Soprana Elena Moșuc este un nume cunoscut în operă, pe plan național și internațional. Pasionată și visătoare, a reușit, în 30 de ani de carieră, să cucerească prin voce și talent scenele lumii și publicul universal. O femeie conservatoare, însă doritoare de a împărți din lumina și harul său cu cei din jur. După cum spunea chiar ea, „muzica vine din corpul nostru și pleacă spre public”. În istoria României rămîne ca prima cîștigătoare a premiului  „Oscar della Lirica 2019”, echivalentul, în muzică, al premiului Oscar în cinematografie.

V-ați născut la Iași. Cum a influențat comunitatea ieșeană formarea caracterului d-voastră?

Eu de mic copil am fost crescută de bunici, pentru că părinții mei au divorțat. Am crescut în mijlocul unor oameni credincioși, care mergeau regulat la biserică.  Astfel și eu, de mică, participam la slujbele parohiei Bisericii Frumoasa din Iași, în care mult mai tîrziu m-am căsătorit cu soțul meu Christoph.  De atunci am fost înconjurată de oameni plini de Dumnezeu, de preoți și cîntăreți de biserică. Adică oameni cu moralitate importantă și cu valori morale care mi-au fost transmise. Apoi, în școală am avut mai mereu prieteni de calitate și profesori extraordinari, care ne-au educat în spiritul dragostei față de locurile natale, de orașul natal, de țara noastră, România. Acest spirit patriotic mi-a fost cultivat din școală. Făceam regulat vizite la muzee, la spectacole, în tabere mergeam în fiecare an. Așa mi-am cunoscut comunitatea, pe care am iubit-o de mică.

Mai tîrziu, în meseria mea am avut ocazia să călătoresc, să duc numele României și al Iașului mai departe; m-am mîndrit că sînt româncă, că sînt ieșeancă mai ales. Încerc să fiu mereu un om cinstit și corect. Norocul meu a fost că în viață am dat numai de oameni de bine. Este foarte important acest lucru. Am avut prieteni, colegi din sfera muzicii, dar și de la biserica noastră „Sfîntul Nicolae”. În zilele în care nu aveam spectacole, eram în sala de studiu, făceam vocalize, învățam arii și roluri noi. Am fost tot timpul în lumea mea, cum s-ar spune, în lumea pe care am visat-o de mică și la care nu credeam că voi ajunge vreodată – lumea sunetelor și a muzicii.

Drumul d-voastră a început în corul bisericesc al preotului Leonida Sava. Cum ați ajuns să cîntați în acel cor și ce impact a avut asupra alegerii carierei?

De fapt, părintele Sava nu prea a avut un impact asupra alegerii profesionale, dar m-a încurajat mereu. Eu de foarte mică, de la vreo cinci sau șase ani, am frecventat Biserica Frumoasa, care acum este mănăstire. Bunicii mei, Nicolai și Victoria, cîntau în cor. Bunicul era bariton, iar bunica altistă, iar eu cîntam ce puteam, pe la soprane pe acolo. Așa mi s-a dezvoltat această dragoste față de muzică, dar și pentru pictura religioasă, pe care o admiram de mică. Bineînțeles că părintele Sava Leonida și soția sa Claudia, care cînta la pian, mi-au sesizat talentul vocal și muzical. Este bine să ai voce, dar și muzicalitate. Nu întotdeauna aceste două lucruri se întîlnesc și chiar îmi aduc aminte de ziua cînd m-a chemat doamna Claudia la ea acasă și m-a învățat o colindă foarte grea pentru mine, pe atunci  – „Din an în an”. Am făcut repetiții și am reușit să o învăț foarte bine, ca și restul cîntărilor bisericești de altfel. Știam Liturghia foarte bine, la fel ca acum, pentru că încă merg la biserică. Chiar acum, cînd am fost la Iași, am trecut pe la Mitropolie și mi-am adus aminte cu melancolie de momentele în care cîntam sub bagheta maestrului Alexandru Verdeș, care mulți ani a dirijat corul Mitropoliei și care într-adevăr  m-a influențat mult, anume prin cîntatul în piano. Acolo am învățat să cînt piano. Cîntam de mult în corurile bisericilor, dar la Mitropolie în mod special, pentru că el a știut să folosească acustica Mitropoliei ca să facă aceste treceri de la momentele din forte, adică de bucurie, la momentele de suspans și imediat în pianissimo, care sunt de efect în interpretare și impresionează publicul. Încă de la parohia Frumoasa, împreună cu preotul Sava Leonida, mi s-a cultivat această dragoste de muzică pe care am dezvoltat-o ulterior și în școală.

