și așa mai departe, e un proces ceva mai greoi.
Ce am simțit eu de cînd fac reportaje cu telefonul este că am mai multă putere, dar asta vine la pachet cu o povară. Doar cei care au ținut un microfon cu un cub în mînă pot să știe că acel cub funcționeaza ca o umbrelă, ca un paravan, te protejează. Cînd mă duc eu cu telefonul s-ar putea să fie uneori mai greu să-l conving pe om să vorbească cu mine, pentru că nu știe publicația de unde vin sau nu înțelege de ce filmez așa. Oamenii încă sînt obișnuiți cu persoanele care au o cameră grea pe umeri și filmează. În același timp, s-ar putea ca discuția să se lege mai natural, pentru că telefonul mobil este folosit pe scară largă, toată lumea deține un astfel de device și oamenii nu se mai feresc atît de tare ca de o cameră, în fața căreia simt că trebuie să-și aranjeze cămașa, să stea frumos și să-și spună poezia și atunci asta vine la pachet și cu un discurs mai elaborat, care taie din naturalețe.
La început mi s-a părut foarte ciudat să trec de la televiziune, care înseamnă să stai așezat la cadru, către zona aceasta de filmat cu telefonul mobil. Cînd am fost, de pildă, la Nunta Regală din Windsor, acum aproape trei ani, era presă din toată lumea care filma la fel ca mine, cu telefonul mobil. Atunci m-am simțit integrată pentru prima oară și mi-am dat seama că este o tendință. Colegi de-ai mei din Televiziunea Română, despre care pot să spun că sînt dintre cei mai profesioniști operatori pe care i-am întîlnit, își manifestau, la un moment dat, îngrijorarea că nu o să mai aibă lumea nevoie de cameramani. Nu cred că va fi așa pentru că, în realitate, ai nevoie de imagine de foarte bună calitate. Niciodată nu am pretins că ceea ce filmez eu cu un telefon de 500 de euro este exact la aceeași calitate ca a unui operator cu experiență sau ca a unei camere de 30.000 de euro.
Eu cred că profesionalismul va rămîne, în continuare, foarte important, dar trebuie să acceptăm că e nevoie de o mai multă rapiditate și mobilitate, iar asta ți-o dă filmatul cu telefonul.
Dacă ar fi să alegeți între presa scrisă și televiziune, ce ați alege?
Am ales deja, am ales online-ul, care este diferit, este între presă scrisă și televiziune. Îți oferă oportunități extraordinare. Consumul media s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Cred că pe site-urile mari accesul se face în proporție de 80-90% de pe device-uri mobile și asta ar trebui să ne dea de gîndit.
La început mi se părea foarte ciudat, pentru că dispăruse voice-overul, materialul video trebuia să se lege doar din imagini, fără nicio intervenție vorbită a autorului, dar m-am adaptat și am înțeles ce grozav este să faci video pentru online. Este foarte dinamic, trebuie să te adaptezi în fiecare clipă, trebuie să spui mai mult într-un timp mai scurt. Pot spune că online-ul este ceea ce îmi place acum să fac și nu m-aș mai întoarce în momentul acesta la televiziune. Și nici presă scrisă în formatul clasic nu cred că mai poți face în ziua de azi. Consumul de conținut video este în creștere în toată lumea. Vedem că oamenii „gustă” tot mai mult și zona de podcast, care pe vremea mea se numea reportaj documentar radio. Cred că sînt acolo unde îmi doresc să fiu în momentul acesta.
„Lecțiile primordiale pe care se bazează profesia de jurnalist rămîn aceleași, trebuie să fii în permanență capabil de adaptare”
Știu că ați lucrat la televiziuni private și la cele de stat. Care este diferența dintre cele două?
Munca în televiziune este cam la fel peste tot. Diferența o face produsul jurnalistic pe care trebuie să-l livrezi. La Televiziunea Română eram, în principal, reporter de știri; zi de zi trebuia să fac știri, care înseamnă un produs media de pînă la două minute care să informeze, alteori făceam reportaje sau interviuri de lungă durată. La Digi 24, în cadrul emisiunii „Din interior”, am făcut reportaje și documentare și asta însemna cu totul altceva. Însă organizarea televiziunilor este la fel, mi se pare mie. Cu cît crești, cu cît îmbătrînești, cu atît devine mai închis universul tău și profesioniștii din presă rămîn aceiași, astfel încît ajungi să lucrezi cam cu aceiași oameni.
