Erica Moldovan: „Ideal ar fi ca teatrul să rămînă locul de refugiu pentru oamenii care vor sentiment, emoție și senzație”

Este una dintre cele mai cunoscut tinere actrițe din Iași, cu un palmares consistent de roluri, atît în teatru, cît și în film. În interviul acordat, Erica Moldovan a povestit cum s-a produs debutul ei pe scenă, care a fost traseul pe care l-a urmat și provocările pe care le-a întîmpinat în parcursul său, cum construiește personajul pe care urmează să-l prezinte publicului, dar mai ales ce reprezintă teatrul pentru ea.

Care este povestea din spatele carierei dvs. din teatru?

Este o poveste destul de interesantă, avînd în vedere că m-am hotărît să dau la Teatru undeva prin clasa a XI-a, eu urmînd un liceu de matematică-informatică, intensiv engleză la liceul Ovidius din Constanța. Mergînd la un spectacol care se numește „Steaua fără nume”, piesă de teatru scrisă de Mihail Sebastian, am văzut-o jucînd pe Daniela Nane, care purta o rochie foarte, foarte, frumoasă, o rochie roz cu ștrasuri. Era superbă. Interpreta rolul Monei și știu că am rămas hipnotizată de apariția ei pe scenă. Uitîndu-mă în spate, am văzut toți spectatorii la fel de hipnotizați ca mine și mi-am dat seama că așa aș vrea să fiu și eu, că vreau să produc același efect. Acestea erau gîndurile mele, ale unei fete la 16 ani.

După aceea, crescînd și urmînd Facultatea de Teatru și un master, aprofundînd domeniul, mi-am dat seama că actoria este mult mai mult decît o apariție și de a tăia respirația pentru cîteva secunde – să creezi un efect de dependență, să-i zicem, spectatorului.

Ar mai fi de spus faptul că a trebuit să-mi conving părinții pentru a da la Teatru, pentru că apucînd un drum de matematică-informatică, bineînțeles că se previzualiza o carieră în cu totul alt domeniu. și Schimbarea aceasta de „macaz” a dus la mici revolte în cadrul familiei, iar compromisul la care am ajuns a fost să dau la Teatru, dar la Iași. La început părinții nu prea au crezut în visul meu, dar se pare că nu a fost doar un vis, a fost un ideal, o credință spre care m-am dus cu toată puterea și iată că am ajuns, zic eu, la jumătatea drumului, pentru că mai am foarte multe de dovedit.    

,,Orgoliul fiecărui artist este să-și contureze propria personalitate artistică”

În timpul formării dvs. ca actor, cine a fost modelul pe care l-ați urmat?

Ei bine, aș începe cu Diana Cheregi, care m-a pregătit pentru admiterea la Teatru. Un alt model a fost profesoara mea din facultate, Mihaela Arsenescu Werner. Dar și Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, am avut chiar modele bărbătești, precum Octavian Cotescu, Toma Caragiu (printre preferații mei), Dem Rădulescu. Apoi, orgoliul fiecărui artist este să-și contureze propria personalitate artistică, care să aibă împrumuturi din alte modele, dar care să se afirme prin autenticitate.

Primul dvs. rol a fost cel din spectacolul „Hai să facem sex”, în regia lui Benoît Vitse. Cum ați ajuns să interpretați acest rol?

M-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit. Întîrziind la un curs de Istorie a teatrului, al domnului Constantin Paiu, m-am întîlnit cu actorul Bogdan Matei, actor la Teatrul din Bacău, el fiind prins deja în distribuția aceasta. Se căutau actrițe la foc automat și probabil corespundeam fizic cu personajul. Eram de vreo douăzeci și ceva de zile în Iași, o fată venită din Constanța, studentă la actorie, nu apucasem să demonstrez nimic. Astfel, am primit rolul pentru că, probabil, am fost o soluție de urgență, de avarie, o soluție care se pare că mie mi-a servit de minune și sper eu că a servit și spectacolului. Din cîte am înțeles, ar fi servit spectacolului pentru că diferențele de joc nu au fost foarte mari sau vizibile între mine și profesioniști. Mi-a și servit rolul pentru că trebuia să joc rolul unei fete neștiutoare, curioase și dornice de cunoaștere.

Aveți în palmares multe roluri în care v-ați transpus. Care este personajul în care v-ați regăsit și cu care ați rezonat cel mai mult?

