Poveștile vindecă oameni, iar Laura Ionescu are un mod fermecător de-a modela cuvintele pentru a-și împărtăși experiențele. Pe lîngă textele semnate în publicații precum „Decît o Revistă” (DOR) și „Revista de Povestiri”, a debutat în lumea literară cu volumul Nu te găsesc pe nicăieri, în care se întoarce în copilărie, pentru a-și recompune mama, din momente și dialoguri, doar ca să descopere cît de complexă era, de fapt. În acest interviu, am vorbit despre rolul profesorilor în viața elevilor, despre puterea vulnerabilității și despre cum poate aceasta să ne apropie unii de alții.

Pe lîngă faptul că sînteți activistă, trainer în comunicare, scriitoare, job-ul dumneavoastră principal este de freelancer copywriter. Ce considerați că stă în spatele unui text reușit? 

Cred că un text bun este despre emoție. Un text bun te face să simți un pic mai mult decît simțeai înainte să-l citești și poate, dacă este un text emoționant și puternic, lasă în urma lui o variantă mai bună de-a ta.

Cum vă descurcați cu absența certitudinii și a predictibilității care vine odată cu acest job?

Inițial, mi-a fost destul de greu, doar că, pe măsură ce înaintezi în carieră, realizezi că ideea de control este o iluzie. Înaintezi în freelancing și îți dai seama că tot ce credeai că este sigur este, de fapt, foarte nesigur. Se poate întîmpla orice în orice minut. Dacă înveți să trăiești cu incertitudine, în cele din urmă te face mai bun și te ține în priză, pentru că tot timpul cauți proiecte, te gîndești dacă o să ai lună la sfîrșitul banilor sau bani la sfîrșitul lunii. Și cred că e un stil de viața mai vînătoresc, dacă pot să îi spun așa. Asta și înseamnă freelancing-ul. Deci, m-am obișnuit cu nesiguranța, cu incertitudinea și poate, cel mai important dintre toate, m-am obișnuit cu gîndul că a avea control este o iluzie. Nu putem să ne controlăm decît pe noi înșine și felul în care reacționăm la anumite situații, dar nu putem controla ceea ce ni se întîmplă.

Aveți și propriul business – „Dume de mestecat”. Cum a început și ce a inspirat acest proiect?

Cînd ești copywriter, ai foarte multe jocuri de cuvinte în cap, dar ele sînt privite ca o rezolvare mult prea simplă a unor situații, a unor brief-uri de marketing. Sau nu sînt recomandate deloc. Chiar în Hey Whipple Squeeze This, o carte foarte bună pentru persoanele interesate de copywriting, prima regulă este: „Nu folosi jocuri de cuvinte”. Însă, mie și unei prietene, Zvîc, ne plăceau. Cred că este perfect în regulă să-ți placă anumite lucruri chiar și atunci cînd alții spun că nu ar trebui să-ți placă. Am hotărît să facem ceva cu toate aceste jocuri de cuvinte. Le-am ilustrat și inițial am vrut să le facem stickere, să le printăm și să le împărțim prietenilor în momentul în care luam salariul. Doar că o cunoștință ne-a recomandat să participăm la un concurs de design de obiect și ne-am înscris și noi. În cele din urmă, unul dintre jurați ne-a spus că oamenii ar purta acele jocuri de cuvinte pe tricouri. Noi nu prea am fost de acord, însă le-am făcut tricouri, ne-a sponsorizat cu primele 50 de bucăți și am strîns bani pentru a găsi un sistem prin care să le facem în continuare.

Acum, însă, „Dume de Mestecat” funcționează mai degrabă din nostalgie. Nu este un business din care trăim, ci ceva ce facem mai mult din drag. A însemnat foarte mult pentru noi la un moment dat, dar cred că este okay să evoluezi și să nu te mai regăsești în lucrurile pe care le făceai cîndva. A rămas un capitol foarte drag din viața noastră și este și numele firmei pe care o avem.

