Cu mai bine de 20 de ani de experiență în jurnalism, cu peste 15 în calitate de corespondent de război, Ilie Pintea știe foarte bine ce înseamnă să fii în prima linie, la propriu, după perioadele petrecute în zone de conflict precum Afganistan și Ucraina. Despre atmosfera din teatrele de război, despre cum arată viața în aceste locuri și cum se simte acțiunea din zonele fierbinți, aflați în acest interviu.

Cînd și cum a început această poveste a dumneavoastră cu jurnalismul?

Eu am devenit jurnalist din întâmplare. Lucram la o uzină care produce utilaje mecanice, aici la Petroșani (Petroșani, județul Hunedoara, n.r.), utilaje miniere, ca să fiu mai exact, unde eram lăcătuș mecanic. Și noi aveam atunci o televiziune locală în oraș, TV Parîng se numea. La un moment dat s-au scos la concurs două posturi de reporter la televiziune și am zis să merg să dau probă pentru unul dintre posturile astea. Acea perioadă a coincis cu primul val de disponibilizări ale muncitorilor de pe Valea Jiului. Adică ți se dădeau bani ca să te lași concediat, ceva la modul acesta, iar chestia asta mi-a convenit de minune. Pe vremea aia am primit 5 milioane de lei vechi, cum erau banii pe atunci (500 de lei noi, n.r.), pentru că aveam foarte puțină vechime de muncă.

M-am dus la concurs. Erau cam 60 de oameni pentru două posturi de reporter; 30 de oameni pe loc. Și din ăia 60 de oameni am rămas patru. Ni s-a spus că ne vor ține în probe pentru a vedea cine rămîne pe cele două locuri. În probe am stat  șase luni, am lucrat 14 ore pe zi, fără să primim niciun ban. Nu știa nimeni meserie, învățam unii de la alții. Dacă îți vine să crezi, pe atunci nu apăruse manualul lui Coman (manualul de jurnalism al lui Mihai Coman, n.r.). Asta undeva prin 1997. La un moment dat, după ce a apărut manualul lui Coman, a fost ca o revelație, ni-l dădeam toți din mînă în mînă ca să vedem cum se face treaba.

Între timp, s-a mai deschis o televiziune la Petroșani și am plecat acolo, pentru că ăia dădeau și bani, dar nu a durat mult povestea asta cu banii. Apoi a urmat una dintre ultimele mineriade, cred că penultima, aceea din 1999. Iar de la televiziunea aia la care mă mutasem, plecasem împreună cu cameramanul meu pentru a relata de la mineriada asta. Eram în coloana de mineri, am mers aproape pînă de ieșirea din Defileul Jiului, vreo 40 de kilometri, pe jos și am relatat ce puteam de din ce se întîmpla acolo. Nu erau telefoane pe vremea aceea. Filmam pe niște casete VHS, venea cineva din spatele coloanei de mineri, lua caseta de la cameraman, îi aducea niște baterii „proaspete” și ei difuzau ce filmaserăm noi. Povestea asta a atras cumva atenția corespondentului Radio România Actualități pe județul Hunedoara de atunci și m-a întrebat dacă n-aș vrea eu să preiau acea poziție, dar tot așa, în probe. Eram deja pățit cu aceste probe și eram reticent. Dar acolo nu a mai fost cazul, pentru că nu a durat mult, cam două săptămîni, și mi-au făcut primul contract. Din aprilie 2000 deja eram angajat la Radio România Actualități.

După aceea, cam la un an m-am dus la facultate. Să fiu sincer nu aveam un mare respect pentru învățămîntul superior din România și cred că nici acum nu am. Am ajuns la facultate, am făcut Jurnalismul la Sibiu, iar întîmplarea face că pe vremea aia se făceau cinci ani de studii, față de trei ani, cum am auzit că este acum. Mi-am dat licența din mineriade, pentru că deja știam multe din subiectul ăsta.

Așa am intrat în presă. Am început de la lăcătuș mecanic, care făcea utilaje pentru minerit, și am ajuns corespondent pentru Radio România.

