În perioada 1916-1918, Iașul a fost capitală de război, de numele său legîndu-se rezistența politică și militară a României. Despre urmările pe care le-a lăsat perioada de război asupra orașului, dar și despre pierderile pe care le-a suferit, am discutat cu istoricul Ionuț Nistor, directorul Muzeului Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

De ce a fost ales Iașul capitală, după asedierea Bucureștiului?

Iașul era cel mai mare oraș din Vechiul Regat, iar din punct de vedere geografic era mai departe de zona de front. Forțele austro-ungare au pătruns fie dinspre Turtucaia, Dobrogea, fie dinspre Valea-Jiului, astfel ajungînd să înconjoare Bucureștiul. Iașul era poziționat departe de zona de război și aproape de o zonă limitrofă Imperiului Rus, care atunci ne era aliat. Alegerea Iașului drept capitală de război a fost o decizie strategică foarte bună.

Prin ce era acesta mai potrivit decît alte orașe mari de la vremea respectivă?

Au fost considerentele geostrategice pe care le-am enunțat, dar și considerente care țin de infrastructură. Un oraș, pentru a putea fi capitală, avea nevoie de o infrastructură bună, de edificii care să găzduiască Parlamentul, Guvernul, Familia Regală. Din această perspectivă, Iașul putea absorbi fluxul de armată, populație și administrație, mai mult decît o puteau face alte orașe. În Moldova erau alte orașe mai micuțe, care nu aveau această infrastructură propice unei astfel de schimbări de capitală. Din motive strategice și edilitare Iașul a fost ales capitală.

Cum a reușit Iașul să ofere condițiile necesare autorităților centrale pentru refacerea armatei?

Este foarte interesantă întrebarea, din mai multe puncte de vedere. Contribuția orașului a fost una indirectă. În procesul de recuperare a armatei s-au implicat autoritățile românești, dar și aliații francezi, mai mult prin intermediul Misiunii franceze în România, misiune condusă de generalul Berthelot. Iașul nu a făcut decît să pună la dispoziția autorităților militare sedii, iar în jurul orașului s-au desfășurat aplicații militare. Spre exemplu, pe Dealul Șorogari au fost foarte multe astfel de aplicații, însoțite inclusiv de vizita regelui Ferdinand, de ofițeri de înalt rang români și francezi.
În aprilie 1917, regele Ferdinand a avut un celebru discurs la Răcăciuni, prin care promitea soldaților români efectuarea celor două reforme importante: reforma agrară și reforma electorală.
Discursul lui Ferdinand a avut și o urmare la Iași. Senatul, care se afla la acea vreme în clădirea Palatului Universitar din Copou, a votat această reformă constituțională care însemna împroprietărirea țăranilor și dreptul la vot pentru ei. A contribuit indirect la sprijinirea efortului de război și la capacitarea acestor țărani, ca principali combatanți. Efectele s-au văzut în iulie/august 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz. Armată română refăcută și cu sprijinul Franței, bineînțeles, întărită moral prin măsurile luate de Guvern, Parlament și Rege a reușit să reziste atacurilor venite dinspre trupele Puterilor Centrale.

Conf. univ. dr. Ionuț Nistor, de la Catedra de Istorie Contemporană a Facultății de Istorie

„Regina Maria a trebuit să locuiască timp de două săptămîni în gara Grajduri”

Cum a făcut față orașul mulțimilor de oameni care veneau în număr tot mai mare la Iași?

Orașul a făcut cu greu față. În 1914 avea circa 75.000 de locuitori. În două-trei luni populația a ajuns la peste 300.000. Cînd vorbim despre criza imobiliară şi suprapopularea locuinţelor, relevant este faptul că Regina Maria a trebuit să locuiască timp de două săptămîni în gara Grajduri, la 23 de kilometri de Iaşi, pînă i s-a găsit o locuinţă pe măsura rangului său, şi anume casa lui Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu (astăzi Palatul Copiilor).
Memorialiştii au descris şi ei dificultatea procurării unei locuinţe, inclusiv faptul că nici înalţii oficiali nu au avut posibilitatea să fie cazaţi în condiţii adecvate. Hotelul Traian a fost compartimentat pentru a putea face loc numeroaselor cerinţe de găzduire ale înaltei burghezii bucureştene, iar unii refugiaţi au primit camere în casele ieşenilor. Dar cei mai mulţi dintre aceşti refugiaţi nu au avut acest noroc şi au locuit în gara din Iaşi, în vagoanele de călători.

Familia Regală la Mitropolie

În ce măsură a putut face rost orașul de resursele necesare pentru a fi reședința atîtor oameni?