În cartea dvs. de debut, „Nu te găsesc pe nicăieri”, ați specificat faptul că ați picat examenul la Facultatea de Jurnalism, deși v-ați pregătit un an. Cum ați decis în momentul acela să continuați, totuși, pe acest drum?

A fost o dezamăgire că am picat acel examen, nu pot să te mint. Îmi doream foarte mult să intru la Facultatea de Jurnalism și m-a dărîmat destul de tare că am fost prima sub linie. Ai impresia că lucrurile acestea nu ți se pot întîmpla ție, că tot vorbeam de control. Mă pregătisem, aveam încredere în forțele mele, dar există și zile mai proaste și iată că atunci a fost o zi proastă. În schimb, a iubi scrisul este ceva ce am făcut de dinainte să mă gîndesc să dau la Jurnalism și mi s-a părut că, dacă vrei să scrii și dacă îți dorești asta, poți crește de unul singur. A fost o lovitură care nu m-a pus la pămînt, ci mai degrabă m-a îndîrjit și m-a făcut să continui să citesc și să iubesc scrisul pe cont propriu. Am descoperit de fapt că Facultatea de Istorie, care era pe locul al doilea în preferințele mele, era tot despre scris. Dacă aveai talentul de a transforma sintezele în povești, realizai că istoria este cea mai amplă poveste pe care oamenii au scris-o vreodată despre ei înșiși. Tot atunci am descoperit că uneori s-ar putea să îți dorești ceva pentru tine care poate nu ți se potrivește, la fel de bine precum ceea ce se decide universul că ar trebui să primești.

Deși v-ați dorit mult să intrați la Facultatea de Jurnalism, v-ați dat licența în cadrul Facultății de Istorie. Ce v-a făcut să luați această decizie și care este corelația între cele două? 

Îmi plăcea foarte mult istoria la momentul respectiv și am avut la liceu un profesor de istorie care mi-a zis la un moment dat că am o memorie foarte bună și că rețin tot felul de detalii. Ghinion pentru cei din jurul meu. Mi se părea că istoria este acest domeniu în care trebuie să tocești foarte multe cifre, să știi ani și războaie, cînd, de fapt, nu era așa. Am ajuns la facultate și am avut surpriza de a descoperi profesori tineri, care ne predau istoria ca pe această poveste imensă, iar scopul lor nu era să ne pună să tocim date, ci mai degrabă să înțelegem cum am ajuns în prezent și de ce sîntem aici. Poate, în modul acesta, putem să tragem niște concluzii care ne vor ajuta în munca noastră de a da o anumită formă viitorului. Ambele facultăți, deși erau diferite, s-au potrivit foarte bine. Puteam să mă așez pe băncile Facultății de Istorie încrîncenată că nu am intrat la facultatea pe care mi-o doream și să mi se pară că totul este groaznic. Însă, era o experiență nouă și ajunsesem la facultate. Aveam de gînd să trăiesc cu experiența asta cît de bine puteam și să mă bucur de absolut orice mi se întîmpla. Cred că a fost o decizie foarte înțeleaptă să nu mă mai concentrez pe ce mi se părea că am ratat și să mă concentrez pe ceea ce se întîmplă acolo.

„Asta e filozofia mea – să fii ceea ce simți că poate ți-a lipsit”

Cartea dvs. începe cu citatul:„Doar ceea ce e greu de spus merită spus”, de Aleksandar Hemom. Cît de greu v-a fost să începeți lucrul la această carte?