Cum se face că ați ales ca etalon o soprană ieșeancă și nu una din străinătate?

Ei bine, am făcut liceul pedagogic, datorită bunicii mele Victoria, deoarece ea își dorea foarte mult ca după ce-l termin să am o pîine în mînă. Pentru că ei nu ar fi avut posibilitatea să mă întrețină. De aceea, mult timp am fost autodidactă, am învățat foarte mult singură. În corul liceului, doamna Florica Bart m-a identificat ca studentă de bază a corului, dar nu eram solistă. Aveam o colegă însă care frecventa Școala Populară de Arte și era mereu aleasă solista corului și doream și eu acest lucru. În 1980, m-am înscris la Școala Populară de Arte. Aveam doar 16 ani. Așa s-a nimerit  – să fiu repartizată în clasa Mioarei Cortez, care pe atunci era profesoară acolo. Totuși, am studiat cu dumneaei doar un singur an, pentru că atunci și-a început cariera internațională. Era mereu în turnee, nu avea timp să se mai ocupe.  Apoi, am continuat cu doamna Silvia Tomovici, o mezzosoprană foarte bună, de la care am avut ce învăța. Am făcut cinci ani Școala Populară de Arte, iar apoi am continuat să studiez în particular cu basul George Popa, am mai studiat și cu soprana Gina Tripa -Tăbăcaru. Soțul ei a fost și directorul instituției, iar fiica lor, Anda Tăbăcaru, este o regizoare importantă. Am cîntat la Iași „Traviata”  în regia ei. Anda este și profesoară la Conservatorul de la București; chiar m-a întrebat dacă nu aș vrea să fiu conferențiar la București și s-ar putea ca de la anul să am o colaborare cu ei. Ar fi foarte frumos. Cînd am fost recent la București am făcut un MasterClass privat. Am avut 11 studenți, care au fost foarte doritori să învețe de la mine, cunoscîndu-mi cariera și tehnica vocală.

Am fost binecuvîntată de Dumnezeu să cresc într-o atmosferă de cea mai înaltă calitate. Înconjurată de acest cerc de oameni foarte bine pregătiți profesional, am învățat lucruri utile, pe care acum am ocazia să le transmit mai departe, și ar fi păcat să nu le transmit. Așa se învață meseria de solist, de fapt. Nu din cărți. Tehnica vocală, de exemplu, trebuie să o înveți direct de la profesori, pentru că multe lucruri nu se pot scrie, ci se demonstrează. Iar eu, cînd lucrez cu ei (cu studenții – n.r.), le cînt foarte mult și le arăt astfel diferențele dintre ce e bine și ce e greșit.

În adolescență ați participat la diverse concursuri și proiecte. Care din acestea au contat cel mai mult la conturarea viitoarei soprane Elena Moșuc?

Cît am stat în România am participat și eu la concursurile școlare și mereu am fost premiată. Știu că am luat premiul II la Concursul „Cîntarea României” de la Botoșani, la care președinte era marele bariton David Ohanesian, care m-a remarcat de atunci. Premiul I nu s-a oferit, iar premiul al doilea l-am luat eu. Apoi am participat la Pitești la concursul „Hariclea Darclée” și am luat marele premiu în 1988. Totuși,  momentul în care viața mea s-a schimbat la 180 de grade a fost Concursul de la München, din 1990.  Atunci am participat ca singura candidată care nu avea studii superioare; eu studiasem în particular, dar toți restul participanților erau absolvenți ai Conservatorului. Am luat premiul I la femei. Surpriza a fost în primul rînd pentru mine, pentru că intenția mea, cînd am plecat la München, a fost să am o simplă experiență.

Ați îmbunătăți ceva în prestația de atunci?