Iar singurul meu atu pentru meseria asta, înainte de a merge la școală și înainte să învăț practic cum se face jurnalismul, a fost faptul că citisem foarte mult. Asta sigur m-a ajutat cel mai mult în a avea elementele de bază ale acestei meserii și să-mi dezvolt un vocabular potrivit domeniului. Plus o curiozitate pe care trebuie să o aibă orice jurnalist.

De ce corespondent de război?

Corespondent de război pentru că mi se pare cea mai interesantă nișă din jurnalism. Și consider că orice reporter care își iubește meseria își dorește la un moment dat să ajungă în zona asta. Acum că îi place sau nu, va descoperi pe parcurs, făcînd chestia asta.

Eu eram absolut sigur că o să-mi placă, pentru că am avut norocul de a-mi face prieteni grozavi, e vorba de alți corespondenți de război de la Radio România, legendari aș putea să îi numesc – Mario Balint, Radu Dobrițoiu și Cătălin Gomboș. Gîndește-te că oamenii ăștia au stat mai bine de doi ani în țări precum Irak sau Afganistan, ceea ce este enorm de mult. M-au ajutat pentru că am putut să cunosc în detaliu specificul acestei lumi aparte, care este lumea zonelor de conflict. Și din poveștile lor mi-am alimentat foarte mult curiozitatea pentru acest tip de jurnalism.

Am făcut apoi un curs organizat de Ministerul Apărării Naționale, în 2007, care se organizează anual și este disponibil pentru orice jurnalist care dorește să urmeze această nișă. Durează o săptămînă și înveți efectiv cum să reacționezi și cum să îți adaptezi conținutul editorial într-o astfel de situație, în război.

În Afganistan nu aveai cum să pleci fără cursul acela, e o cerință minimă. Sînt zone de conflict pentru care trebuie să urmezi cursuri mai intensive de atît, depinde și de cît de tensionată e situația în acea zonă. Cursul acesta mi-a fost de mare folos, deoarece am plecat în Afganistan de cinci ori între 2013 și 2017 și am făcut o groază de materiale de acolo.

Îmi propusesem să aduc ascultătorilor noștri din țară o perspectivă în plus față de ce se auzea în mod obișnuit despre astfel de zone. Am vrut să vorbesc și despre ce făceau militarii în timpul liber, nu doar despre operațiunile și misiunile efective.

Uite, îți dau un exemplu. Am asistat împreună cu militarii români la un meci al echipei naționale de fotbal a României. Și am făcut un reportaj cu această atmosferă, care putea să fie întîlnită în orice bar din România unde se viziona meciul, doar că era la 5.000 de kilometri distanță, în Kandahar (Kandahar, Afganistan, n.r.). Iar unii băieți veneau din misiune și alții plecau. Și părea așa, ușor suprarealist tot tabloul ăsta al militarilor români care încurajau naționala de acolo.

Cred că oricine s-a gîndit la un moment dat măcar o dată: „Bă, dar oare ce fac oamenii ăștia acolo timp de șase luni, în timpul liber? Cum dorm? Ce mănîncă? Pot să sune acasă? Au minute la telefon?”. Lucruri de genul acesta, care la prima vedere par a fi banale, dar care acolo compun tabloul fiecărei zile. Asta am încercat eu să aduc prin reportajele mele, care au fost foarte bine primite, mai ales cele din prima serie. De aceea m-au lăsat să mai merg în continuare și să fac chestii din ce în ce mai faine acolo.

„Documentarea pentru astfel de materiale este esențială”

Ce calități considerați că ar trebui să aibă un corespondent de război?

Toate calitățile pe care ar trebui să le aibă un bun jurnalist. Poate că în plus ar trebui să ai un foarte bun background al zonei în care te duci. Adică documentarea ta de acasă să fie puțin mai serioasă cînd abordezi astfel de subiecte, față de atunci cînd faci un reportaj pentru ziarul de mîine sau pentru emisiunea din week-end. Documentarea pentru astfel de materiale este esențială, astfel riști să pățești lucruri nasoale. Adică, la un moment dat, viața ta poate depinde de faptul că ai ales culoarea greșită a unui șal pe care îl porți.