Începutul nu a fost greu, deoarece momentele între mine și mama îmi veneau în minte în fiecare seară și am început să le scriu pînă am realizat că, de fapt, ce făceam eu acolo era să scriu o carte. Am înaintat mai mult decît am făcut-o vreodată în viața asta, în care mi-am propus să scriu foarte multe cărți, pe care nu le-am terminat niciodată. A mers de la sine o vreme. A fost mai dificilă a doua parte a cărții, cînd m-am străduit să rearanjez piesele, astfel încît să le fac să se potrivească și să fie genul acela de poveste pe care o citești ușor și care te prinde. Am vrut să scriu o carte așa cum mi-ar plăcea mie să citesc o carte. Asta e filozofia mea – să fii ceea ce simți că poate ți-a lipsit. Și îmi lipsea o poveste ca asta, așa că am zis că poate povestea mea o să-i ajute pe alții, așa cum mi-aș fi dorit eu să găsesc o poveste care să mă ajute pe mine.

Ați dedicat această carte și profesoarelor dvs. de română din gimnaziu și liceu. Cît de important considerați că este un profesor în determinarea parcursului vieții unui elev?

Înțeleg toată discuția din jurul educației din România și înțeleg că nu este susținută așa cum ar merita. Avem alte priorități și mi se pare că educația ar trebui să fie prima. Dar am avut parte de profesori care mie mi-au schimbat viața în bine. Mi se pare uimitor cîtă putere are un profesor care alege să creadă în tine. Profesoara de română din gimnaziu, la finalul clasei a VIII-a, mi-a dăruit o diplomă făcută de ea însăși în ClipArt, pe o foaie galbenă, semnată de diriginte și director, o diplomă pentru „talentul literar”. E un gest atît de mic… Nu știu dacă s-a gîndit că 18 ani mai tîrziu voi vorbi despre ce a făcut pentru mine atunci. Mi se pare absolut uimitor că a făcut-o doar ca să susțină un copil. Nici nu știu ce talent literar aveam atunci, dar știam că îmi doream foarte tare să scriu și că o exasperam tot timpul cu poeziile mele siropoase, de dragoste sau de dor. Iar profa de română din liceu, doamna Iuliana Coja, intra în clasă și vorbea despre o carte de parcă nu există nimic în lumea asta mai interesant decît cartea respectivă. Îți venea, după ce terminai ora, să rupi ușa și să te duci la bibliotecă, să împrumuți repede cartea și să chiulești de la ore ca să te apuci să o citești. Erau momente în care atunci cînd vorbea despre literatură, îți făcea poftă să cunoști lumea aceea pe care încă nu o cunoșteai, despre care ea îți spunea.

Avea și un mod de a preda foarte avant la lettre. Nu era genul de profesoară cu rezumate și conspecte. Făcea lucrurile diferit, era creativă, și cred că de asta mi-am permis să fiu și eu atît de creativă cu ea, cu toate că luam note mai mici. Pentru că ne pregătea, totuși, pentru bacalaureat și pentru viața reală și a fi creativ, așa cum eram eu, era un risc destul de mare. Atunci cînd ne-a predat Ion, de Liviu Rebreanu, a transformat ora într-un proces. Unii eram avocații apărării și alții avocații acuzării și alții dintre noi, judecătorii. Practic, trebuia să citești cartea și să-ți construiești cazul pentru sau împotriva lui Ion. Era genul acela de moment în care nu aveai cum să scapi fără să citești cartea, pentru că pur și simplu nu aveai ce să spui.

Tot ea a fost omul care m-a pregătit pentru olimpiadă, dîndu-mi trolere întregi de cărți pe care să le citesc. A fost persoana care m-a întrebat des cum mă simt, ce e în inima mea și ce se mai întîmplă cu mama. Și a fost și omul la care m-am dus atunci cînd am simțit nevoia să cer ajutorul, ceea ce spune foarte multe despre rolul pe care l-a ocupat în viața mea. A încurajat în mine ceva ce mi se pare să societatea nu apreciază neapărat. Spre exemplu, cînd învățam „Cartea nunții”, i-am predat eseul sub formă de dosar penal, în care i-am pus un săpun și un pachet de țigări „Carpați”, pentru care m-a certat, pentru că n-ai cum să-i dai așa ceva unui profesor. Am luat 7 sau 8, mi-a spus că este creativ ce am făcut, dar, dacă fac ceva de genul acesta la bacalaureat, o să-l pic. Și atunci transformasem toate notele astea, care nu erau niciodată de 10, într-un motiv de mîndrie. În cele din urmă, în clasa a XII-a, am înțeles că pot scrie și „cuminte”, pe barem.