Este foarte greu să aleg pentru că procesul de construcție a unui personaj, dincolo de ce conține personajul ca informație din text, este unul cît se poate de personal. Adică tu, ca actor, împrumuți de la tine, dar împrumuți și de la personaj. Este un schimb reciproc între tine și personaj. Prin urmare, să aleg un anume personaj ar însemna să le pun în umbră pe celelalte sau să le descalific.

Fiecare personaj pe care l-am interpretat are amprenta mea și eu am luat ceva de la el. Da, într-adevăr, personajele cu partituri mai lungi, care permit actorului să se desfășoare și să se prezinte plenar, sînt personaje de mai mare anvergură, mai ofertante și pe care poți să le numești cap de listă, să spunem, iar aici vreau să menționez personajul Zoe din „O scrisoare pierdută”, Veta, din „O noapte furtunoasă”. Fausta, iar, este un personaj pe care-l îndrăgesc foarte mult, personaj pe care l-am construit îmrepună cu producătorii „Lara”. Prin fiecare personaj interpretat descopăr o parte din mine, fie o parte pe care nu știam că o am pînă am descoperit acel personaj și am început să-l construiesc, fie pe care chiar nu o aveam și pe care mi-am dezvoltat-o și am nutrit-o pe măsură ce am construit personajul.

„Eu merg foarte mult pe primul instinct în construcția personajului”

Cum se construiește drumul dvs. pînă la personaj și ce „ingrediente” folosiți în conturarea lui?

În momentul în care construiesc un personaj prima dată plec de la text, sursa principală de informație. Din text afli despre caracteristicele principale ale personajului tău, ai caracterizarea directă și indirectă, apoi vin indicațiile regizorale, ideea pe care și-o expune regizorul cu privire la personaje și la relațiile dintre acestea, iar mai apoi, în plan terț, vine raportul tău creator, ca artist. Eu merg foarte mult pe primul instinct în construcția personajului – ce-mi transmite personajul la primele lecturi, cum îl simt. Apoi, ca o paranteză, este foarte important, din punctul meu de vedere, ca un actor să nu se limiteze doar la studiul actoricesc sau studiul de teatru, atunci cînd s-a hotărît să o apuce pe drumul actoriei. Consider că este extraordinar de important ca un actor să aibă și cunoaștere în domeniul psihologiei și al relațiilor interumane, pentru că personajele pe care dramaturgii ni le prezintă pot fi foarte ușor considerate sau tratate drept ființe vii. Asta înseamnă că au autonomie în comportament, gîndire, personalitate. Iar eu, ca interpret, trebuie să găsesc punctele de simetrie între mine și personaj – unde coincidem, unde ne asemănăm. Dacă ne asemănăm, îmi este destul de ușor să înțeleg personajul respectiv. Sînt cazuri cînd nu există foarte multe simetrii între tine, interpret, și personaj. Ce faci în cazul acesta? Începi să te informezi, începi să „discuți” cu personajul tău, extragi din text un background, un bagaj de emoții, un bagaj de experiențe personale, să-l vezi, să-l înțelegi.

Avînd cunoaștere în domeniul psihologiei poți să oferi un „diagnostic” sau să conturezi o personalitate a personajului. Bineînțeles, noi avem o fișă de personaj pe care ne-o facem, care conține și temperamentul lui, caracteristicile psihologice și relațiile cu celelalte personaje. Toate lucrurile acestea conturează mai clar personajul pe care îl ai de interpretat.

Aceștia ar fi niște pași, să zicem, școlărești, academici, de apropiere de personaj. După ce am înțeles personajul, trebuie să-l accept, indiferent că este un personaj pozitiv sau negative. Ca interpret, trebuie să îmi iubesc și să îmi apăr personajul. Din momentul în care urci pe scenă, tu, actor, trebuie să te dai de oparte, și cînd spun tu, mă refer la conștiința ta. Și să lași personajul să-și spună propria poveste pe scenă prin intermediul tău, ca „vas”. Altminteri există riscul să ai opinii pe scenă, să-l judeci pe personaj sau să intervii. Pe cînd tu trebuie să fie cît mai atenuat, cît mai ieșit din contextul acesta. Din momentul în care s-a ridicat cortina miza nu mai este să mă văd eu, actrița Erica Moldovan. Dacă aceasta ar fi miza, nu s-ar mai vedea personajul.

Cît de exigentă sînteți cu propria persoană în momentul în care lucrați la un rol?

