In atelierul „ingerilor cazuti”, de pe Strada Lapusneanu din Iasi, miroase a lemn proaspat taiat. Aici, artista Gabriela Drinceanu sculpteaza si din convingerea ca omul, in asbsenta suferintei, nu poate crea.

De cand ati inceput sa sculptati?

Talentul la mine s-a simtit din scoala primara. Desenul a fost baza. Desenam cel mai bine din clasa, chiar daca erau niste lucrari obisnuite. Le desenam si celorlalti. Sculptura am dezvoltat-o la Liceul de Arta, la sectia de sculptura. Familia ma orientase spre asta, inca din clasa a V-a. Noroc ca avem in Iasiun liceu de acest gen. Ascensiunea unui artist este treptata. In perioada aceea erau materialele clasice, modelajul in lut. Apoi, in timpul facultatii, am sculptat piatra, aceasta fiind mai accesibila. Gasesti o pietricica si ii prevezi forma pe care ai putea sa i-o daltuiesti. Pe parcurs, mi-am format si un stil personal de sculptura.

Cine credeti ca ne sculpteaza pe noi?

Si eu incerc sa ma autosculptez. Am in centrul creatiei omul, ca stare. Ajungi sa exteriorizezi niste trairi proprii care pot fi imprumutate si celorlalti, pentru ca ei se vor regasi. Dumnezeu este Creatorul suprem. Si in Biblie se spune ca omul a fost modelat din pamant, dupa chipul si asemanarea divina. Noi imitam gestul creator.

Ati fost descrisa ca un spirit dionisiac. Cum imprumutati zbuciumul d-voastra sculpturilor?

Este demersul meu artistic. Incerc sa transmit lemnului aceasta framantare interioara, specific umana. Omul este asa cum il vedem, dar in interior poarta o alta lume. Acolo vreau eu sa ajung. Am mai multe directii in creatia mea. Sunt unele lucrari cu aceeasi forma umana in centru, dar mai arhetipale, mai aproape de simbolistica primitiva. Nu imi place doar claritatea contururilor, ci si interpretarea lor. Imi place sa aplic si culoare pe lemn. De multe ori introduc in lucrari, ca in niste buzunare, tot felul de obiecte care trimit la ideea generala a lucrarii. Ingerul de pamant are in interiorul lui iarba uscata, hartie, lucruri terne, palpabile. Ingerul de aur are monezi si chiar foita de aur. El e mai valoros. La Ingerul jucariilor am pus niste obiecte improvizate, facute de fetita mea pe cand era mica si desene de-ale ei de la gradinita. Cu ocazia asta, imi pastrez si anumite amintiri. Ingerul cheilor are multe chei in compozitie. Acesta este un inger in cadere. Nu are maini, are doar aripi.

Lemnul este imobil si foarte perisabil. V-ati fi dorit uneori sa ii conferiti o anumita vesnicie, de dragul artei?

Lemnul este foarte asemanator cu forma umana. Culoarea lui este asemeni pielii. Sentimentul de carne il incerci clar, atunci cand transezi bucata de lemn. Lemnul este viu. Chiar cand este taiat, traieste. Am vazut in Muzeul din Sighet case din lemn care au 800 de ani. Perisabilitatea o da tot divinitatea. Nu putem spune daca vor trai sau nu lucrurile dupa noi. Am vazut in muzeele mari, la Luvru, de exemplu, obiecte de paie din perioada egipteana. Poate sa reziste mii de ani chiar si un lucru aparent derizoriu.

„Trebuie sa ai o frustrare sau o suferinta ca sa poti crea”

Cum intuiti povestea sau soarta fiecarei bucati de lemn in parte?

Eu incerc sa arat frumusetea lemnului natural, asa cum este el. Uneori si anumite defecte le scot in evidenta, pentru ca au o anumita plasticitate. Sunt anumite parti, fie picioare sau brate, in care las zone neprelucrate aproape, sa se simta coaja sau zonele mancate de carii, carora le putem da si o conotatie spirituala, a rautatilor celor din jur. Am lucrari din arta populara. Cele trei gratii, misterul, gingasia si veselia, sunt inspirate din troitele de la biserica sau din stalpii lacaselor din mediul rural.

