Cristina Hermeziu se numără printre jurnaliștii care știu să găsească oameni interesanți și autentici, pentru a le pune în valoare adevărata poveste din spatele reflectoarelor. De cînd s-a mutat la Paris, este considerată mesagerul a două culturi inegale, cea română și cea franceză. Consideră că reportajul este luxul de a privi omul în ochi. Mărturisește că pentru dealurile din Bucium s-ar muta înapoi în România.

Ați publicat, în 2016, primul volum, de poezii, intitulat Parisul nu crede în lacrimi. Ce v-a determinat să scrieți această carte?

Poezii am scris încă de pe cînd mergeam, în liceu, la Cenaclul Junimea, de la Casa Pogor și apoi ca studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Litere. Deci, mă însoțește (n.r.- poezia) de mult timp, dar te poartă viața înainte și o pui acolo, într-un buzunar, uiți de ea și răsare cînd te aștepți mai puțin. Probabil a răsărit acolo, în Parisul destul de tensionat, al atentatelor, și am simțit că poezia deschide un spațiu, un pliu al realității de care aveam nevoie în momentul respectiv.
Pînă la urmă cred că asta și este poezia – o reconfigurare a realității, o salvare a relației tale cu realitatea. Asta mi se trage din liceu, cînd m-am îndrăgostit de fiecare poet predat de profesoara de română.

Aveți legături puternice cu presa națională chiar și după plecarea dvs. de aici. Cum credeți că s-a schimbat presa din România de cînd sînteți plecată?

Am păstrat legătura cu presa din România pentru că meseria m-a ajuns din urmă. Acolo, în Franța, am devenit corespondent pentru presa din România, scriam în „Evenimentul Zilei”, în „Dilema Veche”. Asta m-a ținut legată de limba română și de cititorii de acasă, și de meseria asta frumoasă de a spune povești despre oameni.
Presa din România s-a schimbat, ca și toată presa, pînă la urmă; au apărut blogurile. Acum 10 ani erau foarte puține. Blogurile propun un alt fel de jurnalism, mult mai diluat, probabil mai subiectiv, mai impresionist, mai haotic, dar poate și mai autentic.

„Jurnalismul, meseria asta frumoasă de a spune povești despre oameni”

În ce măsură presa tipărită este înlocuită cu cea online?

În foarte mare măsură, iar mutația asta este catastrofală pentru presa scrisă. Se întîmplă în Franța ca și în alte țări, gazetele se mută pe online.

Considerați că în viitorul apropiat în România se va mai putea citi presă tipărită sau va fi înlocuită cu cea online?

În timp scurt s-a schimbat foarte mult tipul de consum de presă, s-au schimbat cititorii. Este un alt tip de relație cu presa, fie și numai pentru faptul că în varianta clasică, tipărită, aveai obișnuința de a aștepta știrea a doua zi. Acum o vezi chiar cu o zi înainte, informația fiind foarte devreme disponibilă pe net. Deci, e un consum extrem de urgent de informație.

„Rețelele de socializare au schimbat modul de a comunica online prin presă”

Ce părere aveți despre discursul din presa tipărită față de cel din presa online?

Cred că putem vorbi de o degradare a limbii, în general. Depinde mult și de jurnaliști, de bagajul lor cultural, de cît instinct al limbii au. Goana după audiență înseamnă însă mult spectacol, multă formă și mai puțin fond, ca să poată atrage. Orice altceva poate deveni secundar, din păcate, inclusiv acuratețea discursului.

Cît de mult ne influențează limbajul folosit în momentul de față în mediul virtual?

Rețelele de socializare au schimbat modul de a comunica, în general, și cel jurnalistic online în special. Azi este foarte rapid totul, cititorul, interlocutorul poate avea o reacție spontană și imediată la informația dată. Nu mai există niciun fel de filtru. Este prea la îndemînă să scrii imediat, să dai replica imediat și se scrie impulsiv. Asta antrenează și o lipsă de responsabilitate, pentru că, într-o convorbire pe facebook sau pe messenger, de exemplu, nu mai ești față în față cu o persoană, ești în fața unui ecran care acționează ca un paravan, care îți permite să nu respecți niște reguli etice sau morale instinctive cînd privești un om în ochi.