Sînt extrem de exigentă cu mine și în general; este conduita mea în orice fac, nu doar în construcția unui rol. Sînt exigentă încă din anii de facultate. A trebuit să trag mai tare comparativ cu ceilalți colegi de-ai mei, cel puțin așa credeam eu, pentru că aveam un deficit și carențe în zona aceasta a teatrului. Avînd foarte mulți colegi de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, care urmaseră în liceu cursuri de actorie, mi-am dat seama încă de atunci că trebuie să lucrez poate de două, de trei ori mai mult decît ei. Această meteahnă mi-a rămas și în viața de adult și în profesia de actor. Lucrez cu foarte multă credință la un personaj, mă afund cu totul în lucrul la un personaj, de aceea consider că nu pot duce mai mult de două, trei premiere în același timp.

Sînt foarte exigentă pentru că, pentru mine, profesia de actor este mai mult decît o profesie, este o credință, este ceva la care eu mă închin, fără de care probabil nu aș putea să funcționez ca om; la mine omul și actorul se împletesc, așa am crescut de 14 ani încoace, e un mod de a fi, un mod de a exista. În momentul în care ai apucat-o pe drumul acesta și deja ai jertfit din sănătatea ta și din timpul personal trebuie să o faci cu credință și cu strictețe. 

Ce vă ajută să fiți actorul din prezent, lăsînd la o parte experiența din teatru?

Erica omul și Erica actrița sînt oarecum îngemănate, dacă nu chiar siameze, se împletesc. Prin urmare, da, eu am dus experiențele actoricești în viața particulară, așa cum în viața profesională am dus din experiențele particulare. Să fiu actriță mie mi-a permis să am accesul la o bună cunoaștere a psihiologiei umane. Actorul, dacă vrei, poate fi (și rîd aici) chiar un fel de psiholog al personajelor sale, pentru că personajele se destăinuie în fața actorului, se descoperă în fața acestuia, iar el trebuie, nu să pună diagnostice, ci să studieze, să analizeze și să înțeleagă cu cine are de aface.

Un alt aspect a fost că am devenit mult mai creativă, mult mai spontană, mi-a dezvoltat calitățile oratorice, mi-a lărgit semnificativ aria de cunoaștere, universul cultural și bagajul cultural. De asemenea, prin intermediul actoriei am descoperit domenii precum ar fi dramatugia, sau, mă rog, regia, pe care am vrut să le aprofundez și prin urmare, sunt studentă la Regie acum.

Care credeți că sînt atributele unui actor de succes?

Pfff….păi asta ar presupune să fiu un actor de succes, ceea ce eu nu mă pot considera momentan neapărat. Pot să spun, în schimb, care este rețeta pe care eu o aplic și care nu știu dacă îmi asigură succesul sau trăinicia, dar îmi satisface mie credința despre cum trebuie să fie un actor. În primul rînd, trebuie să fii foarte disciplinat, să fii conștient că „instrumentul” cu care lucrezi este corpul tău, cu tot ce înseamnă el – afectiv, psihic și fizic. Asta înseamnă că trebuie să ai foarte mare grijă de fizicul tău, să-l întreții, să-l ai viabil o perioadă cît mai lungă. Apoi, psihicul trebuie să fie unul echilibrat, pe care tu să-l poți controla; un psihic echilibrat va duce la un plan afectiv echilibrat.

Un alt atribut ar fi o foarte bună cunoaștere de sine – să fii conștient de valorile și calitățile tale pentru a le îmbunătăți sau măcar a le ține constante și, de asemenea, conștient de defectele tale. Și să înveți să spui „nu” anumitor proiecte care pur și simplu nu sînt pe măsura ta. Adică să nu îmbraci „haine” care nu îți vin, care îți sunt fie prea strîmte, fie prea largi. În rest, dedicare față de această profesie, pentru că, altfel, munca ți se va părea o corvoadă.

,,Teatrul este condiționat de public”  

 Cum a evoluat teatrul în ultimii ani?

Teatrul este o artă organică și se dezvoltă odată cu societatea. Este condiționat de public. Și încă își păstrează caracterul moralizator și educative, pe care consider că trebuie să-l aibă. Din păcate, nu mai pot spera că teatrul va putea schimba într-un fel societatea. Dacă înainte teatrul avea și acest efect, sau măcar se încerca acest efect, acum nu mai este cazul, nu mai putem spera că teatrul va modifica fața societății. Publicul vine, vizionează preț de o oră – o oră și jumătate un spectacol de teatru, pleacă cu întrebări sau pleacă cu răspunsuri, după care se reangrenează în jocul lui cotidian.

