MARIA PILCHIN: „Scrisul e o formă de a exista”

Cu o abordare distinctivă și pasiune pentru cuvinte, creațiile sale reflectă nu doar frumusețea limbii, ci și complexitatea umană. În acest interviu vă invităm să descoperiți cum își definește Maria Pilchin, scriitoare din Republica Moldova, identitatea literară, în ciuda diviziunilor geopolitice, aliniindu-se la ideea că autorii de dincolo și de dincoace de Prut fac parte dintr-o literatură unică și indivizibilă.

Cum ați descrie parcursul dumneavoastră literar? 

Am debutat în critică (critică literară, n.r.), în 2013, apoi am debutat în poezie și anul acesta am debutat în proză. E, o să zic, calea mea literară.

Dacă ar fi să mă laud, cred că am un dosar critic bun, favorabil cărților mele, am niște premii, importante, ceea ce mă încurajează și totodată mă responsabilizează. Cred că pe lîngă faptul că e talentat, așa, de la mama lui, un scriitor trebuie să fie profesionist. Un scriitor cu școală, indiferent ce facultate a făcut, trebuie să-și facă școala literară și aici mă refer în primul rînd la lecturi.

Mie mi s-a întîmplat și o facultate de litere, o întîmplare fericită în viața mea, dar și o facultate de marketing, în spiritul timpului, dacă vreți. Anul acesta am lansat cartea Doggy, o carte, zic eu, pentru toate vîrstele, prin care mi-am propus să dialoghez cu societatea despre ce facem noi cu generațiile tinere. O profesoară chiar spunea la o lansare că Doggy ar fi un fenomen a ceea ce înseamnă copil al tranziției de după 1990.

Într-un interviu ați menționat că aţi avut o revelație a limbii române, pe care ați învățat-o din alfabetul francez, iar din clasa 4-a știați deja că veți deveni poetă. Cum v-ați regăsit într-atît de multe aspecte ale lumii literare – sînteți scriitoare, eseistă, poetă, critic literar și lector universitar?

Da, să știți că parcursul meu este cumva foarte caleidoscopic, așa s-a întîmplat să fie formarea mea. De exemplu, la liceu am făcut profil filologic. A fost un experiment al Ministerului Educației și, pe lîngă profil umanist și real, s-au introdus cîteva clase de profil filologic, unde se făceau mai multe limbi, mai multe ore pentru limbă română. Din școală a fost această direcție filologică.

Am avut noroc și de profesori buni. Profesoara mea Svetlana Sîrbu mi-a pus în mînă cărțile bune. Am făcut gimnaziul, liceul și facultatea după cărți românești. Începînd cu gimnaziul, veneau chiar manuale românești, pe cînd încă nu aveam în Republica Moldova manuale cu alfabet latin, ceea ce a facilitat cumva orientarea mea spre litere.

Dar trebuie să spun că, în primul rînd, asta vine din ADN-ul meu. Părinții mei aveau deschidere pentru literatură. Deși mama mea este asistentă medicală și tatăl meu este profesor de istorie, în casă întotdeauna s-a scris. Ei au fost niște amatori într-ale scrisului, dar această cultură a scrisului eu am avut-o și mi s-a transmis. Școala a facilitat această orientare. Astăzi, cu siguranță pot afirma că nu aș putea să nu scriu. Adică, e o stare de bine scrisul, dar nu e doar o formă de terapie.

„Nu trebuie să fiu nici un Călinescu și nici un Stănescu, eu trebuie să fiu Maria Pilchin”

Ce este pentru dumneavoastră scrisul? 

Scrisul este o formă de a exista, o formă de a te exprima. Dacă faci critică, exprimi niște judecăți de valoare în privința altor cărți. Dacă faci poezie, exprimi niște stări. Dacă faci proză, configurezi niște reprezentări ale individului din tine, dar și ale colectivității din care faci parte. Și acestea toate, pînă la urmă, exprimă un imaginar colectiv. Literatura asta trebuie să facă, literatura de bună calitate. Și atunci…mă bucur că pot să fiu așa multidirecțională.

Mă întrebați despre acel interviu în care spuneam că voi fi poetă. Observați că sînt foarte consecventă. De mică am spus că voi fi scriitoare și am ajuns să fiu scriitoare, deși prin anul al treilea (de facultate, n.r.), o minunată profesoară – nu știu, poate n-a avut ea atenție să se exprime sau n-am fost eu pregătită să aud și să înțeleg – a spus: „Voi nu o să fiți niște Călinescu sau Stănescu”. Și eu chiar am crezut-o. Mult timp mi-am zis că nu voi putea să fiu scriitoare și mult timp am predat literatură universală – 18 ani la Universitatea de Stat din Republica Moldova, o experiență și un atelier literar foarte importante pentru devenirea mea.

