Numele lui Felix Aftene a fost legat de mai multe proiecte de artă expuse în spațiul public. A început la sfîrșitul anilor ’90, cu o lucrare pentru sediul Finanțelor Publice Iași și a „a ieșit în stradă” cu lucrarea „Capsula timpului”, expusă în fața Primăriei Iași. Este copilul născut la Vaslui, ucenicul crescut la Iași și artistul plastic cunoscut astăzi și în multe țări din Europa. L-am invitat la un dialog despre condiția artistului și despre relația artă-public.

Înainte de toate v-aș întreba cum a fost începutul ? Cum ați ales-o, dintre atîtea profesii, tocmai pe aceea de artist plastic ?

Nu pot să zic că meseria asta m-a ales pe mine, mai mult eu am ales-o, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Însă a fost foarte greu să-mi conving părinții să mă lase fac arte vizuale, să fac pictură mai ales, pentru că în acele vremuri se credea că meseria de artist este o boemă permanentă, că oricum se învață, ca ucenic, undeva, pictura. Tîrziu am aflat că există, de fapt, școală de artă, că această profesie poate fi învățată.

Părinții mei voiau să fac medicină și au reușit să facă asta cu fratele meu, care este astăzi medic stomatolog. Eu m-am ținut tare pe poziția mea – că vreau să devin artist. Ai mei îmi și spuneau mai în glumă, mai în serios „artistul”, pentru că eram destul de exhibiționist. De exemplu, cînd spuneam o poezie, mă cățăram pe două scaune, pe care le așezam unul peste altul, stăteam într-un fel de echilibristică și spuneam poezia.

În 1985, am cîștigat concursul „Cîntarea României”. Afară ploua, așa că am luat diploma, am băgat-o în sîn și am fugit acasă, unde le-am arătat-o părinților. Era un mare premiu la vremea aceea, așa că atunci am primit ok-ul din partea lor. Am dat concursul de admitere la liceu, am intrat al 13-lea (pe atunci se intra cu pile și aveam tot felul de colegi din familii de artiști, rude de artiști) și cam așa s-a conturat orientarea mea pe această direcție. În perioada liceului și a facultății am crescut într-o casă a unchiului meu, care era un mare colecționar de artă  – avea peste 200 de tablouri, artă românească -, o casă boierească veche, făcută de un arhitect italian, situată în spatele cinematografului „Victoria” din Iași. Pot spune că în acest mediu m-am format.

Ați absolvit în anul 1996, ca șef de promoție al Academiei de Arte Vizuale „George Enescu” din Iași, secția „Pictură murală” , la clasa domnului profesor Dimitrie Gavrilean, iar în 2016 ați finalizat doctoratul la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, cu o lucrare dedicată artelor vizuale contemporane. În ce măsură considerați că este nevoie de o educație a publicului pentru a înțelege artele vizuale contemporane?

Eu sînt un produs al școlii ieșene de arte vizuale, recunosc și mă mîndresc cu asta. În contextul culturii contemporane, cred că este nevoie de tot mai multă educație plastică. Numai dacă analizăm platformele de socializare ne putem da seama de importanța vizualului. De exemplu, Facebook are imagine cu un mic comentariu, dar mai nou a apărut Instagram-ul, care nici măcar nu mai are text, se merge doar pe imagine. Cei care reușesc să stăpînească acest tip de comunicare prin imagine cu siguranță sînt mai cîștigați.

La noi, pe educația plastică nu se pune mult accent în școala generală, orele de desen nu sînt tratate cu seriozitate de unii profesori. Limbajul vizual este unul din simțurile cele mai importante ale omului, dacă ținem cont că 90% din informație ne provine prin intermediul acestui simț.

Arta contemporană pare din ce în ce mai abstractă, este tot mai greu de înțeles de majoritatea persoanelor. Cît de mult abstract pot oamenii să accepte în artă?

S-au atins niște limite și era firesc să se întîmple asta, pentru că arta a evoluat odată cu evoluția omului în istoria artelor. Cine știe și a studiat, vede clar evoluția artelor vizuale – cum s-a descoperit perspectiva în arte abia în Renaștere și omul era reprezentat altfel. De exemplu, într-o compoziție la sumerieni, personajul cel mai important era făcut cel mai mare, după care veneau personaje mici și așezate lîngă, la fel la egipteni, deoarece aceștia nu erau capabili să vadă în perspectivă, adică să redea acest tridimensional în bidimensional.