Stilul d-voastra se zbate intre neoexpresionism si traditionalism ortodox. Vi s-a intamplat sa va ceara lucrarea un conservatorism sau un avangardism, nepermise de limitele stilului?

S-a intamplat sa fiu interpretata drept putin ermetica. Dar un creator ia in considerare si ce se intampla pe plan mondial. Trebuie sa ne autodepasim si sa fim originali. Depinde si de cultura publicului. Eu incerc sa fiu atenta la tot ce se intampla in arta contemporana. Calatoresc foarte mult. Anul asta am fost la Bienala de la Venetia, dar si la Berlin, la un targ de arta. Este cu totul o alta lume. M-a impresionat foarte mult arta mesopotamiana, cu niste sculpturi foarte mari reprezentand zeitati. Perioada aceea reflecta foarte bine religiozitatea, magia. Ei ilustrau si bataliile in care erau implicati, ca intr-un fel de fotoreportaj. Pe atunci, daca invingeai in sculptura, invingeai si in lupta care urma. La desen stau bine chinezii, cu stampele chinezesti. Daca ar fi sa ma opresc asupra culturii romanesti, Brancusi este unicul care a facut o fixare a culturii populare romanesti, preluand din primitivimul african.

Credeti ca suferim de epigonism?

Nu neaparat. Strainii sunt mai emancipati. Ei au muzeele pline de lucrarile marilor artisti, asa incat artistii contemporani s-au desprins total de ceea ce numim noi arta. Sunt mult mai minimalisti. Nu mai poti sa spui ca intr-o tara sculptura se lucreaza asa sau altfel. Globalizarea a uniformizat, cumva. Sunt artisti foarte bine cotati, desi nu am memoria numelor. Premiul Uniunii Artistilor Plastici, „Cel mai bun sculptor”,l-am primit datorita libertatii artistice pe care mi-o ingadui. Multi artisti inca mai sufera de sechele comuniste. Iasul este mai conservator decat restul tarii. In Bucuresti au aparut foarte multe galerii particulare si in felul asta prind curaj si tinerii sa se exprime. Acum nici lucrurile nu mai sunt bine delimitate. Se amesteca artele intre ele. Mi-ar fi placut sa traiesc intr-o mare capitala europeana. Pe de alta parte, ma gandesc ca poate n-as fi reusit sa fac tot ce am realizat aici. Trebuie sa ai o frustrare sau o suferinta ca sa poti crea.

De unde aceasta relatie cu ingerii?

Eu fac si pictura bisericeasca. Stau tot timpul pe schela, mai aproape de divinitate. Sunt cam 20 de biserici pictate de mine in toata tara. Biserica „Buna Vestire” din Recea, biserica „Sfintii Imparati Constantin si Elena” din Campulung Muscel, restaurarea catapetesmei de la biserica „Sf. Nicolae” din Ciorbesti, Iasi, paraclisul manastirii „Horaita” din Neamt sunt doar cateva dintre locurile unde am pictat impreuna cu sotul meu, Sabin Drinceanu. Ingerii ne protejeaza pe noi si duc mai departe, in infinit, amintirea noastra.

Cat dureaza „facerea” unui om sau a unui inger?

E vorba de saptamani si chiar de luni. Nu-ti place dupa un timp o lucrare si ii mai adaugi ceva. Mie mi se intampla si noaptea sa ma trezesc, sa visez expozitii intregi. Prietenii mei de multe ori ma admira pentru ca traiesc intr-o lume paralela. Cred ca suntem binecuvantati sa avem refugiul acesta in arta.

Adelina Fulga

***

Sculptor si pictor iesean, nascut pe 5 mai 1968
2007 – Premiul National pentru „Cel mai bun sculptor”, Uniunea Artistilor Plastici Profesionisti din Romania
2005 – „Premiul V. Pogor”, Iasi
2005 – Premiul „Mihail Grecu’’, Republica Moldova
2001 – „The most Innovative Artist” Award si Diploma de excelenta, oferite de „Art Addiction”, Suedia
2001 – Premiul „Iftimie Barleanu”, Iasi
2000 – Premiul „Dan Hatmanu”, Barlad
1997 – Premiul „Bancorex” pentru „Cel mai tanar artist” – Uniunea Artistilor Plastici
1988 – Premiul al III-lea, Paraul Rece, Brasov