Dar, într-o zi, în 2010, s-a născut fiul nostru, Mihai și, cumva, s-au rupt apele, s-au deschis toate zăgazurile. Am înțeles că nu trebuie să fiu nici un Călinescu și nici un Stănescu, eu trebuie să fiu Maria Pilkin, care, cîndva, am fost Maria Rotaru, și trebuie să spun lumii, pentru că asta simt. Vreau să am un dialog cu lumea și felul meu de a dialoga cu ea este acest scris și reacțiile care vin din lume spre mine. Reacția inversă, feedback-ul, este această formă de convorbire existențială, care eu cred că pentru un artist este importantă, că e sculptor, că e pictor, că e dansator, muzician, că e literat.

Cum simțiți că aceste roluri se îmbină în călătoria dumneavoastră creativă? 

Se îmbină bine. Eu sînt un personaj multidirecțional. Pentru că, vedeți, după filologie, după un masterat în literatură comparată, am făcut o facultate de marketing și logistică la ASEM (Academia de Studii Economice a Moldovei). Unii ar spune că sînt aproape antonimice direcțiile. Eu le-am văzut complementare, pentru că în spațiul umanioarelor observam la profesorii mei, la colegii mai în vîrstă, o criză pe care ei o verbalizau, că vine o lume nouă, o lume care pe noi, pe creatori, pe filologi, ne exclude. Și m-am dus să văd această lume nouă. Marketingul este chiar limba acestei lumi noi și vreau să vă spun că e o lume minunată, care are și ea suferințele ei. Dacă creatorii suferă că nu știu cum să facă bani, cei din lumea banului și a comerțului suferă că nu știu cum să se exprime sau să-și verbalizeze anumite stări din această lume a banului. Adică nimic nu exclude pe celălalt, ci e nevoie de o comunicare.

Ele s-au combinat în mine. Asta m-a ajutat foarte mult la eseurile pe care le scriu despre literatură, scritori.

Astăzi pot să vă spun că lucrez la o cercetare de doctorat despre lectură, pentru că sîntem și la Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu”, unde sînt cercetătoare și eu cred că lectura, indiferent pe ce ușă ar intra, dinspre litere sau dinspre marketing, este un element important al civilizației și al devenirii noastre societale. De aceea, cred că un creator de astăzi trebuie să fie multilateral, deschis experimentului și tehnologiilor, chiar dacă ele pot să presupună anumite pericole. Orice poate să presupună pericole. Trebuie să învățăm a le gestiona și a le facilita bunul mers. 

Ce autor v-a marcat cel mai mult în parcursul d-voastră?

M-a marcat foarte mult argentinianul Jorge Luis Borges. Poate de la el am şi învățat această multidirecționalitate. El are o narațiune foarte simpatică, „Aleph”, celebra povestire „Aleph”, despre care își amintește lumea în primul rînd cînd vorbește de Borges.

Acest „Aleph” este simbolul unui punct spre care converg toate. Eu cred că noi astăzi sîntem într-o paradigmă a literaturii, a artei, în general, în care trăim o inter- și chiar transdisciplinaritate. Tehnicile mass-media au venit înspre literatură, anumite tehnici literare au migrat înspre rețelele sociale și tot așa. Sîntem un soi de om modular, cum spunea Toffler (Alvin Toffler, scriitor și futurolog american, n.r.) în eseurile lui, un om-puzzle. 

De ce Borges îmi vine foarte bine? Pentru că Borges este cap de serie în ceea ce înseamnă literatura postmodernismului. Posibil că generația mea iese din această literatură a postmodernismului. Nu știu dacă noi mai sîntem postmoderni. Dar această transdisciplinaritate este în noi, pentru că viața noastră este așa, de maniera unui mozaic. 

„În fiecare generație se nasc niște salvatori ai timpului lor”

Ați fost director al Bibliotecii Municipale „B. P. Hașdeu” din Chișinău, unde ne și aflăm acum. Cît se citește, azi, în Republica Moldova?