Orașul a fost ajutat pe de o parte de armată, pe de altă parte de familia regală. Armata a pus la dispoziție mașini, căruțe, pentru a asigura transportul.
În primul rînd era nevoie de lemne. A fost foarte frig în acea iarnă, iar populația trebuia să se încălzească. Familia Regală și-a pus la dispoziție pădurile și resursele din apropierea Iașului, pentru a aduce orașului cele necesare războiului. Hrana, a fost o altă problemă. Necesarul pentru populaţie şi soldaţi era de peste 600.000 de tone de cereale, însă erau disponibile numai 100.000 de tone, iar cele 400.000 de vite puteau asigura hrana doar pentru cîteva luni. Blocarea transportului intern, dar şi a celui extern, făcea dificilă aprovizionarea. A fost nevoie de o decizie politică româno-rusă pentru a se găsi o soluţie tehnică pentru deblocarea situaţiei. Din decembrie 1916 şi pînă în aprilie 1917, cînd din Rusia au venit cantităţi suficiente de alimente, la Iaşi şi în toată Moldova s-a suferit de foame.

Refugiați venind spre Iași

Cum a încercat primarul de atunci, Gheorghe Mîrzescu, să rezolve problemele economice ale orașului?

Gheorghe Mîrzescu a fost primar al Iașului pînă în decembrie 1916. Din decembrie 1916 acesta a devenit ministru al Agriculturii. A sprijinit Iașul din ambele posturi. Cît a fost primar, a încercat să găsească locuri de cazare pentru refugiați. La început i-a rugat pe ieșeni să-i primească pe aceștia în casele lor. După aceea, a trecut la măsuri mai dure, obligînd pe fiecare să ia în spațiu cîte o familie-două, depinde de spațiul pe care îl avea la dispoziție fiecare. A făcut apel la instituții – fiecare instituție trebuia să primească refugiați.
Cît a fost ministru, Mîrzescu a contribuit la fel de mult în susținerea efortului general de război. A făcut ceea ce astăzi numim lobby – lobby pe lîngă alți miniștri pentru a sprijini fie cu transport, fie cu alimente, fie medical. Foarte multe școli și licee au fost transformate în spitale militare. Aveau nevoie de personal de specialitate, dar și de aparatură medicală. Fostul primar, prin relațiile pe care le avea, a reușit să rezolve toate aceste probleme.

„Tifosul exantematic a făcut ravagii”

Cum s-a schimbat viața ieșenilor dupa ce orașul a devenit capitală de război?

În două luni populația orașului s-a triplat, orașul era supraaglomerat, confortul obișnuit cu care erau învățați ieșenii a dispărut. Viața ieșenilor s-a schimbat, tifosul exantematic a făcut ravagii. Printre cei răpuși de boală pe cîmpul de onoare se numără 350 de medici români. Sînt descrieri de epocă, din memoriile unor oameni politici români, care au trăit în cei doi ani la Iași și care vorbesc de sutele de morți zilnic care erau trasportați, iar foarte mulți îngropați fără cruce, în gropi comune, cu o slujbă făcută sumar. Acest fapt pentru că autoritățile nu mai puteau face față numărului tot mai mare de morți. Drept urmare, după război, Cimitirul Eternitatea a trebuit refăcut.
Presiune foarte mare a fost asupra ieșenilor, scoși din confortul lor, cu posibilități reduse de-a le oferi „musafirilor”, așa cum îi numea Nicolae Iorga, condiții minime.

Ce pierderi a înregistrat orașul în timpul Marelui Război?

Putem vorbi de pierderi umane și de pierderi materiale. Pierderile umane, așa cum spuneam, sînt sutele de morți pe zi, cel puțin în aceste cîteva luni de iarnă, pînă în 1917. Numărătoarea a continuat, pentru că este vorba și de efectele tîrzii ale tifosului, dar și de sutele de soldați care veneau în Iași pentru a fi tratați, dar care mureau chiar de la intrarea în gară. Aceștia erau aduși cu trenurile sanitare pînă în Iași. Din vara lui 1917, un tren nu putea fi ținut în gară, cu răniți sau decedați, mai mult de două-trei ore. În acest timp, infirmierii gării, trebuiau să coboare răniții/decedații, de acolo erau preluați de alte servicii. La un moment dat, nu mai existau vehicule pentru transportul răniților. Atunci, Iașul a făcut apel la alte orașe din apropiere pentru a aduce automobile sau căruțe și a le pune la dispoziția infimierilor, ajutînd la trasportul răniților către spitale.
Au fost foarte multe pierderi materiale: distrugeri de infrastructură, șosele, trotuare, conducte de apă, uzina electrică, căile de rulare a tramvaielor. Acestea au fost cuantificate de Primăria Iași, la finalul războiului.
Mai toate clădirile au fost puse în slujba efortului de război. Erau 11 școli primare de băieți și cam tot atîtea de fete – aici au funcționat ministerele de la acea vreme. La final, multe din acestea au fost puse la dispoziția armatei. Distrugerile au fost însemnate: table sparte, mobilier distrus, sobe sparte, pereți afumați. În multe din aceste școli au fost cazate și trupe rusești, iar în evaluările de după război, spuneau inginerii care au evaluat situația, că soldații ruși au luat burlanele și le-au trasformat în dispozitive pentru samovarele (n.r. – vas de metal folosit la fiertul apei pentru ceai) lor. După distrugerea sobelor, făceau focul direct pe podeaua încăperii.

