Dacă îți faci curaj și intri pe ușa Teatrului Ludic de la Casa de Cultură a Studenților din Iași descoperi o altă lume, una în care copilul din tine prinde viață, îndemnîndu-te spre o lume a poveștilor și a jocului. În spatele scenei, mereu ferit de atenția publicului se află maestrul. El este cel care prin poveștile create oferă emoție publicului. Cu o experiență de peste 37 de ani, regizorul Aurel Luca reprezintă sufletul Teatrului Ludic. A trecut peste toate greutățile întîmpinate în timpul comunismului mulțumită pasiunii și determinării. A ales să lucreze cu studenții, iar echipa condusă de el a ajuns să fie recunoscută chiar și în străinătate, obținînd peste 450 de trofee și premii la toate festivalurile naționale și internaționale la care a participat. În anul 1993 trupa Teatrului Ludic a devenit prima trupă românească oficial asociată și cotizantă la Asociația Mondială de Teatru Amator.

Știu că v-ați descoperit pasiunea prin lectură și că ați pornit pe acest drum, al regiei de teatru, la finele liceului. Cît de încrezător în forțele proprii era tînărul Aurel Luca pe atunci?

Da, două lucruri au fost esențiale pentru destinul meu dramatic, teatral. În primul rînd, copilăria a fost o copilărie foarte liberă pînă la 7 ani. Pot spune că nu am avut cei 7 ani de acasă. Bine, în sensul frumos al cuvîntului, pentru că m-au educat natura și starea de libertate.
Deci, rolul esențial l-au avut jocul și copilăria, pe care le am și acum în personalitatea și în caracterul meu. De asemenea, și lectura a a avut un rol esențial. Îmi place foarte mult cartea, pentru că mi se pare că este un prieten foarte bun și fidel.
Am început școala în Bacău, într-un cartier care se cheamă Cartierul Libertății și acolo exista o bibliotecă. În casă la mine, în apartament, exista biblioteca de cartier. Labirintul ăsta de a trăi printre cărți mi-a trezit o stare de curiozitate de necunoscut, de a intra în interiorul cărții. Treaba asta mi-a rămas foarte, foarte fidelă și astăzi; cartea și lectura sunt foarte aproape de mine.

Ați luat vreodată în calcul posibilitatea de a lucra la Teatrul Național din Iași?

Nu, n-am luat în calcul această posibilitate pentru că dorința, formația și vocația mea a fost să lucrez cu studenții. De asta și prima formație de teatru pe care am inițiat-o cînd am devenit student la Facultatea de Filosofie s-a chemat Teatrul Ethos; era o formație cu mari performanțe. În acel moment am decis să lucrez cu studenții, pentru că sînt oameni proaspeți, liberi, învață ușor textele, sînt creativi și am zis că tot ce va fi în viitorul meu, dacă va fi posibil, va fi să lucrez numai cu studenții.

Ce credeți despre legătura omului de teatru cu Divinitatea? Este posibilă?

Divinitatea este posibilă în orice profesie, chiar și în una fixă, realistă. Este necesară la nivel de idee. Nu sînt un credincios practicant, dar îmi place să cred că acolo sus este Marele Anonim. Îmi place să vorbesc foarte puțin despre ideea de Divinitate, pentru că, dacă vorbești prea mult, îi distrugi esența. Este o poveste foarte frumoasă, pe care merită să o păstrăm în sufletul nostru. Divinitatea este necesară. Și eu spun uneori în gînd: „Doamne ajută!”.

„În condițiile de astăzi, nu recomand să se facă teatru”

Înainte de Revoluție, cei care participau la spectacole erau mai reținuți față de artă, teatru, din cauza regimului sever?

Nu erau mai reținuți, erau mai deschiși, pentru că posibilitățile de divertisment erau foarte puține și, neexistînd prea multe oportunități atunci, lucrurile fiind restrînse și limitate, teatrul, și mai ales cel studențesc, le oferea o posibilitate de a viziona montări și exprimări artistice care uneori erau mult mai deschise.

Ce s-a întîmplat cu publicul după 1989?