Au evoluat foarte multe lucrurile pînă cînd a venit o unealtă extrem de importantă și anume aparatul fotografic, care a luat de pe umerii artelor vizuale obligativitatea de a reprezenta lumea reală. Nu mai era nevoie de pictori ca să facă portretul unui boier sau al unei prințese. Și atunci au apărut o mulțime de curente, artiștii au încercat să aducă elemente noi prin care își conturau reușita în artele vizuale sau își ocupau locul sigur în istoria artelor.

Artele au evoluat, au ajuns și la abstractizare, care încă nu este limita maximă. Apar tot felul de concepte noi, mult mai mult decît abstractizarea, și dacă acceptăm sau nu lucrul acesta aproape că nu contează, în sensul că istoria artelor își urmează cursul fără să țină cont de cît ne place sau cît nu ne place nouă, receptorilor artei.

„Am preferat să mă întorc în România și bătălia să o dau aici, ca un artist consacrat”

Ați spus la un moment dat că ați vrut foarte mult să vă continuați studiile în Franța, în timpul facultății, după ce ați expus prima dată acolo. De ce v-ați fi dorit să rămîneți acolo?

Nu mi-am dorit să rămîn acolo, pentru că era o presiune prea mare. Însă, dacă mi-aș fi dorit, aș fi rămas. În 1994 am fost pentru prima oară în Franța și mi-a plăcut enorm. Pînă atunci, ca student, fusesem la Kiev, Moscova, Sankt Petersburg prin muzee, să descoperim operele de artă ale omenirii. Îmi doream să văd ce se întîmplă acolo cu arta contemporană, pentru că la noi ajungeau foarte puține reviste. Acum poți vedea ce fac artiștii prin intermediul site-urilor de socializare, nu ca atunci, cînd așteptai să apară o revistă, pe care o prindeai poate după doi ani, după ce ajungea prin România, și cu greu reușeai să fii la curent cu ce se întîmplă în arta contemporană.

Așa încît am plecat în Franța, unde nu mi-a fost ușor să ajung, dar unde mi-a fost greu să rămîn, pentru că eu voiam să fac artă în continuare. În Franța societatea de consum era foarte puternică, și-a pus imediat amprenta asupra mea, am început să lucrez 24/24 ore. Consider că eram prea tînăr pentru a face bani din artă. Făceam portrete vara, pe la terase, unde deja îmi găsisem clientelă, dar nu era deloc arta pe care voiam să o fac. Am preferat să mă întorc în România și bătălia să o dau aici, ca un artist consacrat, nu ca un emigrant. Viața este prea scurtă și numai una, ca să-mi permit să trăiesc o viață de emigrant.

Ați obținut premii în România, în Anglia, în Franța, în Austria, în Belgia, în Elveția, și ați participat la nenumărate expoziții, nu doar în plan național , ci și internațional. Care au fost cele mai importante premii pentru d-voastră?

Nu aș putea să îl numesc neapărat premiu, dar, cînd reușești să expui într-un muzeu de artă precum este Palatul Belvedere din nordul Vienei, unde expun cei mai importanți artiști din Austria, Germania, din Europa, este mare lucru. În România, cel mai important premiu care se poate da este acela pentru arte vizuale și evident că te bucuri de aprecierea breslei tale. Un premiu este și o achiziție a unei lucrări semnate de tine. De exemplu, Muzeul Național de Arte Contemporane a României mi-a achiziționat o lucrare care va fi prezentă în muzeu. Prezența într-o mare colecție națională de artă te încîntă cel mai tare.

Ați expus opera „Babilon”, pe care chiar dumneavoastră ați descris-o ca fiind primul „monument” propriu, în Sediul Finanțelor Publice locale, un loc mai puțin iubit de ieșeni. Cum ar trebui interpretat ?

Lucrarea „Babilon” a fost, de fapt, rezultatul unui concurs pe care l-am cîștigat. A fost un concurs public, la care au participat mai mulți artiști. Proiectul meu s-a numit, într-adevăr, „Babilon” și este un ciclu de lucrări care s-a finalizat cu această mare lucrare, pe care am pictat-o acolo, pe perete, pe patru rînduri de schelă, în trei luni și jumătate. Spațiul nu este prea iubit de ieșeni, pentru că acolo vin și își plătesc taxele, însă eu am vrut să le ofer, cît stau la rînd, un spectacol interesant. Peretele arată așa, ca un soi de cinema, fiind vizibil de pe trei niveluri: de la parter, etajul I și de la etajul al II-lea, unde sînt niște balcoane care se „învîrt” în jurul lucrării.

În această lucrare sînt reunite o parte dinte valențele spirituale ale omului, așa am spus eu la vremea respectivă, adică posibilitățile omului de fi în diverse domenii. Avem acolo zburătorul, gînditorul, arcașul, omul și lupta, omul și soarele, omul și teatrul și am ținut să aibă și legătură cu pictura care s-a făcut și se face în nordul Moldovei, acele personaje ocru pe fundal albastru, albastrul de Voroneț.