Nu cred. M-am dus foarte pregătită, pentru că făcusem deja un recital foarte dificil la Filarmonică, unde am cîntat lead-uri și arii grele. Am terminat liceul pedagogic, am fost învățătoare șapte ani. Apoi m-am transferat în Corul Operei un an, dar nu prea am cîntat, pentru că în februarie 1990 am debutat deja ca solistă, interpretînd rolul „Regina Nopții”, din opera „Flautul Fermecat” de Mozart.

La München, vocal eram bine pregătită, dar nu aveam experiența de scenă și interpretativă pe care o am acum. Asta se dezvoltă în timpul anilor. Cu fiecare rol și spectacol noi creștem, nu stagnăm. Atunci, la acel concert, am interpretat prin expresia feței și a corpului, fără regie. M-am gîndit înainte de a intra pe scenă, am vorbit cu mine însămi: „Aici nu mă cunoaște nimeni! Am să cînt cum știu eu că pot să cînt!”. Și pur și simplu nu am avut emoții. Am cîntat „Regina Nopții” și Traviata, aria „Violettei”. S-a dat și premiul publicului, iar eu am avut cel mai mare succes. Atunci s-au hotărît publicul și juriul că eu voi lua premiul I, dar am aflat după aceea că ei mă aleseseră încă de la prima etapă. Emoțiile au apărut după ce am aflat că am luat premiul, la Concertul de Gală, care s-a transmis live în toată lumea.

„Puteam foarte bine să rămîn la Iași, dar Dumnezeu m-a adus într-un teatru de primă mînă”

Pe lîngă voce, care ați spus că este un „instrument” cu care te înzestrează Dumnezeu, știți să cîntați la alte instrumente muzicale? Cu care credeți că aveți cea mai bună conexiune pe scenă?

Nu, eu nu cînt, dar soțul meu Christoph cîntă la pian. De mică mi-a plăcut pianul, dar bunicii mei nu aveau posibilitatea să-mi cumpere așa ceva. Îmi aduc aminte că eram membră în multe cercuri de dansuri populare, cerc de filatelie, de canto, mă duceam și la casa pionierilor. Profesorul Hariton mă învățase la pian o melodie. Acasă nu aveam pian. Mi-am desenat pe hîrtie claviatura acestuia și studiam singură. Nu știu să cînt la niciun instrument, m-am bazat mai mult să mă perfecționez și am reușit acest lucru. Eu cînt pe scenă cu toată orchestra și toată orchestra cîntă cu mine. Sîntem un tot unitar. În orchestră predomină viorile, violoncelul, pe cînd la recitalurile mele sînt mereu acompaniată la pian.

Ce părere aveți despre noile stiluri de muzică, dansuri, artă?

Acum doi ani am început, la Zürich, un curs de pictură bizantină, condus de Ruxandra Lăcătuș. Primul curs a fost întîmplător, doream să-mi cumpăr o icoană, dar nu o avea și mi-a propus să vin la curs și să o facem împreună. Prima mea icoană a fost cu Sfîntul Ciprian și mi-a plăcut enorm cum a ieșit. M-a cucerit astfel arta culorilor, pe care am iubit-o de mică, din biserici. Acum mă interesează modul cum sînt pictate icoanele. Lunar, în România îmi cumpăram cîte un album de pictură. De cînd a început pandemia, ca să nu înnebunesc, pe lîngă muzică, am și pictat și a devenit de atunci un drog pentru mine. În două luni de zile la București am făcut șapte icoane pe care le-am oferit cadou. Am experimentat cu pictura, ca și în canto. Mi-am dezvoltat abilitatea de a lucra pe pînză, am încercat în diferite direcții. Am pictat portrete și flori, dar cea mai rafinată rămîne icoana.

