Născut în comuna Bălcăuți, din județul Suceava, sat în care predomină minoritatea ucraineană, Boreslaw Ștefan Petrașuc, fost președinte al Uniunii Ucrainenilor din România, filiala Suceava, a reușit să ducă mai departe dragostea pentru locul natal, pentru limba maternă, transmiţînd-o și mai tinerelor generații. A militat activ pentru introducerea limbii ucrainene ca limbă maternă în școlile din comunitățile de ucraineni din județul Suceava. Despre importanța limbii materne într-o comunitate de etnici ucraineni am discutat și în acest interviu.

Cum descrieți locul în care v-ați născut și care sînt principalele amintiri rămase pînă în prezent?

Locul în care m-am născut înseamnă mult. Este unic și nu poate fi înlocuit de nimc. La ucraineni există o expresie care se cheamă „батьківська країна”, care înseamnă „țara tatălui”. Și în această „țară a tatălui”, conform tradiției ucrainene, pe o rază de 30 de kilometri, toată natura care este prezentă în această zonă – fauna, flora – contribuie și poate să vindece omul de orice boală. Cînd am aflat că aceaste lucruri se moșteneau și se moștenesc, mi-am dat seama că locurile natale sînt unice.

Principalele amintiri rămîn, bineînțeles, acele ierni lungi și foarte grele, în care noi ne jucam și în care tot timpul întîrziam acasă. Iar tata venea seara să mă aducă acasă, deși trebuia să vin de pe la amiază. Băieții îmi spuneau: „Iar vine tatăl tău!”. Iar eu fugeam pe ocolite și veneam acasă cu picioarele înghețate și cu pantalonii uzi.  

Totodată, îmi aduc aminte de oamenii de pe strada în care am copilărit, care nu mai sînt și a căror valoare am înțeles-o în timp. Oameni liniștiți, oameni gospodari, păstrători ai tradiției, poate fără să conștientizeze asta în mod intelectual și rațional. Peste satele ucrainene au fost anumite lucruri în regimurile trecute și sînt și acuma, care influențau negativ păstrarea acestor tradiții, a limbii materne și a obiceiurilor ucrainene.

Amintirile mai țin și de școală, de prietenii de la școală, de cadrele didactice. Chiar acum cîteva săptămîni a plecat în veșnicie învățătoarea mea și mi-a rămas un gol destul de mare în suflet. Învățătoarea mea, Valeria Usatiuc, era de-o seamă cu tata. Era dintr-o altă generație de cadre didactice, generația veche. A avut o altă perspectivă asupra vieții, bazîndu-se foarte mult pe lucrurile practice, lucrurile esențiale, mai puțin pe lucrurile culturale. Premiza ei era să știi să citești, să scrii, pentru că te ajută în viață.  A fost un cadru didactic destul de sever cu noi, dar am îndrăgit-o foarte mult.

Nu în ultimul rînd, am amintiri legate de casa noastră, de părinții mei și mai ales de mama mea, care a fost, într-adevăr, o mamă model, dar și un cadru didactic model, și care, de la începutul vieții ei și pînă la sfîrșit, a respectat acest crez. Un singur aspect pe care îl pot menționa este faptul că atunci cînd veneau copiii mei la țară, ea lăsa totul deoparte, oricîtă treabă avea, și se ocupa de ele (pentru că am fete), atît din punct de vedere pedagogic, cît și practic. Astfel că ea a continuat și la pensie menirea ei de pedagog.

Cînd ați decis să urmați cursurile Universității „Stefan cel Mare” și de ce ați ales profilul de mecatronică (inginerie mecanică)?

Clasa a XII-a am terminat-o în 1989, era încă regimul comunist și erau alte criterii. Nu aveai o „paletă” foarte largă în a penetra în spațiile acestea superioare. Erau domenii mari, precum Medicina, la care era foarte greu de intrat. Rămîneau atunci Politehnica și Studiile economice. Normal că majoritatea liceelor erau cu profil industrial-teoretic și am terminat secția de electrotehnică, de unde și orientarea mea spre Politehnică. După ce intrai la facultate, te duceai în armată. Și toate s-au schimbat după Revoluție. Cînd am venit din armată, am dat încă o dată la facultate și, pentru că s-a înființat Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, cu această secție de mecatronică, am zis că sună foarte bine și m-am înscris acolo. Am intrat, cu examen, al zecelea din 20 de candidați. Așa am și terminat facultatea. În schimb, nu știu dacă partea de mecatronică a fost menirea mea. Am învățat foarte multe lucruri tehnice, însă înclinația mea era pe partea umanistă. Aici cred că am făcut o oarecare inversare cu fratele meu, căruia îi plăcea foarte mult tehnica, iar acum este lector cu doctorat în filologie la Universitatea din București. Iar eu sînt inginer cu două masterate în partea tehnică și un masterat la studii europene. 