Religia musulmană e împărțită în două secte principale, sunniții și șiiții, iar fiecare sectă poartă pe cap șaluri de altă culoare. Dacă ai cumpărat de la bazar un șal din acela specific sunniților și îl porți într-un sat care e majoritar din secta șiiților, îți spun eu că nu are cum să iasă bine. E ca și cum vii în galeria lui Dinamo cu un tricou al Stelei.

În Afganistan, de exemplu, nu ai voie să folosești mîna stîngă în interacțiunile cu ceilalți. Oricît ai fi de stîngaci, trebuie să te abții să mănînci cu stînga; cu stînga se șterg doar la fund. Dacă saluți cu stînga, e ca și cum i-ai înjura de morți.

În Ucraina, la fel, sînt adversitățile acestea dintre ucrainieni și ruși. Dacă tu faci greșeala să spui „spasiba” în rusă, adică „mulțumesc”, o să se ia de tine, că ei au ce au cu rușii.

Iar pe lîngă documentare propriu-zis mai contează și pregătirea tehnică și logistică, pe acestea trebuie insistat mai mult decît în mod obișnuit.

În urmă cu cîteva luni, ați lansat cartea Afganistan – Chipuri ale războiului. Cum a fost experiența într-un loc atît de ostil, precum Afganistanul?

Am scris această carte cu foarte multe îndoieli, îndoieli care și acum persistă. M-am întors, cum spuneam, cu foarte multe povești de acolo, dar și cu pierderea unui om drag mie, un militar român care era acolo în misiune și a murit la cîteva zile după ce eu plecasem spre casă. În memoria lui am făcut o expoziție de fotografie, care a avut loc inclusiv la Kandahar, fiind singura expoziție care a avut loc într-un teatru de război, dar și la sediul general NATO, la Los Angeles și i-a adus cumva în atenție pe militarii români, prin prisma acestei pierderi a lui Mădălin (sublocotenent post-mortem Mădălin Stoica, decedat pe 15 septembrie 2017 lîngă aeroportul din Kandahar, n.r.).

Cartea este un jurnal cît se poate de subiectiv al experiențelor mele acolo. M-am bucurat foarte mult că la lansarea cărții au fost prezente soția și fiica lui. Pe lîngă faptul că a mai venit și secretarul-general adjunct al NATO (Mircea Geoană, n.r.), care a vorbit foarte frumos despre militarii români de acolo, a fost un moment de pioasă amintire pentru Mădălin și familia lui prezentă acolo.

Le mulțumesc militarilor noștri care mi-au dat oportunitatea de a spune poveștile lor, pentru că, de obicei, oamenilor, în general, le este greu să se deschidă. Ei erau ocupați cu tot felul de chestii și eu umblam să îi întreb tot felul de lucruri. Faptul că am reușit să le cîștig încrederea a reprezentat un privilegiu pentru mine. În carte sînt 10 coduri QR, care, dacă le scanezi cu telefonul, te conduc către videoreportaje de acolo.

„Fiecare minut în care sînt plecat îl trăiesc la intensitate maximă”

Cum este viața pentru dumneavoastră atunci cînd sînteți plecat în zone de război?

E cel mai fain atunci cînd sînt plecat. Și acum abia aștept să plec în Ucraina, dar nu se știe exact cînd va fi asta.

În mașină mereu am casca și vesta antiglonț, iar rucsacul e gata în jumătate de oră; deci, sînt gata să plec oricînd, repede, dacă este nevoie. Fiecare minut în care sînt plecat îl trăiesc la intensitate maximă. Atunci ești conectat la tot ce se întîmplă acolo, nu te mai gîndești la nimic altceva din exterior. 24 de ore din 24 ești focusat la tot ce e acolo și ai și o oarecare doză de adrenalină, care creează dependență, ca să zic așa. Iar oricine a trecut printr-o astfel de experiență poate confirma că își dorește să revină.

