Are ochi pentru detalii, găsește texturi realiste fascinante și încearcă tot timpul să scoată adevărul la lumină, să critice cu ajutorul desenului umoristic. În acest interviu, am discutat despre începuturile lui Costel Pătrășcan ca artist, despre caricatura politică, provocările, dar și lupta sa cu sistemul politic.

Ce contează cel mai mult la o caricatură?

În caricatură nu e vorba doar despre desen, este vorba despre o sumă de calități pe care trebuie să le aibă un caricaturist. O caricatură bună este cea cu tematica despre care cititorul cunoaște; nu pot fi lucruri ca într-o anchetă, trebuie să fie un lucru cunoscut. Îți trebuie ceva informație, ca să reușești să rămîi tot timpul conectat la mijloacele de informare, să ai ceva talent grafic, ca să poți să desenezi cît de cît și să ai ceva umor, care, spun de fiecare dată, este o latură nativă, dar se mai și educă. Chestia asta cu umorul cred că o ai ori nu prea o ai. Nu prea poți s-o dobîndești în școală. Se transmite de multe ori genetic, dar se poate antrena. Adică eu nu cred că sunt cel de acum 30 de ani, iar faptul că am făcut caricatură m-a ajutat să îmi antrenez latura umoristică.

Credeți că umorul deține un loc importat în viața poporului român?

În decursul istoriei, românii au reușit să supraviețuiască prin intermediul umorului. Atît timp cît reușeam să rîdem de unele teme, de unele lucruri, viața era mai relativă, cum spune și expresia „a face haz de necaz”. Noi am avut destule necazuri în istoria noastră, iar umorul a fost un mod de supravețuire. De multe ori ești necăjit, însă, dacă reușești să glumești pe subiectul respectiv, totul devine mai tolerabil. Noi avem calitatea aceasta de a face umor. Poate că nu reușim să fim performanți în multe alte domenii, dar avem simțul umorului. Sîntem un popor isteț, facem conexiuni rapide, reușim să facem asocieri dintr-astea interesante. Asta ne diferențiază de alte popoare, care sînt mai sobre, mult mai închise.

Într-un interviu acordat pentru ziarul „Adevărul” ați menționat că momentul dumneavoastră de debut a venit la cîteva zile după Revoluție. De ce abia atunci?

Sistemul comunist nu agrea caricatura, libertățile de exprimare erau complet reduse, iar critica era suportată doar în zona temelor mici. Presa din perioada comunistă era o presă de partid, o presă de cenzură. Nu aveai acces cu desenele tale în presă, nu prea puteai să spui lucrurile pe care le spui acum. Revoluția din 1989 a reprezentat o oportunitate, o deschidere prin care noi am putut să ne spunem părerile vizavi de unele lucruri care nu ni se păreau corecte. Am avut sentimentul că îmi este la îndemână să fac caricatură.

Am reușit atunci cînd toată lumea avea ceva de spus. Am mers la un ziar local din Brăila și în cîteva zile mi-au fost publicate caricaturile, iar într-o jumătate de an am început să public și în presa centrală. Nu putem spune că nu beneficiem de anumite libertăți, dar libertatea de exprimare, prin care să spui efectiv lucrurilor pe nume, de multe ori nu există nici astăzi. Mă uit la ce înseamnă să fii susținut politic, la ce înseamnă să fii într-un partid sau să fii simpatizat de un partid – ți se deschid o mulțime de uși. Lucrul acesta exista și înainte de Revoluție, cînd pentru a evolua profesional însemna să ai un carnet de partid, să fii înrolat politic. Astăzi, dacă nu ai un carnet de partid, evoluția ta profesională este barată. Nu prea mai există un sistem al meritocrației, nu atunci cînd există un partid care de multe ori pune piciorul în prag și încearcă să-și promoveze oamenii.

„Un caricaturist este și un moralist”

Ce fel de caricatură faceți în prezent?

Sînt un caricaturist de presă. Cea mai mare parte din timpul și activitatea mea am dedicat-o caricaturii de presă, fiindcă e o caricatură de atitudine, în care ai sentimentul că poți schimba ceva, că mesajele ajung la oameni și că au impact. Cu toate acestea, trebuie să menționez că presa suferă în ultima perioadă, ziarele tipărite sînt din ce în ce mai puține, pentru că s-a trecut la zona de online, iar redacțiile nu mai sînt cum erau pe vremuri. E foarte greu, ține și de adaptare, dar eu zic că dacă ești bun, fie că vorbim de niște desenatori grafici, fie că vorbim de ziariști, reușești să trăiești onest și cu conștiința curată. Depinde de fiecare în parte cum reușește să fie cît se poate de corect moral față de publicul său.