Se întîmplă ca personajul unui reportaj să vă spună chestiuni personale, care l-ar face mult mai interesant, dar, în același timp, personajul să dea de înțeles că nu vrea ca aceste chestiuni să fie făcute publice. Cum procedați în asemenea situații?
Este foarte simplu – nu le dai, dacă omul nu vrea asta. Personajul decide cît din povestea lui este pentru toată lumea și tu ești învestit ca un cavaler să-i duci povestea mai departe.
Nu dai ceva ce ar putea să facă rău unui om, tot timpul ai în balanță asta. Nicio știre din lume nu e la fel de importantă ca destinul unui om și eu am spus de foarte multe ori că noi, jurnaliștii, prin munca noastră, intrăm cu „bocancii murdari” în viețile oamenilor. Am grijă de fiecare dată, mai ales cînd ajung în medii vulnerabile și vorbesc cu oameni în situații grele, să le explic ce înseamnă expunerea media și cu ce vine ea la pachet. Prin expunere media poți să primești bani de la donatori, ca să-ți faci o casă, de pildă, dacă ai nevoie de asta, sau poți, în același timp, să ajungi de rușinea satului și asta nu-ți face bine. Tot timpul trebuie să realizezi și să ai cu tine, în minte, importanța cuvîntului scris și cîtă putere ai tu, de fapt, asupra vieții unui om. Cu cît ești mai responsabil, cu atît știi că îl vei proteja, îți vei proteja și sursele.
Cum vedeți dumneavoastră viitorul presei?
Pot să spun pentru început cum îmi văd viitorul în presă – adaptîndu-mă în permanență. Acum social media, online-ul dictează în răspîndirea mesajului din presă, a mesajului jurnalistic și am încercat să mă adaptez la aceste lucruri. Deși „inima” a ceea ce facem, lecțiile primordiale pe care se bazează profesia de jurnalist rămîn aceleași, trebuie să fii în permanență capabil de adaptare. Să te adaptezi la tot ce e nou și să încerci pe cît posibil să te duci tu către cititor.
Într-un fel mi se pare că era mai simplu în anii `90, cînd știai că ziarul se cumpăra vrînd-nevrînd, oamenii aveau obiceiul acesta. Acum atît de multă informație este oferită gratuit. Modelul de abonament online nu a prins încă la noi, cel puțin nu pentru presa tradițională. Pur și simplu dai share la un articol și ajunge la foarte mulți oameni care nu au plătit nimic pentru acea informație. Și atunci trebuie să vii în întîmpinarea oamenilor, să te duci tu către ei, către publicul tău. Jurnalistul nu mai stă într-un jilț de aur, așteptînd să vină oamenii către el și să-l aplaude atunci cînd a făcut ceva bine. Oamenii nu doar că nu te mai aplaudă, dar îți aduc și injurii de mama focului pentru orice derapaj. Relația cititor-jurnalist s-a îngustat, a devenit foarte apropiată. Eu vorbesc zilnic cu cititorii mei, îmi spun ce părere au, sînt foarte mulți care au curaj să te abordeze direct. Și, da, practic nu mai ai un singur editor, acela din redacție, ai sute.
Un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze pe toți este faptul că în studiile internaționale a scăzut, în ultimii ani, foarte mult încrederea generală față de presă. Asta a venit ca un efect, a devenit un lucru foarte răspîndit în societate. De aceea cred că e necesar să facem cursuri de jurnalism în școli. Avem nevoie de cititori profesioniști, aceste cursuri de jurnalism nu sînt pentru a-i învăța pe toți oamenii să fie jurnaliști, ci să înțeleagă mecanismele din spate, să înțeleagă cum creează jurnaliștii o știre, de ce e așa și nu altfel, ca ei să poate să discearnă, în primul rînd. Trebuie să lucrăm puțin la zona de încredere și asta o putem face simplu, păstrîndu-ne coloana vertebrală și poruncile jurnalismului de calitate și încercînd să ne adaptăm, să mergem către oamenii care ne citesc și ne urmăresc.
Credit cover foto: Vlad Chirea
Fotografii din arhiva personală Andreea Archip
Niciun comentariu