Teatrul a devenit o delectare, a devenit o alternativă mai elevată, mai selectă a divertismentului. Mă bucur, totuși, că își păstrează alura aceasta selectă și rafinată, dar nu mai putem vorbi despre o schimbare a feței societății prin intermediul teatrului.

Care este în acest moment idealul dvs. în ceea ce privește teatrul?

La nivel personal, idealul meu este ca de fiecare dată cînd urc pe scenă să ofer cît pot eu de mult calitate. Asta înseamnă sinceritate, autenticitate, mesaj, credibilitate, profunzime. La nivel general, ar fi ca teatrul să redevină din nou o artă formatoare de opinie. Un alt ideal la nivel general cred că ar fi ca teatrul să cîștige și mai mulți adepți care să militeze pentru drepturile artiștilor, iar aici nu vorbesc despre artiștii de carton, vorbesc despre artiștii adevărați, care fac cu credință această profesie, și să nu rămînă doar o alternativă de divertisment. Dar, revin la simțăminte mai reale, mai posibile. Un ideal ar fi ca teatrul să rămînă locul de refugiu pentru oamenii care vor sentiment, emoție și senzație.  

„Proiectul „Lara” este un pariu cîștigat cu o deznădejde a mea”

Pe lîngă rolurile de teatru, activați și în cinematografie, iar serialul „Lara”, în care interpretați rolul Faustei, s-a dovedit un real succes. Cum ați descrie această experiență?

Experiența „Lara” a devenit pentru mine, în doar trei ani de zile, o a doua casă. Este proiectul ce mi-a deschis ușile spre cinematografie la modul concret, este experiența ce mi-a dovedit că pot face și film, în ciuda faptului că la un moment dat de cineva mi-a zis că nu aș putea face cinematografie, că nu am față de film. Dar iată că proiectul „Lara” contrazice asta, deci este un pariu cîștigat cu o deznădejde a mea.

Am învățat cinematografie la nivel empiric și nu științific, adică nu am urmat cursuri în acest sens; ,,Lara” a fost locul în care eu am învățat în timp ce practicam și cred că am făcut bine ce am făcut. Mărturie stau zecile de comentarii pozitive, de feedback-uri bune, de fani care mă susțin, chiar dacă vorbim de fani a căror vîrstă este de 13-15 ani. Copiii sînt cei mai sinceri critici pe care îi poate avea un actor, ei încă nu știu să disimuleze și să mintă.

Deci, pentru mine, experiența aceasta are mai multe conotații. Este, într-adevăr, un real succes, asta o dovedește și faptul că sîntem pe Netflix și faptul că episoadele au milioanele de vizualizări. A fost oportunitatea prin care eu să creez un personaj consecvent, unul dintre cele mai longevive personaje pe care eu ca actriță le am și care îmi permite să văd evoluția mea actoricească de la lună la lună.

Care au fost provocările lucrînd la acest serial?

Provocările au fost de ordin fizic și psihic. De ordin psihic au fost emoțiile și nevoia de a dovedi, de a demonstra că se poate, că pot să fac acest personaj, iar de ordin fizic – timp de trei ani de zile au fost momente obositoare, stresante, cînd am filmat în frig, în condiții improprii. Primul sezon, de pildă, a fost filmat în timp ce eram însărcinată și am filmat pînă în luna a noua de sarcină. Au fost și filmări de noapte, în subsoluri, în crame, la -10 grade Celsius – acestea au fost provocările. Ai punctat bine că sunt provocări și nu impedimente sau condiții nefericite sau grele. O altă provocare a fost să cîștig simpatia publicului, pentru că Fausta este un rol negativ.

Ce ați descoperit despre dvs. odată cu rolul Faustei?

Am descoperit că pot face un personaj negativ; n-am mai jucat niciodată un personaj de acest gen, sau unul atît de malefic. De asemenea, am descoperit că pot duce un personaj timp de trei ani de zile, cu o construcție psihologică progresivă. Am descoperit și foarte multe asimetrii între mine și Fausta, o altă psihologie, un om cu experiență; pentru mine Fausta este cît se poate de vie și de reală.