Deci, da, profesorii au avut un rol foarte important în viața mea. Am mers mai departe la Facultatea de Istorie unde din nou am îndrăgit profesorii și m-au inspirat. Și cred că dacă îți dorești să contezi în viața cuiva, trebuie să alegi să contezi în viața cuiva. Am simțit întotdeauna că doamna Coja și-a dorit să conteze în viața mea. Putea să aleagă să pună o distanță între noi două, dar a fost acolo și mi-a salvat viața la momentul respectiv.

„Pentru mine vulnerabilitatea e o mare putere”

În finalul cărții ați scris că este important să le spui oamenilor ce simți. Ce ați simțit în momentul în care cartea a fost publicată și ați devenit atît de vulnerabilă în fața cititorilor?

M-am temut puțin înainte, după care nu m-am mai temut. Pentru mine vulnerabilitatea e o mare putere. Mi se pare că dacă nu ești vulnerabil, nu creezi conexiuni reale cu ceilalți. Cred că avem nevoie, de fapt, să înțelegem forța vulnerabilității și cred că nu ai nimic de pierdut atunci cînd dai tot din casă. Pînă la urmă, dacă stai să te gîndești, care era cel mai rău lucru care mi se putea întîmpla fiindcă am fost vulnerabilă? Poate să primesc cîteva review-uri negative și cred că sînt și din acestea. În mod evident, în momentul în care faci ceva și te expui, te expui și pe partea de pozitiv și pe partea de negativ.

Cred că ne-ar ajuta și pe noi, la nivel de societate, să fim un pic mai vulnerabili unii cu ceilalți și să fim un pic mai sinceri cu ceea ce ne dorim și cu nevoile noastre. Mi se pare că nu prea ne spunem lucruri. Mi-a fost frică și apoi nu mi-a mai fost frică. Pentru că de fapt curajul nu înseamnă să nu te temi de absolut nimic, înseamnă să iei frica în brațe și să fugi cu ea. Cam așa e pentru mine frica – o iau în brațe și fug cu ea. Ce altceva să fac?

De obicei, avem tendința să punem persoanele pe care le-am iubit și pierdut pe un piedestal și să ne amintim doar lucrurile frumoase. Ce-a însemnat pentru dvs. această expunere a mamei dvs. atît cu lucruri bune, cît și cu lucrurile mai puțin bune?

Am iubit-o și mai mult după ce am terminat de scris cartea. Asta cred că ți se întîmplă în momentul în care treci de ceea ce ți se spune că ar trebui să crezi despre oamenii care nu mai sînt și ajungi în partea în care ești suficient de echilibrat încît să spui adevărul pînă la capăt. Sînt ferm convinsă că sînt și multe alte momente care n-au intrat în carte, pentru că memoria e un labirint în care te mai pierzi. Să îmi dau seama cum a crescut, cît de greu i-a fost, cum s-a luptat pentru noi, de ce uneori tăcea și se surpa în ea însăși sau cît de mult s-a străduit să ne apere, nu m-au făcut decît să apreciez și mai mult efortul pe care l-a reprezentat toată viața ei de a ne oferi nouă o viață mai bună decît a ei. Mi-ar plăcea să știe că a reușit asta. Stăm pe umerii ei și sîntem un pic mai sus, datorită ei.

Cred că avem responsabilitatea să facem asta pentru generațiile care vin. E normal să rămînem uneori în urmă și să-i ajutăm pe cei care vin după noi, să le oferim loc pe scenă. Cred că o să ne fie mai bine cînd o să învățăm lucruri și de la cei care sînt mai tineri decît noi. Mi se pare că există această încăpățînare, dar trăim în vremuri în care înțelepciunea adevărată este să înveți și de la cei care vin după tine, nu doar de la cei care au fost înaintea ta.