De la ce pornește desenul umoristic? Este vorba mai degrabă de tehnică sau de idee?

Ambele sînt importante. Totuși, aș zice că mult mai importantă este ideea. Fiindcă în caricatură, dacă mijloacele tale tehnice nu sînt chiar cele mai grozave, dacă ai o idee bună, caricatura este salvată. Un caricaturist asta urmărește tot timpul – să reușească să prindă idei, idei care să reprezinte foarte mult pentru cel care privește. De multe ori se vede la un caricaturist doar faptul că a publicat. Și mulți zic: „Ce repede ți-a venit ideea asta! Cred că ți-a venit în cîteva minute”. Este adevărat, o idee îți poate veni în cîteva minute, dar procesul din spate înseamnă foarte multă informație, documentarea este obligatorie, trebuie să o faci mereu. Pînă la urmă, un caricaturist este și un moralist, un om care își spune părerea și critică unele lucruri pe care nu le consideră ca fiind corecte. Contează foarte mult atitudinea lui, dacă își asumă statutul acesta de moralist și de om cu o oarecare conștiință, fiindcă poți trăi făcînd caricatură și sub îndrumarea unui partid. Eu zic că noi sîntem niște formatori de opinie, noi avem o datorie față de omul care ne vede lucrările. Nu mi se pare corect să vinzi iluzii celui care te urmărește. Trebuie să ai o conștiință, altfel nu te mai faci caricaturist.

Care este principala caracteristică a lucrărilor dumneavoastră în ceea ce privește forma, execuția și conținutul?

De multe ori, caricatura mea este o caricatură cu umor, dar care spune și lucruri adevărate, lucruri gîndite. Unele caricaturi sînt ca să te facă să rîzi, altele să te facă să gîndești. Cel mai bine este cînd o caricatură te face și să rîzi, și să gîndești. E o muncă destul de solicitantă, care îți ia foarte mult timp, pentru că, înainte de a face o caricatură, trebuie să te informezi foarte bine, să știi despre tema respectivă cît poți tu de multe și să o redai în puține linii, în puține semne, în puține cuvinte. Într-un desen destul de simplist să reușești să redai ceea ce alții ar scrie într-un editorial sau într-un articol de 1.000 de cuvinte. Tocmai ăsta este farmecul unei caricaturi, reușești să spui lucruri importante și care au impact la public, prin mijloace foarte puține, e o chestie care ține de pasiune, nu doar de muncă.

„Un astfel de muzeu merită, pentru că avem resursa asta, valoarea asta – simțul umorului”

De curînd ați deschis Muzeul Umorului. În ce constă acest proiect?

Cu aproximativ 15 ani în urmă am organizat aici, la Brăila, un Salon Internațional de Caricatură, unde ajungeau anual mii de desene, de la sute de caricaturiști din diverse țări. În urma fiecărui salon rămîneau un număr important de desene și mi-am zis: „Ce-ar fi să facem un muzeu din toată povestea asta, să deschidem un Muzeu al Umorului, unde să avem și carte de umor, să avem și spectacole de umor, să putem viziona filme de comedie, să avem teatru, orice atinge latura aceasta umoristică?”. Am tot încercat vreo șapte – opt ani să creez o instituție care să devină importantă pentru poporul român. Un astfel de muzeu merită, pentru că avem resursa asta, valoarea asta – simțul umorului. Ani de zile nu prea am reușit cu autoritățile din Brăila, așa că, sprijinit de unele fundații și cu ajutorul unor prieteni care aveau deja o clădire reprezentativă, am zis că trebuie să adunăm diferite materiale care să dovedească acest lucru. E o cu societatea civilă din Brăila, oameni care nu sînt angrenați politic sau care nu sînt legați politic într-un fel sau altul. Asta îmi dă o oarecare garanție că misiunea noastră nu ajunge doar pînă aici și că vom continua să dezvoltăm acest proiect.

Este singurul muzeu de acest tip din România?

Este adevărat că mai există muzee ale umorului în Europa, așa cum este și cel din Bulgaria. În România aș îndrăzni să spun că este unicat. Bineînțeles, cred că mai sînt lucruri tangente cu umorul – un exemplu este Muzeul Instalatorului, deschis la Petrila de caricaturistul Ion Barbu.

„În zona aceasta politică un caricaturist este întotdeauna un om de opoziție”

Ce vă motivează atunci cînd publicați caricaturi politice?

