Pe Valentin Talpalaru l-am gasit, ca de obicei, in micul si aglomeratul sau birou de la Muzeul Literaturii Romane, de pe strada Nicolae Gane. Bazait pe frunte de cateva raze de lumina patrunse prin jaluzelele pe jumatate trase, citeste ziarul cu ochelarii trasi pe varful nasului si cu o mana pe sold. Biblioteca mica si ingramadita dintr-un colt cuprinde sute de exemplare: sunt cartile lui de suflet de care nu se poate desparti si pe care le-a citit de mai multe ori.

Mai coboara Valentin Talpalaru din cand in cand in copilarie pentru a prinde „firmiturile unui festin de mult uitat”?

Pai fac si eu ca Creanga:  acesta nu a vrut sa iasa din copilarie, chiar daca sunt cativa exegeti care interpreteaza si reinterpreteaza disimularea in opera lui. La copilarie ma raportez tot timpul, mai mult decat atat mi-am facut o datorie morala fata de ulita unde cunosc fiecare brusture, fiecare copac, fiecare baltoaga-ulita pe care am copilarit si despre care am scris o carte. Nu mai este strada cu praful meu drag, ci o strada asfaltata dar ramane ulita unde eu am copilarit. Am scris despre copilarie, ma raportez intotdeauna la ea cu tot sufletul meu pentru ca cea mai luminoasa amintire e copilaria.

Cum arata astazi strada Maicuta?

Eu o vad tot timpul cu ochii celui ce a plecat de acolo. Este la fel de intima chiar daca gardurile, copacii s-au schimbat, au luat alta infatisare. Casele s-au naravit la alte forme, a aparut si acolo termopanul, au aparut vilele, dar au mai ramas si cateva case vechi de care ma agat ca un alpinist care cauta o crapatura in perete.

Erati la fel de zburdalnic ca si Nica din Aminirile lui Creanga?

In copilarie am facut toate poznele posibile si imposibile: am spart geamuri, m-am catarat in copaci, am avut tot soiul de aventuri cu cei de varsta mea. Mi-aduc aminte ca pe la vreo patru ani mi-am luat tovarasul meu, un caine maidanez, un ursulet negru ,frumos, cu care am impartit un codru de paine pana la Strunga, si am mers vreo opt kilometri ca sa caut niste ghiocei. Ghioceii nu se prea gaseau prin zona in care am copilarit si mi se parea,l a varsta ceea, o floare fabulosa, ca o orhidee exotica de prin Indonezia.S i atunci am plecat spre padure facand opt kilometrii pe  jos. Fiind plecat de dimineata sigur ca era moina, n-am gasit nici un ghiocel. Am adormit langa un copac, vegheat de catelul meu cu care, de altfel, m-am si intors. Mama intre timp alertase militia si vecinii, s-a dat de ceasul mortii pentru ca eu disparusem. Am ajuns intr-un final acasa murdar, flamand si i-am zis mamei ”am vrut sa-ti aduc niste ghiocei,  dar nu am gasit.” Am o groaza de amintiri de genul acesta.

Care a fost cel mai bun sfat primit de la mama dumneavoastra?

Toate sfaturile date de ea s-au topit intr-unul singur care era atitudinea. Mama a fost un om cum rar mai intalnesti – un om care sa munceasca cat a muncit mama mea – asta datorita unor presiuni uriase, a unor necazuri materiale prin care au trecut. Am mai invatat de la ea rezistenta la griji si probleme.

Care a fost prima carte pe care va aminti s-o fi luat la dans in copilarie?

O sa razi, dar copilaria mi-a marcat-o un scriitor pus la zid, un scriitor proletcultist – Tiberiu Utan. Nu neaparat poezia lui, de care habar nu aveam si nu puteam s-o apreciez, ci o carte care mi s-a parut cu totul si cu totul deosebita. Mai tarziu, in perioada cand decopream poezia, m-a marcat o carte care se numea „Strada mea”. M-a impresionat coperta pe care era un copac imens cu prichindei catarati de crengi si in care desigur  vedeam toti naparstocii de pe strada cu mine in frunte. Exista o varsta biologica a literaturii care daca ar coincide cu varsta bilogica a intelegerii ar fi foarte bine.  Am avut norocul sa urc treptat , sa citesc cartile care trebuie sa le citesti la timpul potrivit. De exemplu, Jules Verne a avut alveola lui, Mark Twain si Cosbuc pe-a lor. Prin liceu am avut o intalnire absolut fericita cu profesorul Costin Merisca, un mare scriitor, care mi-a deschis o supapa catre poetii adevarati despre care nici nu stiam ca exista. Pe Blaga l-am descoperit in liceu si de atunci am ramas alaturi pana acum.