S-a schimbat totul, s-a schimbat și maniera de a monta un text, maniera actorului de a privi mai liber. S-a schimbat și maniera de cenzură.
Publicul s-a adaptat mai greu la această deschidere, pentru că violența a devenit o formă de exprimare artistică. Societatea a prins stările astea de egoism, de răutate, de inadaptare. Publicul și-a dorit schimbarea, dar a devenit mai inadaptabil la această exprimare artistică.

Din ce ați observat, care a fost impactul pe care l-a avut Revoluția asupra tinerilor în ceea ce privește teatrul?

Explozia de actori a fost foarte puternică, dar tragică și în condițiile de astăzi nu recomand să se facă teatru.

Sînt colegi de-ai dumneavoastră, precum George Șerban, care și-au manifestat politic opoziția față de regim. A existat vreun moment în care să simțiți aceeași nevoie?

Nu, exprimarea mea la nivel de artă dramatică m-a făcut să mă îndrept imediat spre această manieră de a mă revolta, mai ales că deja devenisem un subiect interesant pentru Securitate și atunci mi-am zis că așa e cel mai potrivit să mă manifest, în mod în creativ.

Care a fost cea mai mare frică a dumnevoastră în timpul comunismului?

Mi-a fost pur și simplu frică, sincer să fiu. Mi-a fost frică pentru că mai ales la Casa de Cultură a Studenților studenții și cei care lucrau aici erau în vizorul Centrului de Partid al Universității, ai cărui trimiși se infiltrau printre studenți. Mi-a fost teamă, dar cu cît mă temeam mai mult, cu atît eram mai hotărît să rămîn liber la nivel de creație.

„Totul merge de la final spre început”

Ați spus într-un interviu acordat recent că și în acest moment cultura românească se află într-o perioadă de criză. Ce vă face să spuneți acest lucru?

Culturii și teatrului le stă foarte bine în starea asta de criză permanentă. E mai interesantă și provocatoare pentru creația dramatică, dar și în pictură. Totul se îndreaptă spre ceva mult mai profund și din cauza capitalismului, care nu mai este actual. Chiar recent Andrei Șerban a afirmat că lumea se îndreaptă spre întuneric și aproape că aș simpatiza cu această idee, pentru că totul este răscolit și dat peste cap. Totul merge de la final spre început.

O societate slab dezvoltată și o realitate în care predomină haosul pot avea influențe pe termen lung asupra culturii? În ce fel?

O societate care este slab dezvoltată este o societate care nu poate produce spiritul artistic. Astfel, ea nu poate fi o provocare, pentru că și cultura trece prin stomac, prin starea asta energică în care e nevoie și de material. Teatrul este o stare de reflectare a lucrurilor din societate.

Cum ar trebui să se raporteze corect omul la societatea actuală?

Nici nu i-ar sta bine să se adapteze în mod corect. Este adevărat, omul este o ființă adaptabilă, dar totul este în mișcare. Totul este foarte relativ, iar, pe de o parte, starea asta de relativitate este bună, pentru că te schimbă. Adaptarea este un cuvînt frumos, dar pentru unii este foarte greu de realizat.

„În starea de creație, imaginația este mai puternică decît orice tehnologie”

Care este părerea dumneavoastră vizavi de aportul de tehnologie în general, blochează simțul artistic?

Categoric. Nu numai simțul artistic, dar și starea de emoție, care este fundamentală.
În starea de creație, imaginația este mai puternică decît orice tehnologie. Imaginația și emoția țin de caracter și de forța de a lupta împotriva tehnologiilor.

Cu alte cuvinte, tehnologia dezvoltată poate îndruma tinerii spre o formă de ignoranță?

Da, dar și spre o formă de comoditate, de adaptare la o formă de relaxare în sensul negativ. Pentru cel care lucrează artistic, imaginația creativă va fi întotdeauna mai importantă decît cea tehnologică.

Cum arată copilul din dumneavoastră, după 37 de ani de joacă neîntreruptă?

Un copil bătrîn, un copil vagabond, care încă dorește să se mai mențină la nivelul ăsta de joc – joacă. Deci, un copil bătrîn care mai hoinărește așa, pe străzi…

Sursă foto:www.newsme.ro