E o întrebare foarte bună. Am fost directoare aici, la Biblioteca Municipală „B. P. Hașdeu”, și tema lecturii să știți că o discut și cu șefii mei Mariana Harjevschi, care este acum directoarea generală. Noi chiar ne propunem să facem tot felul de cercetări bibliometrice, să vedem încotro merge lectura, pentru că specialiștii în bibliotecă semnalează problema analfabetismului funcțional. Lumea știe să citească, dar lumea nu știe să înțeleagă, să interpreteze și să aplice ceea ce citește. Toți trecem prin școală, toți citim literele alfabetului, dar nu sîntem în stare să citim un text și să-l înțelegem într-atît încît el să genereze conținuturi intelectuale, ideatice.

Nu vreau să fiu într-atît de pesimistă. Există tineri foarte erudiți, citiți, există cluburi de carte, există cluburi de dezbateri. În general, am ajuns la concluzia că fiecare generație știe să-și elaboreze un nucleu valoric care o salvgardează. În fiecare generație se nasc niște salvatori ai timpului lor, de aceea eu nu sînt disperată să zic că după noi vine apocalipsa. Dar  îmi propun cu ambiție să influențez generațiile care vin după mine. Să am cu ei un dialog, o dezbatere și mi se pare asta normal, pentru că cel mai simplu e să-i neg. Dar mai important este să avem o discuție, să pot transmite bagajul meu și totodată să pot învăța de la ei, pentru că ei au alte abilități, care ne scapă nouă.

Sînteți coautor al multor manuale școlare de literatură universală. Care este părerea dumneavoastră despre programele de studiu din Republica Moldova? 

Să știți că noi nu avem programe de studii proaste, noi chiar avem manuale bune. Cele de limbă română de exemplu, sînt manuale foarte bune cu conținuturi foarte bune. Am observat că profesorii din școală merg pe liste de lectură nu neapărat cu autori clasici, sînt acceptați autorii zilei, pentru a-i capta pe tineri înspre lectură. Dar, totodată, mă uit și în conținutul manualului, unde apar autori contemporani. De exemplu, anul acesta am ținut foarte mult ca fiul meu să citească Liliana Corobca – Kinderland, pentru că este o autoare contemporană și cartea este despre copiii de după ’90 ai Moldovei, și, totodată, Mircea Eliade – Jurnalul adolescentului miop. Țin foarte mult la faptul că el să citească și autori clasici. Să cunoască din epocile trecute. Observați că Eliade a trecut în categoria autorilor clasici, deși vine din secolul XX, dar asta este viteza canonului, se schimbă.

Manualele noastre de literatură universală au fost primite foarte bine. Sînt deja la a doua, unele la a treia ediție, ceea ce înseamnă că au fost verificate în timp. Am și eu și Ivan Pilkin, și Natalia Grîu, ecouri foarte bune din școlile republicii. Pentru noi a fost foarte importantă selecția autorilor, pentru că autori buni sînt foarte mulți și atunci tu trebuie să ai un concept de manual, un concept integru. Pe lîngă faptul că tu ai niște teme acolo, autorul e foarte ilustrativ pentru tema abordată. Eu cred că un manual trebuie să fie rotund cap-coadă, să reprezinte cumva epoca în care noi receptăm niște texte literare. Aceasta vine din acei 18 ani de catedră, comparatistul din noi n-a dispărut. Și eu, și Ivan Pilkin am predat literatură universală. Ivan a predat și literatură germană.

Sînteți și critic literar. Care sînt criteriile dumneavoastră principale atunci cînd evaluați o operă literară și ce anume credeți că face o scriere remarcabilă?

Să știți că nu e ușor cu critica literară, întotdeauna există riscul să aluneci foarte tare în subiectivism.

În primul rînd, o carte trebuie să fie valoroasă estetic, nici măcar etic. E o carte despre bine sau rău? Nu pun astfel întrebarea. Este o carte frumoasă? Este o carte frumos scrisă? Mie îmi place ceea ce citesc? Această carte mă sensibilizează? Această carte e reprezentativă pentru mine, pentru comunitatea mea, pentru epoca mea? Această carte dialoghează cu celelalte epoci? Cam astea sînt criteriile, dar mai există și niște criterii tehnice. Eu, fiind și directoarea de marketing a unei edituri, din start mi-am dat peste mîini. Atunci cînd scriu despre o carte, uit despre această fișă a postului. Marketingul și critica nu ar trebui să meargă mînă în mînă. Atunci cînd facem o cronică de carte, nu facem „advertising”. Trebuie să delimităm apele. În momentul în care scriu despre o carte nu mă uit la ce editură apare, nici măcar nu îmi propun foarte mult să mă uit la CV-ul autorului. Da, desigur, dacă autorul se numește Prilepin (Zahar Prilepin, romancier și politician rus, n.r.), luptă și omoară ucraineni, mă abțin să scriu o cronică, chiar dacă, să știți, el este un autor talentat. Iată aici intervine eticul.