Eu cred că am șansa asta de a spune lucruri prin caricatură, pe care un om obișnuit nu are oportunitatea să le spună ori să le facă publice. Prin această șansă sînt dator, pentru că talentul nu-i doar o chestie pe care o primești. Este important să ai sentimentul că trebuie să întorci puțin din lucrurile pe care le-ai primit. În zona aceasta politică un caricaturist este întotdeauna un om de opoziție, care își schimbă tot timpul țintele. Dacă cel care a ajuns la putere decide pentru mine, el este personajul care trebuie să se regăsească în desenele mele, cel din opoziție mai puțin. Este important ca tot timpul să iau atitudine față de cel care hotărăște lucrurile, care decide și se află la putere.

Care sînt limitările caricaturii politice?

Nu știu dacă sînt neapărat bariere, dar există cîteva teme sensibile. Recunosc că în zona religiilor, care e destul de intimă, de personală, prefer să nu îmi dau cu părerea, decît dacă într-adevăr sînt lucruri foarte neplăcute. Îmi amintesc de o revistă de satiră din Franța, care avut un rol de opoziție în privința unor teme religioase, iar cîțiva caricaturiști au fost omorîți. Și mi-am pus și atunci problema, dacă există totuși o limită, dacă există subiecte tabu, pe care nu trebuie să le atingi. Într-adevăr, subiecte sensibile există pentru fiecare dintre noi. Poate fi o temă orice există pe lumea asta . Dar prefer să mă concentrez pe niște lucruri pe care să reușesc să le și îndrept. De multe ori asta este și problema – nu știi dacă ai puterea să schimbi ceva, dar faptul că spui acele lucruri, că reușești să transmiți mesaje, este totuși ceva important.

„Războiul din Ucraina este un subiect mai delicat”

Cum ați ales să tratați subiectul războiului din Ucraina?

Am avut interpretări și în zona aceasta, dar mai puține. Războiul din Ucraina este un subiect mai delicat. Mi s-a părut că fiind și aici, în vecinătatea războiului, trebuie să avem gesturi mult mai palpabile, să facem lucruri mult mai concrete, să sprijinim refugiații, să le găsim spații unde să locuiască, să-i ajutăm poate în demersul lor de a merge mai departe, lucruri dintre acestea care mi se păreau mai importante, decît un desen. Este o temă importantă, fără discuție. Fiind de cinci ani caricaturist la Comisia Europeană din România, am și avut de abordări legate de războiul ruso-ucrainean, dar poate că nu atît de numeroase cum au fost pe alte teme. Nu m-am ferit niciodată, dar este un subiect încă fierbinte.

Cum a început colaborarea cu Comisia Europeană?

Șefa Comisiei Europene din România a văzut că desenele mele aveau impact în zona de online, i-a plăcut ce făceam și a vrut să mă alătur echipei. Și uite că au trecut cinci ani de zile de cînd colaborăm, iar anul acesta am reușit să adunăm un anumit număr de desene și să facem un album de caricatură. Într-adevăr, mesajele din zona Comisiei Europene sînt puțin mai rigide, mai tehnice, dar cred că reușesc să transmit mesaje mai prietenoase, de multe ori și cu umor, care ajung mai ușor la oameni.

Ce caricaturi ați ținut ascunse la sertar din rațiuni politice?

Acum, de cînd rețele de socializare sînt o zonă liberă, postez pe pagina mea absolut tot. Nu am lucruri care mi-au fost interzise și chiar dacă am simțit că undeva lucrările mele nu au fost bine primite, că nu aș putea să public un anumit gen de caricatură, am încercat să îl public în altă parte. Pînă la urmă este important ca desenul să apară.

„Eu trăiesc din caricatură”

Pentru că munca dumneavoastră de artist implică critică la adresa conducerii, a partidelor din țară, ați fost vreodată amendat sau sancționat?

Au fost multe situații în care am avut o reacție din zona politică. Chiar și faptul că a trebuit să plec din atelierul meu, un spațiu cultural al teatrului „Maria Filloti” din Brăila, în care am creat și am organizat o mulțime de expoziții, de spectacole, a fost tot un gest de presiune politică. Fiindcă asta se întîmplă cînd critici clasa politică, ai parte de astfel de tratamente. Am avut în decursul carierei mele o mulțime de gesturi neprietenoase din partea clasei politice. Face parte din meserie, pînă la urmă; nimeni nu m-a obligat să fac caricatură. 

V-ați gîndit, la un moment dat, să vă schimbați cariera, din cauza riscurilor pe care le poate presupune această meserie?

Nu m-am gîndit în sensul acesta, dar mi-am pus problema, cînd a dispărut o mare parte din presa scrisă. Atunci m-am gîndit că poate nu se va mai cere caricatură, poate că nu voi mai avea spațiu unde să public, poate că nu voi mai reuși să trăiesc din chestia asta, fiindcă eu trăiesc din caricatură, din colaborările importante pe care le am, și m-am gîndit: „Bun, în regulă, dar eu sînt totuși o persoană creativă, sînt în stare să răzbat tot în zona aceasta creativă”. Dacă nu se mai caută o meserie, încerci să cauți ce mai e pe piață, care să fie oarecum tangent cu calitățile tale. Pînă la urmă a ieșit bine, nu mai e presa scrisă, dar avem publicațiile online.