De Mihail Sadoveanu va leaga indirect o relatie.

Bunicul meu Caprian Trifan a fost ajutor de primar in Targu Frumos si in aceasta calitate a avut o corespondenta in perioada interbelica cu Sadoveanu, care ii cerea sa-I organizeze numeroase partide de vanatoare in zona Braiesti. Din corespondenta lor nu am putut salva nimc, pentru ca eram prea mic si nu constientizam pretioasa relatie. Aveam doar niste colaje pe care le-am pierdut si din cauza inundatiilor puternice din aceea perioada si a mortii bunicului.

Ca student ati fost o fire meditativa sau un spirit liber?

Si una si alta. Erau momente de meditatie cand ma inchideam efectiv in biblioteca cu cartile, scrisul, dar erau si momente cand  o luam razna ca orice student care se respecta si uitam sa mai trec cateva zile pe la camin.

Cand am luat premiul I pe tara cu revista Miorita din Targu Frumos  mi-a crescut nasul ca lui Pinocchio

Cum ati trecut de excutia fara anestezie facuta de Virgil Cutitaru la intrarea dumneavoastra in Cenaclul de la Casa Studentilor?

Eu veneam de la revista Miorita din Targu Frumos un erau cativa scriitori valorosi precum Constantin Apetrei, Emiliam Marcu, profesorul Costin Marisca. Acest cenaclu era unul cat de cat peste medie. Scosesem si noi o revista a liceului cu care a participat la concursul Revistelor dactilografiate si unde am obtinut locul I pe tara. Iti dai seama ca ne-a crescut crescut nasul precum lui Pinocchio, de vreo douazeci de centrimetri. Cand am ajuns la Iasi, chiar din primul de facultate, m-am dus la Cenaclu unde am tinut un discurs. Uitandu-ma acum ma amuz si eu de ce puteam sa fac. A fost un exercitiu de retorica a unui elev mai peste medie din clasa a 12-a. La cenaclu erau oameni trecuti prin ciur, cu o cultura serioasa. Desigur ca am luat urecheala pe care o meritam si care mi-a folosit. Din nefericire acest lucru nu se mai practica in ziua de astazi. Un asemenea exercitiu de modestie trebuie facut si acesta se poate face numai in cadrul unui cenaclu. Foarte multi scriitori spun  ca astazi literatura este o aventura pe cont propriu, fiecare scriitor isi ia soarta sa in maini si tine steagul sus. Tinerii scriitori ar trebui sa mearga la cenaclu pentru ca acesta este o scoala a intreprinderii pe viu, acolo esti pus in fata unui text nou, acolo nu mai conteaza ce si cat ai, ci ceea ce iti ramane in cap dupa ce ai uitat tot.

Daca ati compara limba romana cu o femeie cum ati descrie-o?

Mi-ar placea sa fie la fel de imprevizibila. O femeie daca nu este imprevizibila, in sensul frumos al cuvantului, iti ofera mai putine satisfactii. Sigur ca si si limba romana este imprevizibila,posibilitatile asociative sunt nenumarate dupa o anumita logica. Lipsa de logica trebuie sa aiba logica ei, chiar si poezie. Apoi, sa aiba momentele ei de bunavointa pe care le astepti si de la o femeie.

Sunteti adeptul revizuirii sau autorevizuirii in literatura?

Din fericire cred ca literatura are suficenta putere pentru a secreta anticorpi pentru a se feri de de cei care vor revizuirea cu orice scop. Noi ne chinuim cu o dalta mica, cat o unghie de copil si un coican sa lucram la temelia unor sacri. Pana acum am avut mai multe repere pe baza carora ne-am construit principii estetice si acum incercam sa le redam si din molozul acela sa facem alte statui. Bineinteles ca literatura trebuie revizuita, dar nu oricand si de oricine.

Sunt tinerii din ziua de astazi destul de talentati incat literatura noastra sa nu moara?

Sigur ca da. As putea da mai multe nume care au crescut efectiv sub ochii mei de cititor, scriitori care au tot respectul meu. Talentul nu moare. Acel nucleu de inteligenta, de talent, ramane constant  in timp, insa creste exponential numarul de impostori, inculti, de agresori ai culturii. Am credinta ca spiritul romanesc are anticorpii necesari pentru a se relansa si a-si reveni intotdeauna.

Daca un copil sau un adult afirma ca nu exista zane, este adevarat ca acolo undeva o zana mica moare?

Da este foarte adevarata. Atat timp cat nu crezi nu ai voie sa visezi, sa alergi catre un taram fermecat, care sa te duca direct catre copliarie, zanele sunt o punte spre visare daca ele ar disparea amintirea acesteia se va stinge in negura.