„Am vrut să celebrez această diversitate a modurilor de a vedea lumea”

Criticul Petru Bejan spunea despre lucrarea „Babilon” că „descrie povestea vizuală a omului generic, osîndit să-și gestioneze propria libertate într-o lume a diversității fără hotar”. În contextul actual, în diversitatea fără hotar în care trăim, pînă la urmă, sînteți chiar dumneavoastră acel om?

Nu, eu sînt cel care se minunează de diversitatea aceasta umană. Cel care se minunează de diversitatea căilor pe care omul poate să o ia, pentru că sînt foarte multe profesii diferite una de cealaltă, iar omul poate excela într-una din ele. Fiecare descoperă ceva important în ceea ce face și vede lumea cu ochii deformați de propriile profesii. Eu am vrut să celebrez această diversitate a modurilor de a vedea lumea, atît de diferite și atît de frumoase totodată.

Ați pictat pe zidurile cîtorva mănăstiri din țară. A fost o schimbare de dimensiune ?

Nu am pictat, ci am restaurat zidurile mănăstirilor. Am fost într-o echipă, eram studenți la pictură murală și am restaurat Biserica Mănăstirii Snagov, unde era o pictură de pe vremea lui Neagoe Basarab, apoi la Suceava. Ceea ce nu mi-a plăcut la această experiență și m-a determinat să renunț este faptul că eram prea izolat, eu fiind o ființă destul de sociabilă. Totuși a fost destul de plăcută din punct de vedere profesional, am învățat și foarte multe lucruri și despre rezistența pigmenților în timp, despre acest tip de pictură. Experiența aceasta mi-a dat curaj să realizez și opera „Babilon”.

Pandemia provocată de Covid-19 a afectat serios mai multe domenii, precum și tot ceea ce ține de cultură. Ca artist, cum ați reușit să vă adaptați în această perioadă?

Cred că dintre toate domeniile, acesta a fost cel mai puțin afectat. A fost afectat, dar mai mult în zona de expunere, nu în zona de producție. Dacă în teatru, spre exemplu, se lucrează în echipă, în artele vizuale noi oricum sîntem niște solitari, lucrăm singuri în atelier; am lucrat destul de mult în această perioadă. Am avut cîteva expoziții în plan, la care am renunțat, inclusiv Gala Națională a premiilor UAP la Iași, dar au fost și altele care s-au făcut fără public sau prin transmisiune live.

Într-un reportaj, ați numit copilăria „perioada fericirii”. Cum se păstrează sau cum se construiește fericirea unui artist?

Nu este nicio diferență, pentru că este exact fericirea oricărui om. De multe ori ne întoarcem în copilărie pentru că atunci am văzut pentru prima dată un lucru, ne-a atras atenția, l-am descoperit și ne-am bucurat de el. După ani nu mai reușești să mai faci aceleași conexiuni.

Fericirea din copilărie este bine să o păstrezi. Dacă reușești să păstrezi toată viața acea curiozitate de a vedea lucrurile din jurul tău, de a te bucura de ele, este mare lucru.

Scurtă biografie

Felix Aftene s-a născut în anul 1972, în orașul Vaslui. A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncila” din Iași, în 1990, în această perioadă frecventînd atelierul pictorului Ion Neagoe. Și-a continuat studiile la Academia de Artă „George Enescu” din Iași, la clasa profesorului Dimitrie Gavrilean. În 1996 a terminat facultatea, ca șef de promoție.

În 1998 a cîștigat un concurs pentru realizarea unei picturi murale în spațiul Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași. Lucrarea, intitulată „Babilon”, este realizată în tehnică mixtă, pe o suprafață de 74 mp, iar execuția ei a durat trei luni. În 2008, a revenit în spațiul public cu o altă lucrare, „Capsula timpului”, un monument realizat din bronz, amplasat în fața Primăriei municipiului Iași, la aniversarea a 600 de ani de atestare documentară a orașului.

Este unul dintre cei mai activi artiști contemporani din România, cu lucrări în muzee și colecții private din țară și străinătate (SUA, Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, Italia, Spania, Israel).

Realizează ilustrații de carte pentru editurile Polirom, Humanitas, Junimea. A ilustrat integral Cartea ființelor imaginare, de Jorge Louis Borges, Editura Polirom, ediția 2006, și Amour, de Maxim Crocer, Editura Humanitas, ediția 2010.

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR) din 1997. Din ianuarie 2013 este președinte al UAPR, filiala Iași.

Sursă fotografii: www.facebook.com/felixaft