M-am gîndit la publicitate, fiindcă e o zonă cu care cochetez și acum. Unele dintre albumele mele de caricatură merg în zona aceasta a PR-ului și fac astfel de reprezentări grafice legate de unele teme publicitare. Însă și zona aceasta suferă, bugetele au scăzut foarte mult în ultimul timp, dar reușesc să scot în fiecare an cîte un album, cîteva calendare, pentru că există firme importante care se asociază cu produsele mele și consider că e un lucru bun.

„Sîntem destul de obedienți față de clasa politică, preferăm să alegem calea mai confortabilă”

În opinia dumneavoastră, care este impactul caricaturilor politice asupra cetățenilor, într-o societate precum cea din România?

Dacă e să mă raportez la ceea ce fac eu, caricaturile au impact și se distribuie într-o cantitate foarte mare. Desenele mele se distribuie foarte bine și se găsesc mai peste tot, pe toate rețelele de socializare. Mesajul ajunge la public, unii chiar caută să își pună din caricaturi pe paginile de socializare, ceea ce e un lucru bun. E ca și cum și-ar asuma părerea mea și vin să o prezinte și altora. Da, are impact și cred că fenomenul e în creștere, e doar un început.

Majoritatea oamenilor tind să aibă o viziune cinică despre politicieni (de exemplu – „toți politicienii sînt corupți sau „fiecare pentru el”), ce credeți că putem face noi, ca națiune, pentru a alege oameni mai buni ?

Aici este o problemă. Partidele nu au un organ formator, nu se reformează de la sine. Există un număr de oameni într-un partid, un grup, o lume închisă, care nu vine să îți bată la ușă și să îți spună: „Haide, vino să te implici!”. Este adevărat că uneori te gîndești dacă nu ai și tu o parte din vină, fiindcă tu îți dai votul, tu îl alegi pe candidatul respectiv, care devine președintele tău, premierul tău sau primarul tău. Dar cînd trebuie să alegi dintr-o mînă de oameni, nu ai candidații pe care ți i-ai dori. Partidele sînt niște structuri închise, care nu permit să intre oamenii de o anumită calitate. Poți să mergi la un partid, să faci parte dintr-un partid și să fii un candidat bun, dar, văzînd cum se desfășoară lucrurile acolo, ești mai degrabă tentat să renunți, fiindcă nu e compatibil cu statutul tău moral, cu personalitatea ta. Un lider politic nu își ia lîngă el decît oameni după chipul și asemănarea lui, căci altfel nu i-ar fi confortabil. Ideea asta că niște politicieni tineri ar reforma nu prea a dat roade, fiindcă și cei tineri sînt de o anumită calitate. Mă uit la generația tînără și constat că ignoră total zona politică, e foarte puțin implicată. Și da, îi înțeleg pe tineri, sînt dezamăgiți. Dar doar ei pot schimba ceva.

Sîntem destul de obedienți față de clasa politică, preferăm să alegem calea mai confortabilă. Și noi avem o vină, fără discuție. E foarte greu să miști lucrurile, să schimbi mentalități îmbătrînite. Pentru ei e confortabil să dea socoteală la patru ani, dar pentru noi așa trece viața. Noi, societatea civilă, ca și presa trebuie să punem presiune pe clasa politică, să luăm atitudine, să ieșim cît mai mulți atunci cînd nu ne convin anumite lucruri.

Scurtă biografie

Costel Pătrăşcan este unul dintre cei mai cunoscuți caricaturişti şi cel mai viralizat desenator satiric din România. Este fondatorul Salonului Internaţional de Caricatură de la Brăila, eveniment anual, inițiat în urmă cu 15 ani.

A cîştigat peste 100 de premii naţionale şi peste 40 de premii internaţionale, participînd la numeroase expoziţii și saloane de caricatură. A fost editor de caricatură pentru mai multe publicații, printre care „Evenimentul zilei” și „România literară”. A editat nouă albume de caricatură: Libidoul la electorat, Fabricat în România, Istoria literaturii române. Erată, Negru pe alb – 117 caricaturi color, Pas cu pas, reînvăţăm să rîdem, AșaDAR , România merită mai mult, România educa-tă. Cel de-al zecelea, dar și cel mai recent album al său, a fost realizat cu sprijinul Reprezentanţei Comisiei Europene în România şi a fost lansat în decembrie 2022.

Sursă fotografii: www.facebook.com/patrascan