La un moment dat ati afirmat ca „tinerii care se leapada de istorie sunt ca niste soferi fara oglinzi retovizoare”.Vor putea ei parcurge drumul vietii fara ele?

In nici un caz.Imaginati-va in spatele vostru o foarfeca imensa care decupeaza traseul din spate, incotro te duci? In fata este neprevazutul, in spate totul a disparut. Nu se poate fara istorie.

Am descarcat cartile cu umerii

De curand s-au implinit 21 de ani de la primul Pod de flori. Care este semnificatia acestui eveniment?

Pentru noi, cei care am participat la eveniment, ramane o metafora frumoasa.Pentru istorici acest pod reprezinta pretextul de a broda, de a glosa pe aceasta tema. Dupa podul de flori a urmat unul de carti. Numeroase donatii catre Moldova au fost facute la aceea vreme.Toti atunci dintr-un orgoliu declarat au dorit sa duca personal carti acolo insa cel mai bine au procedat cei care le-au dus institutionalizat.

Ati fost  una dintre persoanele care au dus carti cu grafie latina in Moldova. Cu carti in ranita ati trecut granita?

Am plecat spre ea cu vreo 17 mii de exemplare donate din partea Bibliotecii „Gh. Asachi” si am avut un mic incident la vama. Nu am avut probleme la vama cu Moldova, dar am avut la cea romaneasca, care vedea in orice act de trecere a vamei o posibilitate de castig .Am avut o discutie mai aprinsa cu un angajat mai tanar pe care l-am amenitat ca descarc toate cartile acolo si blochez vama. Odata ajuns la destinatie am descarcat cartile cu umerii!

Este Podul de flori unul destul de solid incat sa contribuie la unirea in spirit cu romani de peste Prut?

Unirea in spirit exista, in fapte mai putin. Mie sincer mi-ar placea sa le acord cetatenie romana tuturor celor din Moldova, chiar daca s-ar supara cei  din Uniunea Europeana.

Am momente cand scap caii la vale

In ce capcane ale firii cadeti?

Sunt patimas si am  momente cand scap caii la vale, dupa care revin, imi cer iertare, incerc sa repar. E o impulsivitate mai greu de stunit uneori. Un alt  defect e poate increderea prea mare pe care le-o acord  oamenilor.

Cei din generatia dumneavoastra v-au caracterizat drept un tip discret. Se apropie aceasta descriere de realitate?

Cred ca da. La mine  discretia alterneaza cu euforia. N-am fost niciodata un tip echilibrat. Imi place mai mult penumbra decat scena si spotul luminos.

Va simtiti un om binecuvantat?

Nu stiu. Din cand in cand, atunci cand viata imi mai da cate un bobarnac, care vine de undeva si nu il inteleg, ma gandesc ca exista lucruri pe care nu le-am facut bine, ca exista o pedeapsa fara explicatie. Atunci intr-adevar te intrebi daca esti binecuvantat sau nu, daca ceea ce ai facut este bine.

Elena Margheoalei

 

Portret in oglinda literara

Valentin Talpalaru s-a nascut la 15 mai 1953, in orasul Tg. Frumos, unde si-a facut studiile gimnaziale si liceale. A debutat, gratie profesorului de literatura romana, Costin Merisca, in revista „Miorita„. Din 1972 este student al Facultatii de Filologie a Universitatii „Al.I. Cuza„, sectia romana-franceza. A publicat pentru prima data in 1974, in revista „Cronica„ si in „Convorbiri literare„. Apoi, a continuat sa scrie in revistele amintite, precum si in „Alma Mater„, viitoarea revista „Dialog„.

Dupa absolvirea studiilor a fost repartizat ca profesor de limba si literatura franceza in Botosani. Acolo a debutat cu placheta de versuri „Intoarcerea menestrelului” (1979). Incepand cu 1990, a fost, rand pe rand, metodist la Biblioteca Judeteana „Gh. Asachi„, inspector la Inspectoratul pentru Cultura, iar in prezent muzeograf la Muzeul Literaturii Romane Iasi. A colaborat la revistele „Ateneu„, „Antiteze”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Dacia literara”, „Forum cultural”, „Luceafarul”, „Oglinda literara”. Din 2006 realzieaza, in calitate de colaborator al Radio Iasi, emisiunea „Convorbiri literare„.

Valentin Talpalaru este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si posesor al Premiului Filialei Iasi al acesteia pentru poezie. A publicat urmatoare carti: in 1979 – „Intoarcerea menestrelului”, in 1998 –” Ghemuit intr-un sambure”, in 2004 – „Nopti cu chirie”,in  2005 – „Linistea vanatului”, in 2006 – „Acordorul de semne”, iar in 2007 – „Commedia dei media”.