„Oamenii vor efervescență, comentariile celor din jur și multă polemică”

În ce măsură mai putem vorbi azi de rolul educativ al Televiziunii publice în România?

De rolul educativ cred că televiziunea publică ar trebui să țină cu dinții. Aici ar trebui să se distingă de toate celelalte, dar într-un mod inteligent, adaptat inclusiv tinerilor. E nevoie de un mare talent pentru a face acest lucru, dar trebuie și mijloace financiare.
Am sentimentul că serviciul public și-a pierdut din prestigiu, fiind înăbușit și de inflația canalelor de televiziune private, unde se face spectacol din orice. Pentru că oamenii vor efervescență cu orice preț, comentariile celor din jur și multă polemică.

După experiențele trăite în Franța, v-ați mai putea întoarce în România?

Sigur că da. De fapt, am rămas între cele două lumi. Îmi este dor de casă, de limba română, de zgomotul de aici, acolo fiind o lume destul de așezată. O lume prea șlefuită. De exemplu, copacii sînt tăiați la fel; uneori ai nevoie de o broderie vegetală haotică. Ai nevoie de Copou, de Tătărași, de Bucium…

Studenții care studiază jurnalismul sînt cam reticenți în ceea ce privește acest domeniu. Ce argumente mai există azi în favoarea îmbrățișării unei asemenea meserii?

Eu nu cred că jurnalismul va muri vreodată, pentru că are la bază o formă de comunicare veche și simplă, esențială: aceea de a povesti ce se întîmplă în jur și de a ne povesti unii pe alții. Ce este altceva reportajul, dacă nu povestea unui om, a unei situații, a unei întîlniri? Jurnalismul se bazează pe cea mai frumoasă formă de comunicare, aceea de a structura o poveste reală, de a găsi un unghi relevant și un sens, care vin doar trecînd prin narațiunea jurnalistică.

„Eu îi numesc «jurnaliști mercenari» pe cei care sînt plătiți să scrie într-un anumit fel”

Cît de mult a afectat etica profesiei fenomenul fake-news?

Este în inima profesiei acest fenomen. De fapt, el vine din riscurile tehnologiei de azi, din faptul că rețelele sociale pot răspîndi foarte ușor un zvon, iar oamenii și-au făcut deja reflexul nu numai de a crede, dar și de a da mai departe, într-o clipită. Fake-news poate fi o armă de manipulare masivă și se bazează tocmai pe lipsa filtrului și pe viteza de răspîndire incontrolabilă specifice noilor tehnologii.

Considerați că jurnaliștii au o problemă în ceea ce privește etica?

Există o categorie de jurnaliști pe care eu îi numesc „jurnaliști mercenari”: cei care sînt plătiți să scrie într-un anumit fel, mai ales pe cei care acceptă cu bună știință să facă asta și se autointitulează jurnaliști. Nu se mai poate vorbi despre nicio etică în ceea ce îi privește. Aici vorbim de ideologizare pură, de un instrument de cele mai multe ori politic, de un fel de funcționar ideolog, care se dă drept jurnalist.

„Nu există o rețetă-minune pentru a fi un jurnalist bun”

Care sînt proiectele care și-au pus amprenta asupra carierei dvs.?