Deși criticii mereu polemizează despre etic și estetic în evaluarea unei cărți, eu consider că scriitorul este și un umanist. Iar atunci cînd scriitorul merge să lupte pe front sînt foarte atentă dacă acest comportament nu umbrește cumva valoarea lui. Vreau să vă spun că totuși umbrește, deși unii pot spune că ar trebui să-i dăm premii lui Z. Prilepin şi chiar dacă ar fi un „Nurenberg” (procesul de la Nurenberg, n.r.) și ar ajunge la închisoare să îl ducem cu acel premiu la închisoare sau să-i ducem premiul acolo. Nu știu dacă aș ajunge pînă într-acolo. Am dreptul la selecție. Nu sînt obligată să scriu despre toți autorii și despre toate cărțile şi atunci între doi autori talentați eu îl voi alege pe cel care stă bine și la capitolul etică. 

„Uneori, școala omoară literatura”

Cum vedeți rolul scriitorului în societate? 

Cred că este un rol important, dar să nu îl exagerăm. Ați observat că literatura nu poate opri războaie? Dar poate salva oamenii în timpul acestor catastrofe. Poate menține spiritul. Poate cultiva, mi-e frică să spun că literatura poate educa, deşieducă, o avem în manuale. Dar scopul suprem al literaturii nu este educația și didactica, scopul suprem al literaturii este plăcerea estetică. Totuși, asta nu-i împiedică pe profesori să utilizeze atît de frumos literatura, dacă știu cum. Pentru că uneori școala omoară literatura. E oribil cînd copiii citesc pentru bacalaureat. Bacalaureatul este o etapă, noi citim pentru viață, noi citim pentru noi.

Care credeți că este puterea literaturii în transmiterea mesajelor și ideilor?

Există o putere și o forță, nu trebuie să o ignorăm. Noi toți știm despre Madame Bovary, dar uitați-vă că Gautier a scris o carte despre bovarism; a pornit de la un personaj şi a creat un concept. Teza lui este că noi toți disimulăm și bovarismul se manifestă în diferite situații ale vieții. Dar tot el spune că fără bovarism n-am exista ca societate, ca specie, pentru că el te împinge. Noi ne imaginăm că sîntem ceva ce nu sîntem, de fapt, și această imaginare ne provoacă să ne orientăm înspre acea idee, acel concept. Unii reușesc, iar alții nu. Iată, cei care nu reușesc sînt bovarici. Dar toți la o anumită etapă sîntem bovarici, vrem să fim mai mult decît sîntem; este și o condiție a progresului.

Ultima lansare a dumneavoastră a fost cartea Doggy (Editura. Arc 2023), o poveste cu un final aproape fericit. O carte plină de emoții, lacrimi și compătimire. Care sînt tendințele actuale în literatură și cum se reflectă în scrierile dumneavoastră?

Tendințele literaturii de azi sînt foarte variate. E chiar foarte complicat să faci acum o clasificare, dar am observat o receptivitate specială pentru subiectele zilei. Pot spune că Doggy este o carte bine primită și căutată. Ca o paranteză, este o carte cu un tiraj de 4.000 de exemplare, ceea ce e foarte mult. E o carte căutată, pentru că vorbește despre existența recentă a basarabenilor de după ’90. Este despre migrație, despre copii rămași singuri, despre copii în dificultate, despre bullying, despre corupția în învățămîntul nostru moldovenesc, despre greșelile adulților – părinți, pedagogi, asistenți sociali, psihologi, de fapt, întreaga societate. E o carte care invită la un dialog: „Ce facem cu Doggy?”. Doggy este copilul de azi, dar, totodată, sîntem și noi, generația mea, pentru că în generația mea au fost mulți copii care au crescut singuri. Mama mea n-a fost niciodată în Italia, însă colegi de-ai mei, prieteni de-ai mei au crescut cu bunici. Economia Republicii Moldova a fost salvată de acești bani pe care în mare parte femeile Moldovei îi trimiteau acasă. Se putea întîmpla să trăim un crah economic ca țară, dacă nu erau aceste femei. Eu scriu despre sacrificiile acestor femei și traumele copiilor lor.