Am fost întrebat de multe ori de ce mai plec. Am fost de cinci ori în Afganistan și de șapte ori în Ucraina. Nu poți explica chestia asta cuiva care nu a trăit așa ceva și nu știe cum se simte. Gîndește-te că am fost plecat la Harkov (Harkov, Ucraina, n.r.), din Cernăuți în mai puțin de o zi; peste 2.000 de kilometri, dus-întors, în doar o zi. În tot timpul ăla eu și colegii mei n-am dormit, pentru a face toate lucrurile pentru care știam că avem un timp foarte limitat.

Care a fost locul unde ați simtit cel mai puternic ororile unui război?

Cred că în Ucraina a fost mai intens decît în Afganistan. Nu pentru că în Afganistan era situația mai roz. Doar că în Ucraina am avut acces nemijlocit la ceea ce a însemnat populație civilă, care, din păcate, a fost și este în continuare o țintă a rușilor.

De exemplu, am participat la o exhumare de cadavre și am fost la centre de refugiați încă din primele zile de război, am întîlnit oameni care au lăsat tot ce aveau în urmă și au fugit pentru a-și salva viața. Am dormit într-o tabără de refugiați împreună cu oamenii care fugeau din Kiev (capitala Ucrainei, n.r.) și Borodianka, spre granița de vest a României. Am văzut sate întregi rase de pe fața pămîntului, am ascultat tot felul de povești îngrozitoare. Dar să știi că am găsit și lucruri frumoase acolo.

Frumusețea lumii este tot acolo, dar trebuie să știi să o privești. Asta a fost una dintre lecțiile valoroase pe care le-am învățat.

Una dintre cele mai triste povești pe care le-am găsit în Ucraina a fost despre un polițist din Borodianka, sat-satelit al capitalei ucrainiene Kiev, una dintre zonele cele mai afectate de bombardamente. Dacă rușii ar fi ținut pentru mai multă vreme Borodianka decît au făcut-o, erau cu un pas mai aproape de Kiev. Revenind la poveste, prima bombă căzută în Borodianka a fost pe casa unui polițist de 26 de ani. El a scăpat cu viață doar datorită faptului că era la serviciu. În acel bombardament a murit toată familia lui: mama, tatăl, soția, fetița de un an și jumătate, bunicul, pînă și cîinele. Am făcut interviu cu el de pe ruinele casei și îmi arăta cu degetul locurile unde și-a găsit rudele. Povestea aceasta a fost, pentru mine, una dintre cele mai dramatice, care arată în primul rînd oroarea războiului. Ce se întîmplă acolo nu are nicio legătură cu războiul tradițional, în care ai ca ținte doar obiective militare strategice, ci civilii și obiectivele civile sînt bombardate, din păcate. Iar povești ca acestea îți arată cît de mult se poate schimba viața unui om în cîteva clipe.

Am încercat să prezint aceste povești cît mai neutru și obiectiv posibil, deoarece ești tentat, chiar și ca jurnalist, să accentuezi vina celeilalte tabere, care evident că există. Dar, crede-mă, ori le zici așa, ori obiectiv, sînt la fel de dramatice. Dar acest lucru ține și de etica și deontologia ta ca jurnalist sau a publicației sau postului pentru care lucrezi. 

„Eu fac fotografii pentru a ilustra ce ascultă oamenii la radio”

Sînteți și fotojurnalist și documentați din punct de vedere fotografic acțiunea acestor conflicte. Ce fotografie pe care ați realizat-o v-a pus pe gînduri în mod deosebit?

Cum ai spus și tu, documentez și foto, și video ce se întîmplă în aceste conflicte și livrez un pachet multimedia complet. Eu fac fotografii pentru a ilustra ce ascultă oamenii la radio.

Este una cu un băiețel din Afganistan, unul dintre mulții copii pe care i-am fotografiat acolo. Are niște ochi foarte veseli, zîmbește și salută cu mîna la tîmplă, militărește. Cînd am printat fotografia pentru expoziție, ele avînd o lungime de un metru, un format foarte mare, am descoperit efectiv că acel copilaș avea palma crăpată, la propriu. Contrastul dintre zîmbetul și ochii copilului și mîna lui face fotografia asta să fie tulburătoare, pentru mine cel puțin.