Sînt doar un intermediar între povești, între destine și cei care ar găsi bucuria să le afle; asta am făcut aici în România, cît am lucrat la TVR Iași, 10 ani. Mie nu mi-a plăcut niciodată așa numitul live din televiziune. Bucuria mea intimă era acolo, în cabina de montaj, unde simți cum ia contur o poveste relevantă pe care o ai de spus tu, jurnalistul. Sînt, cumva, adepta unui jurnalism care are timp de reflecție și mai puțin a tipului de jurnalism care se ascunde azi în orice persoană care are un telefon mobil și care poate filma oricînd, orice. Asta am făcut și în Franța, am bătut la ușa unor oameni și le-am ascultat povestea, uneori fiind destul de dramatică, pentru că erau personalități plecate din România înainte de 1989, care au fost nevoite să își rupă viața în două. Să lase originile în spate și să înceapă acolo (n.r. – Franța) de la zero. În cartea cu care am venit acum în Iași (n.r. – Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice, Editura Junimea) sînt astfel de destine, precum cel al lui Vladimir Cosma, Basarab Niculescu, Aurora Cornu.
Nu există o rețetă-minune pentru a fi un jurnalist bun. Cred, totuși, că trebuie să îți asculți și instinctul, să îți lași curiozitatea să te ghideze pentru a afla informația sau povestea care merită spuse. Pînă la urmă, fiecare om are ceva de spus pe lumea asta, iar tu, ca jurnalist, simți la un moment dat dacă ai reușit să ajungi la mesajul său sau nu. Înainte ca povestea ta jurnalistică să fie validată de public, de cititor, ceva a vibrat mai întîi în interiorul tău.

Intervievîndu-l pe Basarab Niculescu

Ați putea spune că ați luat cu dvs. o parte din România în Franța.

De acasă am luat toata biblioteca mea de poezie, am cu mine mare parte din cărțile de poezie ale poeților români. E ceea ce încerc să fac acolo, să vorbesc despre scriitorii români publicului francez. Scriu cronici despre cărțile de literatură română care sînt traduse în franceză, încerc să fiu la curent cu tot ce apare tradus în franceză de acasă și să creez o vitrină pentru eventualii cititori francezi.
Cînd mă întîlnesc cu prietenii mei francezi, cea mai bună carte de vizită a mea sînt cărțile scriitorilor din România. De exemplu, au fost extrem de bulversați de romanul Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau de primul roman al unui scriitor de peste Prut, Savatie Baștovoi, Iepurii nu mor. Prietenilor mei francezi, pe care i-am momit cu astfel de cărți, nu numai că le-au plăcut foarte tare, dar au început să privească altfel la România.

Ce recomandări aveți pentru viitorii jurnaliști?

Le recomand să facă meseria asta cu bucurie, cu gîndul că este o meserie frumoasă și utilă. Dacă au motivația în ei, cred că vine și fondul moral de o face cum trebuie. Să își asculte curiozitatea.

Ce credeți că ar trebui să se mai știe despre Cristina Hermeziu?

Poate nu am spus niciodată că datorită plecării mele în Franța m-am apropiat foarte tare de literatura română, am redescoperit seva limbii române. Tocmai pentru că am plecat într-o altă arie lingvistică, o altă baie de limbă. Schimbarea aceasta a fost foarte violentă cumva, în sensul bun.
Se întîmplă ca, mergînd dintr-o localitate în alta, să dai cu privirea de un cîmp și atunci începi să îți aduci aminte că se numește „miriște” în limba română, iar tu nu ai mai folosit cuvîntul acesta de mult timp. E ca o căldură subită și cred că m-am îndrăgostit cu adevărat de România și de limba română după ce am plecat.

Scurtă biografie

Cristina Hermeziu este jurnalist literar şi traducător, doctor în Filologie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi din 2004. Până în 2005, cînd s-a stabilit la Paris, a fost realizatoare de emisiuni la TVR Iaşi, reportajele sale fiind distinse cu numeroase premii.
Între 2004 şi 2006 a urmat studii postdoctorale în semiologia mass-media la Université Panthéon Assas Paris 2 – l’Institut Français de Presse.
Din 2006 este corespondent de presă scrisă pentru mai multe publicaţii din România şi Franţa, eseist şi mediator cultural.
Împreună cu Institutul Cultural Român a organizat, în 2011, colocviul internaţional „Cioran – le pessimisme jubilatoire”, iar în 2013 a inițiat și organizat evenimentul „Les Lettres roumaines à l’honneur – România ţară invitată de onoare”, în cadrul „Salon du livre”, de la Paris. A inițiat și coordonat volumul Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), despre migraţia recentă, cu 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989.

de Elora SIMIONESCU
de Georgiana Bianca BALAN

Surse foto:
www.facebook.com/photo
www.facebook.com/photo