În general, sînt o fire conservatoare. Am făcut de mică dansuri și muzică populară. Iar la discotecă am fost o singură dată în viața mea, cînd eram elevă. Acasă nu prea ascult operă, dar îmi place foarte mult muzica simfonică și cea ușoară, de calitate, cea a lui Michael Jackson, Céline Dion, Ethan Johns. Anul acesta am făcut o colaborare cu Fuego, lansînd melodia „Știu că vei regreta”, compusă de Jolt Kerestely și Narcis Avădănii, pe care pur și simplu o ador. De asemenea, îmi place mult Freddie Mercury, care mi-a servit ca inspirație, datorită caracterului. Era doritor să cînte, să spargă gheața, avea voința de a deveni cel mai bun, iar asta m-a ajutat în special la spectacolul meu „Lakme”, de la Royal Opera House din Muscat. După ce m-am întors de la Muscat am fost nominalizată la titlul de Oscar în Operă. Nu am țintit niciodată spre Oscar, dar de 30 de ani îmi spuneam că am o tehnică vocală perfectă și că sunt cea mai bună soprană, iar din dorința de a fi cît mai bună pe scenă, am obținut și „Oscar-ul della Lirica” pentru 2019, ca cea mai bună soprană din lume. Este o încununare a carierei mele de 30 de ani. O satisfacție personală, dar și pentru România, pentru să sînt prima și singura româncă care l-a obținut. Eu mereu visam și e bine să visăm pentru că trimitem dorințele noastre în univers. Ele lucrează și cîndva se realizează. Cînd eram învățătoare, visam să cînt la Scala, la Paris, la Metropolitan. Colegii mei rîdeau de mine, pentru că eu fabulam pe atunci. Totuși, visele mele în cele din urmă s-au adeverit. Am ajuns să-mi fac un album în care nu au încăput toate pozele de la fiecare spectacol. Chiar mai mult de atît, în 2018, am făcut o vizită la Palm Beach (SUA). Simțeam că trebuie să mă întîlnesc cu legenda lumii și renumita soprană Virgina Zeani. Cînd m-am întors acasă, i-am pregătit un album cu poze de-ale ei și unul cu poze de-ale mele, de la spectacole. Și mi-am dat seama că am cîntat enorm în viața aceasta. Abia atunci am conștientizat. Bunica mea îmi spunea: „Mereu ești nemulțumită!”, iar acum am început să fiu recunoscătoare pentru ce am și ce am avut. Puteam foarte bine să rămîn la Iași, dar Dumnezeu m-a adus într-un teatru de primă mînă.

Ați debutat cu roluri complicate, în special „Regina Nopții”, „Violetta”. Care arii muzicale credeți că se contopesc cel mai bine cu vocea d-voastră?

Este un repertoriu foarte mare și divers pe care eu l-am creat în 30 de ani. Am debutat cu „Regina Nopții” și cu alte roluri de soprană de coloratură, dar vocea mea nu a fost niciodată pentru roluri de coloratură pură, adică subțirică.  Eu am avut mereu o voce plină, rotundă, cu posibilități în acut și supraacut și de aceea mi s-au dat roluri noi, precum „Donna Anna”; am debutat în stagiunea ’90, sub bagheta lui Nikolaus Harnoncourt, un mare specialist în Mozart. Apoi, știam că voi debuta cu „Gilda”, „Lucia” „Traviata” la Zürich, dar m-am hotărît să le interpretez întîi la Iași, să văd cum mă simt în aceste roluri, pe care le-am lucrat foarte bine cu Gina Tăbăcaru din punct de vedere vocal, interpretativ, dar și regizoral. Acasă la ea am luat primele lecții de regie. În sufragerie avea o blană de urs și acolo, pe ursul acela, am învățat să mă mișc și, în special, să mor foarte elegant. Majoritatea eroinelor pe care le interpretez se sacrifică la final. „Gilda” moare, „Lucia” și „Violetta” la fel, toate în diverse moduri și atunci trebuie să știi cum să gestionezi, așa încît să fii cît mai elegantă pe scenă. Să nu cazi ca un măr din pom. Am învățat eu o anumită piruetă care se face, să nu cazi așa, penibil, ca un cartof pe podea.

Cum v-ați format reflexul de a simți stările și personajele prin intermediul vocii?