Ce diferențe există între a juca în piese de teatru și a juca în filme?

Există foarte, foarte multe diferențe. Camera manipulează ceea ce spectatorul va vedea acasă. Dacă eu vreau acum să iau detaliu pe mînă sau pe chip, tot ce este în afara cadrului respectiv intră într-o stare de relaxare, ceea ce pe scenă nu se întîmplă. Atîta vreme cît ești în spațiul scenic, chiar dacă nu ai replică, chiar dacă nu ai acțiune, tu ești angajat în acest act, pentru că ochiul spectatorului surprinde și prezența ta acolo. Acesta ar fi un aspect. Un altul ar fi că la film este mai greu, solicitarea interpretului este mai mare, iar aici mă refer la om, nu la personaj. Trebuie să filmezi în tot felul de condiții, noapte -zi, în funcție de cerințe, exterior-interior, ești condiționat și de starea meteo, iar atunci filmările durează mult mai mult decît repetițiile în teatru. Avantajul filmului este că, în momentul în care ai greșit sau ai uitat replica, nu este vreo problemă, dăm stop la cadru, reluăm scenariul și putem da cîte duble vrem, pînă cînd iese dubla perfectă, ceea ce pe scenă nu se întîmplă, odată ce s-a ridicat cortina.

Avantajul teatrului este experiența sufletească pe care o ai cînd joci un spectacol, lucru ce lipsește cu desăvîrșire în momentul în care filmezi, pentru că atunci nu beneficiezi de răspunsul imediat din partea spectatorului, respectiv telespectatorului. O altă diferență este la nivel tehnic – pe scenă gesturile sînt mai grandioase, vocea este mai impostată, trăirile mai intense, astfel încît să treacă rampa și să ajungă pînă la spectatorul din ultimul rînd. În vreme ce pe film nu este așa; reacțiile, gesturile, vocea, privirile sînt la nivel micro, la nivel de cameră, orice exagerare este grosieră, e teatrală și nu dă bine.

Ce reprezintă actoria pentru Erica Moldovan?

Pentru mine actoria este un mod de a fi; nu îmi văd viața fără actorie sau fără climatul artistic, indiferent că vorbim de mine cînd sînt pe scenă sau cînd sînt în fața scenei, în calitate de regizor sau de scenarist, gîndind replici și scriindu-le.

Nu cred că poate exista o societate sănătoasă fără artă, fără teatru, fără actorie și fără actori. Actorul este histrionul societății noastre, este ba bufonul, ba vocea conștiinței sociale, ba portavocea unui puls al unei societății, reprezentantul unei categorii, interfața. Oamenii au nevoie de actori, așa cum actorii au nevoie de oameni, de public și, prin urmare, cred că aceasta trebuie să fie menirea unui actor, nicidecum faima, recunoașterea.

Eu sînt de părere că actorul este singura ființă care trăiește conștient două identități în același timp – cînd este pe scenă sau cînd este în fața camerei conștientizează că este el, dar prin intermediul lui mai este cineva acolo, iar acel cineva trebuie să se vadă. De asemenea, actoria este dovada supremă a altruismului. Asemenea unui medic sau unui om care slujește alți oameni, problemele tale trebuie lăsate deoparte. Pentru mine, în afară de actorie și copil, celelalte sînt opțiuni. Actoria și copilul meu sînt nevoi.             

Scurtă biografie

Erica Moldovan s-a născut pe 23.07.1987 în Constanța. A urmat Liceul Teoretic ,,Ovidius”, după care a venit în Iași și a urmat studiile la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu”, Facultatea de Teatru, unde i-a avut profesori pe Mihaela Arsenescu Werner și Petru Ionescu. După un master la aceeași universitate, a urmat unul de Studii Culturale la Universitatea Catolică Leuven din Belgia.

Pe lîngă rolurile pe care le joacă la Ateneul Național din Iași, Erica a jucat și în patru filme românești, iar în două dintre acestea a avut rol principal (,,Depresia” și ,,Distracție”), ambele producții fiind semnate de regizorul Mihai Mihăescu.

În prezent, Erica Moldovan este actriță la Ateneul Național din Iași, profesor la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, prezentator și producător de televiziune, dar și studentă la Regie. De asemenea, actrița dă viață personajului Fausta din producția „Lara”, serial ce s-a bucurat de un real succes în rîndul tinerilor.

Sursă fotografii: www.facebook.com/erica.moldovan