V-ați format ca inginer. Cum ați ajuns la pasiunea aceasta pe care o aveți pentru limba maternă?

Aici este o poveste nu foarte complicată, dar lungă. La mine în casă s-a vorbit în limba ucraineană, chiar dacă ceilalți sau în celelalte case de intelectuali, învățători, profesori, în general, se vorbea românește. Tatăl meu avea mereu un cuvînt destul de greu de spus și a zis că noi trebuie să vorbim în ucraineană, ceea ce mi-a prins foarte bine. Noi limba română am învățat-o la școală, am învățat-o literar.

Am fost într-o tabără, pe cînd eram în clasa a VII-a, şi am fost întrebat dacă știu o poezie în limba ucraineană, fiind copil dintr-o minoritate. Mi-a fost un pic rușine, pentru că eu, la momentul respectiv, nu știam nicio poezie. Acest moment din viață m-a ambiționat să studiez din ce în ce mai mult limba ucraineană. Atunci, în județul Suceava erau două localități în care se studia limba ucrianeană – Negostina și Bălcăuți. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, mai era un sat la munte, unde se făcea limba ucraineană ca limbă maternă. În rest nu se făcea. Totul a fost de la părinți și am fost și autodidact.

„Acum, folclorul ucrainean este dus mai departe prin cîntece, prin cărțile scrise de diverși autori ucrainieni”

În ce măsură s-a păstrat folclorul ucrainean?

Tatăl meu se uita tot timpul la emisiunile acestea de folclor, de unde a și cules cîntece și poezii, pe cînd era tînăr. Acum, folclorul ucrainean este dus mai departe prin cîntece, prin cărțile scrise de diverși autori ucrainieni, precum Taras Șevcenko – unul dintre cei mai cunoscuți – și date mai departe generațiilor viitoare.

S-au format diverse ansambluri folclorice de dans și cîntece în diverse zone minoritare și sînt organizate spectacole, tocmai pentru a promova aceste tradiții. Bineînțeles, fiecare minoritate se deoșebește de alta prin costumele tradiționale și prin obiceiuri. Acum, totul se organizează mai restrîns, din pricina pandemiei, dar chiar și așa etnicii ucraineni nu uită de tradiții și de obiceiuri.

Sînteți un bun cunoscător al limbii ucrainene și și v-ați implicat în proiecte care au vizat introducerea limbii materne în școli.  În ce localități se folosește acum limba ucraineană în învățămînt?

Limba ucraineană nu trebuie învățată ca limbă modernă, ci ca limbă maternă. Oamenii ar trebui să conștientizeze că ei sînt ucraineni și trebuie să știe limba lor la un nivel acceptabil. Eu am avut șansa că la mine în casă se vorbea, părinții mei au insistat, fiind înconjurat de cărți a fost și o atmosferă propice. În momentul în care am conștientizat că trebuie să înființăm secții, m-am implicat și eu, tangențial. Cînd am fost ales președinte al Uniunii Ucrainenilor din România, filiala Suceava, crezul meu a fost să înființăm niște instituții. Noi avem nevoie de instituții, pentru că instituțiile acestea sînt lucruri permanente. Ele conservă un anumit bagaj cultural, anumite experiențe pedagogice. Aveam nevoie de un centru cultural, de bibliotecă și muzee, plus partea aceasta spirituală. Acum sînt peste 30 de localități în care se mai studiază limba ucraineană. 

Cînd am fost președinte, am umblat din localitate în localitate. Sînt 47 de localități în care se vorbește și sînt majoritari vorbitori de limbă ucraineană. Asta nu înseamnă că ei se și declară ucraineni. Sînt cîteva sate minoritare. Un exemplu ar fi Siminicea, care acum este total sau aproape total un sat românizat, dar care mai are locuitori în vîrstă cunoscători și vorbitori ai limbii ucrainene.

Cum s-a decis ca limba maternă să fie studiată  în cadrul sistemului de învățămînt?

La nivelul anilor 2000-2005, generația veche de cadre didactice, care menținea limba ucraineană, a fost înlocuită de generația nouă, care a observat că este nevoie să vină tineri care să studieze. Nu s-au putut înființa niște structuri stabile de învățămînt, de pildă liceu ucrainean, pentru că posibilitate era, dar au fost niște interese și o neînțelegere din partea autorităților locale și centrale. Înființarea acestui liceu și studierea limbii ucrainene în școli ar fi creat o elită care să aibă o bază strictă, o bază clară. Niște studii în limba ucrainenă și nu numai literatură, ci și cunoștințe în domeniul naturii și al geografiei, poate și alte obiecte de studiu ar fi putut să ducă mai departe, la nivel dedicat și profesionist, limba maternă.   

Familia Boreslaw

„Ucrainenii sînt mai mistici un pic”

Ce tradiții vechi mai păstrează comunitățile de ucraineni?