Să știți că există și texte de altă manieră, de exemplu, la Teatrul Național e un spectacol „Dragostea la pachet”, din care aflăm istoria mamei care e plecată în Italia și ce traume are ea, pentru că ea este individa sacrificată, în sens profesional, dar și personal. Cei apropiați și-o doresc acolo, fiindcă ea este generatoare de finanțe, iar în momentul în care ea decide să revină aproape că i se reproșează. „Dar de ce revii? Tu ai o slujbă foarte bună acolo.”

Cred că sînt niște subiecte actuale și foarte necesare pentru discuție. 

„Un creator adevărat nu poate să rămînă sub o conducere autoritară”

Trecînd în alt registru, cum ați reacționat la începerea războiului din Ucraina? Știu că ați copilărit în Odesa?

În primele două săptămîni ne gîndeam cînd trebuie să plecăm. Nici nu intuiam că vom rămîne. Un creator adevărat nu poate să rămînă sub o conducere autoritară, pentru că va trebui să facă compromisuri și o știm din istoria lumii.

Am fost vocală și sînt mîndră de asta. Eu consider că asta trebuie să facă un creator, pentru că, apropo, războiul nu este despre politică. Politica a fost tot ce s-a întîmplat pînă la război și poate se va întîmpla după. Războiul este o catastrofă umanitară, în care mor copii, femei, populație civilă.

Un adevărat creator nu poate să stea și să tacă, indiferent ce l-ar face să tacă. Noi toți avem niște determinisme personale, niște motive, dar în momentul în care am tăcut trebuie să ne asumăm. Aceasta ține și de CV-ul nostru auctorial. De exemplu, Jorge Luis Borges, care îmi place mie foarte mult, nu a luat Premiul Nobel, deși îl merita, pentru că, la un moment dat, a comis eroarea de a se apropia de o guvernare nu prea bună.

Am copilărit în Ucraina, în regiunea Odesa, vorbesc un pic de ucraineană, înțeleg, clasa întîi eu am făcut-o în ucraineană. Îmi amintesc de toți acei prieteni ai mei cu care am copilărit. Ucraina e o țară frumoasă, cu tradițiile ei, cu gastronomia ei, cu lumea aceea foarte harnică. Ucrainienii sînt foarte gospodari, așezați. Ei au elementul lor civilizațional, cultural și atunci cînd vine un război peste ei nu poți să taci. Să știți că am și un poem: „Eu de ce tac, tu de ce taci? De ce nu luăm atitudine?”. Nu este despre încolonare, nu pun pe nimeni care tace la zid, fiecare are propriile motive, dar nimeni nu mă oprește să am niște așteptări de la intelectuali. Vă imaginați un Eminescu care să tacă? Nu! Sigur că e foarte ambițios să-l invoc pe Eminescu atunci cînd vorbesc despre mine, dar am tot dreptul ca Eminescu să fie un ideal.

Nu poți să taci și nici nu trebuie. Am fost foarte marcată de imagini cu copii morți din Ucraina. În Bucea, regiunea Kiev, stă o familie de poeți pe care noi îi cunoaștem – Lesyk Panasiuk și Daryna Gladun, poeți poate cu 10 ani mai tineri decît noi. Ivan Pilkin a și tradus o antologie în care au intrat texte din poeți ucraineni. Am ținut legătura cu Lesyk în acea perioadă și ne scriam. E foarte bine că ei au plecat din Bucea. În blocul lor, un bloc nou, au intrat soldații ruși, transformîndu-l într-un centru de tortură. Acești tineri nu știu dacă vor putea reveni în acea casă. Li s-au rupt electrocasnicile, li s-a prădat casa, totul a rămas distrus. V-am dat un exemplu de o familie de doi tineri, scriitori. Daryna a plecat cu tot felul de burse în străinătate, aceste burse fiind și o sursă de supraviețuire financiară. Lesyk nu pleacă pentru că el este bărbat, iar bărbații nu pot părăsi Ucraina. Acum te întrebi: ce ar fi putut să creeze acești doi scriitori dacă n-ar fi fost războiul? Da, ei scriu despre război, dar eu aș fi preferat ca ei să scrie un alt tip de literatură.

Într-un interviu ați menționat că nu ați putut scrie o perioadă, după începerea războiului în țara vecină. Care a fost cea mai grea perioadă din cariera dumneavoastră?