Ce regrete aveți după ce ați ales această nișă de corespondent de război?

Că nu am putut sta mai mult unde am fost plecat. De fiecare dată voiam să stau mai mult și, din păcate, aveam timp limitat. Regretul principal ar fi legat de profesie – că nu am reușit să fac mai mult. Simt că mai aveam foarte multe de spus din locurile unde am fost.

Dăm prea puțină importanță știrilor externe

Ce părere aveți despre peisajul geopolitic actual? Avînd în vedere că avem război la graniță și că în Palestina este o catastrofă umanitară.

Nu doar aici sînt probleme. Începe să se îngroașe situația și în Yemen. La fel și în Taiwan, nu știi ce se va întîmpla. Depind foarte multe lucruri de cine va cîștiga alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii. 2024 este un an pe care niciun analist politic nu-l poate previziona. Situația este sensibilă în multe locuri. E clar că Vladimir Putin va cîștiga iar prezidențialele din Rusia, e doar o formalitate.

E important însă și cum se poziționează România cu ceea ce se întîmplă în jurul ei, mai ales că e un an cu toate alegerile posibile. E și creșterea asta exponențială a naționalismului, a partidelor extremiste, care sînt din ce în ce mai vocale, lucru care nu se întîmplă doar la noi, dar și în alte țări membre ale Uniunii Europene. Dar mai ales trebuie urmărit ce se întîmplă la noi, pentru că sîntem un punct strategic, sîntem în flancul de est al NATO și estul extrem al Uniunii Europene, iar ce se întîmplă aici poate afecta geopoliticul regiunii, chiar al continentului european.

Mai important este cum abordează presa această problematică. Sîntem mai mult implicați în ceea ce înseamnă interne, social și economic, dar dăm mai puțină importanță externelor. Ar trebui să avem o mai mare aplecare spre ceea ce se întîmplă în Ucraina, pentru că ne poate afecta și pe noi. Mai ales că legea proximității se aplică aici.

Și situația din Israel trebuie urmărită, pentru că de ea depinde stabilitatea regiunii din Orientul Mijlociu ce poate avea efecte și în partea asta de continent.

Și acest fenomen de fake-news este unul îngrijorător, mai ales într-un astfel de conflict. Iar presa ar trebui să ia mai în serios acest fenomen, pentru că este în interesul ei să combată fake news-urile decît să le propage.

Ca jurnaliști, noi avem șansa să relatăm istoria. Istoria aceasta se scrie chiar acum sub ochii noștri. Și avem această responsabilitate, chiar dacă sună clișeistic, de a informa publicul și de a relata în mod autentic situația din astfel de zone.

După părerea dumneavoastră, cum ar arăta o lume fără războaie și conflicte?

Nu există. Ar fi plictisitoare. Conflictul face parte din firea umană. Tu cu tine însuți ești într-un conflict continuu, nu mai pomenesc de cei din jurul tău. Nici nu cred că ar trebui să ne dorim așa ceva pînă la urmă, pentru că asta ar însemna o societate lipsită de echilibru. Eu cred că toate aceste conflicte caută să echilibreze anumite forțe. Nu cred că poate exista o lume fără războaie, la fel cum nu cred că pot exista doar oameni buni sau doar oameni răi.

Repere biografice

Ilie Pintea s-a născut pe 18 august 1976, în municipiul Petroșani, județul Hunedoara. Este corespondent al postului public de radio Radio România pentru județul Hunedoara și corespondent de război al aceluiași post. A fost atașat, ca jurnalist, împreună cu batalioanele armatei române, în Afganistan, în 2013.

Este cîștigătorul a numeroase premii, precum „Premiul Casei Regale pentru curaj civic”, în 2023, Premiul NATO pentru cea mai bună fotografie jurnalistică, în 2015, Premiul „Omul Anului în Valea Jiului”, în 2024.

***

Surse fotografii: www.facebook.com; Andreea Iuliana Cojocaru