Cîntam peste 40-50 de spectacole pe stagiune. Printre ele mai trăgeam cîte o fugă la Milano, unde mi-am descoperit maestra  – Mildela D’amico. Am studiat la Conservator un singur an la zi, cu Adriana Severin, următorii ani i-am făcut la fără frecvență, pentru că aveam contractul la Zürich, care a fost conservatorul vieții mele. Aici am învățat direct pe scenă. Cînd am venit, nu aveam experiență, de aceea am căutat să fiu cît mai naturală și să mă bazez pe intuiția de moment în interpretare. Apoi, desigur, am învățat să relaționez cu partenerii pe scenă, cum să mă mișc. Am avut ocazia să lucrez cu oameni foarte buni, chiar și cu regizori de film. Mie îmi plac foarte mult filmele istorice și observ cu mare atenție reacțiile actorilor. Înainte de a interpreta un personaj e bine să te documentezi, să citești cărți, să privești filme. Mi-au folosit „Anna Bolena” sau „Lucreția Borgia”, care sunt remarcabile. În momentul în care regizorul merge cu camera pe fața unui actor, există anumite reacții minimale, care se văd pe cameră, dar în teatru nu se văd. De aceea unele reacții trebuiesc exagerate, ca să fie observate pînă în ultimul rînd. Regizorii de film cu care am lucrat eu, cum ar fi Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Mario Martone, au apreciat foarte mult la mine că am reacții din acestea mici, care dau un rezultat important în interpretare.

„Noi nu cîntăm cu corzile vocale, ci cu întregul corp!”

Cum are loc procesul de asimilare a unui personaj și în ce mod îl filtrați prin prisma personalității, încît să-i pătrați autenticitatea?

Rolul trebuie să mi se potrivească mie în momentul actual, la vîrsta pe care o am acum. Acum mizez pe rolurile mature, de coloratură dramatică, pe care o fată tînără nu le poate interpreta. În momentul în care mi se propune un rol, trebuie să fiu conștientă dacă pot sau nu să-l cînt. Atunci iau partitura, analizez ambitusul vocal, observ dacă mi se potrivește, fac comparație cu alte interpretări. Să zicem că o interpretez pe „Violetta”, care era o doamnă dintr-o societate de lux; nu înseamnă că trebuie să practic ce a făcut și ea. Dar trebuie să citesc și să mă pun mental în pielea ei. Dacă interpretez „Gilda”, o fată tînără de vreo 16 ani, încerc și eu să-mi amintesc de cum m-am îndrăgostit cînd eram tînără. Fac comparație cu scenele mele din viață. Eu pot să mai cînt „Gilda”, dar nu cred că are sens. Vocea mea a devenit prea matură pentru un astfel de personaj, însă am norocul că sunt minionă și pe scenă sînt o copiliță credibilă.

Cum reușiți să vă păstrați vocea tînără? Cu ce tehnici o șlefuiți, astfel încît să corespundă unui tip de personaj?

Tehnica, de fapt, e una, cea italiană, pe care am învățat-o și cu care am avut o afinitate inconștientă de la început. Cîntam inconștient bine pe tehnica respirației, iar apoi, lucrînd cu diverși maeștri de la Iași, dar și cu maestra mea de la Milano, Mildela D’amico, mi-am îmbunătățit-o. Cu o tehnică vocală bună poți interpreta orice rol, în orice stil. Tehnica rămîne aceeași, stilul este diferit. Nu pot cînta Mozart cum aș cînta Puccini, sînt două moduri diferite. La Puccini este totul mai cursiv, mai fluid, cere mai multă voce și am mai multă libertate. La Mozart nu e chiar așa. Cîntăm folosind tehnica respirației, pe poziție înaltă de cînt și libertatea corpului. Noi nu cîntăm cu corzile vocale, ci cu corpul. Muzica vine din corp, din respirație, din această susținere, adagio, după cum spun italienii.

Care rol interpretat rămîne cel mai prețios? Ce schimbări v-a adus asupra caracterului, principiilor de viață?

Nu pot spune că am unul și nici că un rol îmi poate schimba principiile de viață. Ele vin din educația de acasă, din familie.  Desigur, învățăm din cărți, de la personajele interpretate; toate se adună în computerul acesta al nostru – creierul. Totuși, de multe ori, anumite roluri te pun mai mult pe gînduri. Tot cîntatul reprezintă o filosofie.  Rolurile te fac să crești din toate punctele de vedere. Nu pot spune că am un rol mai important pentru mine, pentru că fiecare este diferit.  În general, prefer rolurile de bel canto, pentru că sînt cele mai grele, dar cele mai potrivite pentru mine. Acestea cer o tehnică vocală perfectă, deși perfect e numai Dumnezeu. Dar noi măcar să tindem spre perfecțiune!