„Războiul nu a fost o fractură în dezvoltare pentru Iași”

Cum sau în ce măsură s-au recuperat pagubele?

Pierderile materiale au fost evaluate de Primăria Iași începînd cu ianuarie 1919, iar procesul de evaluare a durat pînă în toamna lui 1920. În februarie 1921, la Tribunalul Iași s-a pronunțat sentința care dădea credit Primăriei, iar daunele ce trebuiau restituite erau în valoare de 48.000.000 lei, la valoarea din 1919. Pentru a vedea ce înseamnă acești bani, vă pot spune că bugetul de venituri al Iașului de la acea vreme era de 5.500.000 lei.

Care a fost poziția presei locale la acea vreme?

După retragere, cînd regele a intrat din nou în București. Presa din Iași și-a pus problema statutului orașului: „Cine am fost?”, „Cine suntem?”. A reluat un discurs revendicativ, un discurs cu aspecte locale, foarte puternice, care plasa în centru, sacrificiul pe care Iașul l-a făcut pentru România și cît de puțin au întors guvernele de la București către Iași, mai ales din punct de vedere material. Au alimentat un discurs de acest tip, cu note pe alocuri patetice. Au alimentat un soi de frustrare a ieșenilor. Nemulțumirea presei ieșene de la acea vreme era faptul că Iașul a fost un oraș folosit și abandonat.

Cum credeți că s-ar fi dezvoltat Iașul, dacă nu ar fi suferit aceste pierderi economice?

Pe de o parte Iașul a pierdut. A pierdut pentru că au fost distrugeri. Infrastructura, deși nu era foarte dezvoltată, „s-a întors în timp”. Dar, cu toate acestea, eforturile pe care le-a depus orașul au fost decontate de-a lungul anilor. Intrarea în normal a Iașului, din punct de vedere financiar, dar și al vieții de zi cu zi, a durat pînă la mijlocul anilor ’20.
Pe de altă parte, a cîștigat din punctul de vedere al imaginii. Iașul a fost capitală, de numele lui și de eforturile depuse s-a legat rezistența politică și militară a României, s-a legat procesul de Unire, cel puțin în cazul Basarabiei. La Iași au venit delegațiile basarabenilor, aici s-a discutat cu regele. Sub raport financiar, a pierdut. A trebuit ca peste un anumit nivel de subdezvoltare anterioară să se mai adauge și problemele războiului, ceea ce a frînat și mai mult o anumită dezvoltare. În același timp, perioada antebelică și interbelică, pentru orașul Iași, a fost o perioadă relativ coerentă, unitară de dezvoltare, pe coordonate relativ similare.
Războiul nu a fost pentru Iași o fractură în dezvoltare, așa cum a fost începutul perioadei comuniste, cînd fața orașului s-a schimbat. Perioada comunismului a schimbat mai mult imaginea orașului decît a făcut-o războiul. Din acel moment, orașul nu a mai fost un oraș cultural, s-a transformat într-un oraș muncitoresc. Au apărut marile fabrici, combinate, s-a schimbat cu totul fața orașului. Chiar și acest interstițiu al războiului nu a schimbat o anumită curgere firească a Iașului, așa cum s-a întîmplat în perioada comunistă.

Scurtă biografie

Ionuţ Nistor s-a născut la 12 februarie 1980, în Focşani. A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iaşi, 1998-2002 și este doctor în istorie, cu tema „Chestiunea aromână” în raporturile României cu statele balcanice 1903-1913, 2007. Este conferențiar la Catedra de Istorie Contemporană a Facultății de Istorie de la UAIC.
Din 2016 este directorul Muzeului Universităţii.

Surse foto:

www.curierul-iasi.ro
www.agorapress.ro
www.turistiniasi.blogspot.ro