La ucraineni ca și la români, fiind ortodocși majoritari, sărbătorile creștine sînt întîmpinate într-un mod aparte. Dar există moduri de abordare diferite. Ucrainenii sînt mai implicați pe partea aceasta spirituală, adică sînt mai mistici un pic. La ucraineni, de exemplu, un lucru foarte interesant este că preotul nu mergea cu icoana ca să vestească Nașterea Domnului, ci venea colinda bisercii. Se mergea la fiecare casă și se aducea vestea Nașterii Domnului, de aici și denumirea „Ridova” adică la rînd.  Era o atmosferă care îți făcea pielea ca de găină. Această tradiție încă se mai păstrează.

Mai este un lucru interesant. Ucrainenii au obiceiul ca în seara de Crăciun să pregătească 12 feluri de mîncare care simbolizează cei 12 apostoli. La ucraineni, de exemplu, în ajunul Crăciunului se mănîncă pește. În schimb, la români nu. Această tradiție, de a mînca pește, se spune că ar veni din secolul XIV, cînd patriarhul Constantinopolului a venit într-un pelerinaj prin zonele locuite de slavi și, pentru că era foamete și nu era mîncare, a dat binecuvîntare ca slavii să mănînce pește, în semn de bucurie, în postul Crăciunului.

Nu omit să amintesc despre colindele foarte frumoase, vechi, care se colindau numai în biserică.

În care dintre localități se mai păstrează spiritul colindelor și al tradițiilor ucrainene?

Pot da cîteva exemple. De pildă, la Bălcăuți, Negostina, Gropeni, Serbăuți și multe altele. Tinerii le duc mai departe și trebuie încurajați în acest sens, pentru ca tradițiile sărbătorilor de iarnă ale etnicilor ucraineni să nu se piardă.

Ați contribuit la proiectul construirii bisericii ucrainene din Suceava, cu hramul „Sfinții Petru și Pavel”, unde se săvîrșesc slujbe bilingv – și în ucraineană, dar și în română.  Ce a presupus acest proiect?

Noi, după Revoluție, ne-am dorit să avem un preot ucrainean, să înființăm o parohie în Suceava și am făcut niște demersuri. Am fost la Arhiepiscopie (Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților – n.r.) și am solicitat de multe ori sprijin, dar ne-am lovit de refuzuri din neînțelegere, pentru că nu pot să îmi dau o altă explicație. Ca etnie, noi nu am reprezentat și nu reprezentăm un pericol pentru nimeni. În sfîrșit, cînd s-a creat o anumită conjunctură, ÎPS Pimen a acceptat să construim o bisericuță în Zamca. O bisericuță simplă, din lemn, care a fost modernizată și la care, într-adevăr, am contribuit și noi după aceea. Au fost niște fonduri și prin Uniunea Ucrainenilor, și de la Secretariatul de Culte și am modernizat-o. Acum este ca o carte de vizită. Funcționează ca o biserică în care slujba se săvîrșește în două limbi, ucraineană și română. Totuși este dureros că în Suceava încă nu s-a înființat o parohie în adevăratul sens al cuvîntului, care să fie pentru minoritate sau să se știe că de acea parohie aparțin etncii ucraineni.

„Acolo unde ambii părinți sînt ucraineni, copiii mai vorbesc limba”

Avînd în vedere faptul că aveți domiciliul în orașul Suceava, iar limba vorbită este limba română, cum reușiți să încurajați copiii d-voastră să studieze și ei, la rîndul, lor limba ucraineană?

Am o familie numeroasă. Am șase fete. La noi în familie a fost mereu înțelegere 100%. Puțini oameni se înțeleg așa cum mă înțeleg cu soția mea. Copiii au învățat să scrie, să citească. Din clasa I și pînă în clasa a XII-a au făcut și fac limba ucraineană. Problema aici este de vorbit. Pentru ele limba ucraineană nu este o limbă maternă, din păcate, pentru că soția mea este româncă. Mama mea s-a ocupat de treaba asta. Ceea ce am reușit să fac a fost să le „inoculez” conștiința asta; ele totuși se simt ucrainence și sînt conștiente de acest lucru. Cred și încă sper ca într-o zi să îmi facă surpriza de a vorbi fluent în ucraineană.

Cît de mult se mai vorbește acum limba ucraineană în satele minoritare?

Din păcate, copiii nu mai vorbesc limba, dar nu toți se regăsesc în aceeași situație. Acolo unde ambii părinți sînt ucraineni, copiii mai vorbesc limba. Aceasta este tendința. Este pe fondul acesta general de degradare a sentimentului religios și de creștere explozivă a elementelor tehnologice, precum și introducerea lor în viața de zi cu zi, ceea ce schimbă accentul.  

Ce s-ar întîmpla dacă tinerii ar uita să mai vorbească în limba ucraineană?

Cel mai important lucru este că, dacă uită limba ucraineană, limba lor, atunci automat uită de părinții lor, de bunicii care au vorbit așa, se dezrădăcinează și devin o masă ușor de manipulat.