Solistul în astfel de roluri e mai descoperit, muzica și orchestra mai subțire, cum s-ar zice, ne acompaniază, iar noi sîntem cei care facem muzica adevărată. Eu mizez foarte mult pe amănunte, acele momente de filigran. Lucrurile mici dau calitatea. În timpul unui spectacol, dacă îmi vine o idee pe moment, o aplic. Îmi place să experimentez și să aduc sunete noi.  Aceste lucruri de filigran fac diferența dintre un cîntăreț normal și unul de clasă. Iar asta eu am învățat încă de la biserică. La Mitropolie, maestrul Alexandru Verdeș punea accentul pe lucrurile de filigran, care mi-au rămas și mie în sînge. Pasionații de operă pot observa diferența între interpretări, ce ai adus nou și ce sunete ai adăugat. Acestea fac personajul interesat și este excelent dacă ai un dirijor care iubește stilul de bel canto, să facă și el cu orchestra finețuri, ca să iasă totul mai armonios. Ce-mi doresc cel mai mult, totuși, și asta voi face la sfîrșitul carierei mele, este să cînt „Oscar”. Aria deja o cînt în concerte, dar nu rolul integral, cu muzica sa pucciniană. Acesta te consumă foarte mult și trebuie o anumită voce, pe care eu o am, dar mai bine la sfîrșitul carierei să mă distrez, știind că interpretez și eu o dată Oscar-ul.

În ce mod credeți că reușiți să ajungeți la inimile oamenilor?

Un solist ajunge la inima ascultătorului în momentul în care este sincer în ceea ce face pe scenă. Naturalețea pe scenă, interpretarea fără falsitate, să vină totul din suflet – atunci cucerești publicul. Am respectat mereu partiturile, am fost mereu conștientă că e o răspundere de a apărea în fața publicului. Frazarea face diferența dintr-un cîntăreț bun și unul slab. Sîntem plini de emoții creatoare și dacă ești o bucată de lemn nu ai cum fascina publicul. Eu mă transpun într-un rol din momentul în care plec din garderobă. De atunci nu mai sînt Elena Moșuc, ci „Violetta Valery”, de exemplu, și mă comport ca ea și îi trăiesc stările, simțirile, pun tot sufletul în ceea ce interpretez. Doar așa ajungem la oameni. Capodoperele muzicale trebuiesc interpretate la un nivel cît mai înalt. Trebuie să existe acel schimb de energie între tine, scenă și public.  Noi toți formăm universul în teatru și tot ce este frumos trimis de la Dumnezeu vine prin noi și merge către public.

Date biografice

Ieșeanca Elena Moșuc și-a început cariera pe plan internațional pe scena Operei din Zürich, unde și-a demonstrat talentul în diverse roluri, interpretate ulterior în toată lumea, precum „Regina Nopții”, „Donna Anna”, „Zerbinetta”, „Violetta”.

A studiat la Universitatea de Muzică „George Enescu” din București. A cîștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind Concursul Muzical Internațional ARD de la München, 1990, care a însemnat un moment semnificativ în cariera ei.

În 2005, Președinția României i-a acordat titlul de „Ofițer al Artelor”, în semn de înaltă recunoaștere a meritelor sale excepționale. A fost desemnată „Femeia Anului” 2009. În 2010, a primit titlul de Cetățean de onoare al Iașului, iar în 2015 i-a fost acordat Marele Premiu al Operelor Naționale din România. Recent a fost premiată în cadrul celei de-a IV-a ediții a Galei „Valorile Iașului. Valorile României” 2021, pentru promovarea culturii ieșene în plan național și internațional.

În prezent este considerată cea mai valoroasă soprană a lumii. A cucerit aproape toate scenele – Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs – Elysées din Paris, pe cele de la Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, București, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv.

A fost invitată în festivaluri de renume, la Salzburg, Arena din Verona, Torre del Lago – Italia, Savonlinna în Finlanda, în SUA, la Metropolitan Opera New York și Dallas, în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Sir Colin Davis, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev, dar și cu regizori importanți de film (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej).

Sursă fotografii: www.facebook.com