Laura Ionescu, alături de sora și mama ei, în copilărie

Cristian Lupșa, editorul revistei DOR, a spus că „e un exercițiu complicat să îți cunoști mama ca un adult”. În ce moment al vieții dvs. ați realizat faptul că mama nu e doar mama și atît, ci și o persoană cu propriile defecte, frici, supărări?

Cred că în interiorul meu am știut întotdeauna, dar nu știu exact cînd am conștientizat. Apropiindu-mă de 30 de ani, am început să mă gîndesc la mama ca fiind mai mult decît mama, deși știam care e background-ul ei, știam prin ce trecuse, știam poveștile din anii ’90. Vorbind cu sora mea, am ajuns cumva să ne gîndim la ea și să o înțelegem. Asta a fost – ne-am gîndit amîndouă să o înțelegem pe mama mai bine. E o realizare la care aș fi ajuns altfel, dacă mama trăia în continuare. Dar cred că, murind, am idealizat-o multă vreme și apoi pur și simplu m-am întrebat de ce am făcut asta.

Ce părere credeți că ar fi avut mama dvs. dacă ar fi citit această carte?

După ce m-ar fi certat că am scris niște lucruri pe care poate nu și le-ar fi dorit să le fi scris, fiindcă asta a generat o serie de imagini în mințile celor care citeau, cred că și-ar fi dat seama că este o carte scrisă din foarte multă iubire. Normal, dacă ar fi trăit mama, nu aș mai fi scris cartea asta sau poate că ar fi sunat altfel. Dar cred că în cele din urmă s-ar fi bucurat și poate ar fi înțeles cît de mult apreciez efortul pe care l-a făcut pentru noi și cît de recunoscătoare sînt că am avut-o pe ea ca mamă. Nu a existat niciun moment în care să-mi fi dorit cu adevărat să fie altfel decît era. Mi se pare că m-a echipat pentru o viață fără ea, fără să știe asta. Și să fii genul de om atît de iubit, la atît de multă vreme după ce pur și simplu nu mai trăiești decît în inimile celor care te-au cunoscut, mi se pare uimitor.

Titlul cărții dedicate mamei dvs. este „Nu te găsesc pe nicăieri”. Mai aveți momente cînd încă simțiți nevoia să o căutați?

Nu cred că o mai caut, fiindcă mi-am dat seama că o găsesc în mine. Cred că am căutat-o multă vreme, așa cum cauți o pereche de ochelari pe care o ai pe vîrful nasului. Sînt momente în care mi-ar plăcea să pun mîna pe telefon și să-i spun problemele prin care trec zi de zi, să o întreb ce să fac. Dar, dacă ești genul de om care iubește, găsești întotdeauna oameni pe care să-i iubești și cu care să vorbești și sînt norocoasă, fiindcă sînt înconjurată de oameni mișto, care sînt oglinzile de care am nevoie atunci cînd mai deviez de la drumul meu. Toți ne mai rătăcim. Nu cred că o să fie vreodată un moment în care să nu îmi lipsească, doar că nu mai doare așa de tare.

Scurtă biografie

Laura Ionescu s-a născut în anul 1990, la București. A urmat, în paralel, cursurile Facultății de Jurnalism si Științele Comunicării și pe cele ale Facultății de Istorie, specializînd-se in microistorie – cu licența despre jurnalismul de război. Lucrează în publicitate și a primit pentru ideile sale premii naționale și internaționale.

Este speaker TEDx, a scris, printre altele, în „Decât o Revistă” și „Revista de Povestiri” și a publicat în antologia de texte Ea. Perspective feministe asupra societății românești, apărută în 2018, la Editura Curtea Veche. În prezent este copywriter freelancer, trainer în comunicare pentru ONG-uri și locuiește tot în București.

Sursă fotografii: www.instagram.com; Arhiva personală Laura Ionescu