Cea mai grea perioadă din cariera mea e cam toată perioada. Eu scriu ușor, punînd acolo tot greul. Tot greul din mine se duce într-acolo și îmi face bine. De aceea putem vorbi despre plăcerea scrisului, pentru că este un catharsis. Totodată, eu sînt o conștiință foarte curios construită și aceasta am înțeles-o foarte degrabă, din adolescență. Mă raportez cu prea multă seriozitate față de lucruri și uneori chestia asta mi-am reproșat-o, pentru că aveam impresia că nu mă înrolez în „mainstream”, că sînt o ciudată. Dar, pînă la urmă, această ciudățenie a mea face diferența și, undeva, m-a scos din rînd. Atunci am zis că asta sînt, asta fac și în literatură și, în general, în artă cam asta ar trebui să fie – să ieși din rînd; de multe ori cei care stau în el au nevoie ca cineva să facă un pas și să spună altfel ceea ce toți cred sau ceea ce toți simt.

„Rusul cel bun este cel care își înțelege epoca”

Acum trei ani, în Ajunul Crăciunului ați lansat volumul cu 26 de poeme Tu ești rusul cel bun. Ce v-a motivat să scrieți această carte? 

Eu am un rus bun în casă, Ivan Pilkin, și sînt foarte mîndră de faptul că l-am dat literaturii române. Ivan Pilkin e un rus din Republica Moldova care vorbește patru limbi. Dacă vorbește româna nu o să vă dați seama că e rus. E foarte deschis spre tot ce înseamnă literatură română, pînă la război a facilitat niște punți între București-Moscova, Chișinău-Moscova. Acum toate s-au oprit, pentru că și Ivan trăiește o criză. Acest război e foarte abraziv pentru el. Condamnă acest război, ambii am condamnat acest război.  

Cartea a fost scrisă pînă la război, în 2021. Îmi amintesc că m-a sunat prietenul nostru, jurnalistul Vasile Botnaru, și în glumă, așa, a zis că e cam riscant acest titlu Tu ești rusul cel bun. „Tu vrei să spui că există și ruși răi?”, m-a întrebat. Și am zis: „Înțeleg provocarea ta. Știu că mă provoci, dar tu știi despre ce este această carte.” Cînd a început războiul, am sunat și am zis: „Mai trebuie să-ți dau explicații?” Era totul clar de atunci, dar, într-adevăr, am dorit să avem un dialog, o polemică.

Rusul cel bun este și o ironie. Mereu spunem: „E un bun român, e un bun englez, e un rus bun”, dar, după război, observați că lucrurile se configurează și altfel. Rusul cel bun este un rus mai mult în spiritul lui Cehov și poate mai puțin în spiritul lui Dostoievski, pentru că Dostoievski le-a tot povestit cît de mari sînt. Acest imperialism colcăie în spațiul culturii rusești.

Eu cred că rușii ar trebui să îşi învețe lecția, să înțeleagă că am trecut la alte paradigme, măreția a cam rămas în urmă. Astăzi, literatura și arta nu mai vorbesc despre marea patrie mamă, despre marele război pentru apărarea patriei, despre marele popor nu știu care. Literatura este despre omul mic, despre rutina lui, despre cotidian și asta se întîmplă și în artă. Marile teme au rămas în umbra istoriei literare. S-ar putea să revenim la ele, nu neg, dar astăzi este o altă paradigmă. În momentul în care toată lumea are aceste superinstrumente numite telefoane inteligente, noi toți am devenit regizori, jurnaliști, toți avem tribună, avem micul canal TV pe care generăm conținuturi. Acesta a diluat măreția. De aceea, rusul cel bun este cel care își înțelege epoca.

Problema domnului Putin, este că a rămas într-un trecut și vrea să-și țină tinerii în același trecut. Este un egoism de generație. El vrea să-i mențină pe orbita unei paradigme care nu mai este actuală. Asta este marea problema a Rusiei. Dar cred că ei într-o zi se vor reinventa, pentru că acolo există rușii cei buni. Rusul cel bun, românul cel bun, francezul cel bun este, de fapt, omul. Este omul care își înțelege epoca, își înțelege semenii și care mereu vrea să contribuie la – nu știu dacă să zic progres, e o vorbă mare progresul – starea de bine a lumii pe care o populează.

„Noi avem o populație post-sovietică, nu un popor”

De ce Tu ești Rusul cel bun? De ce acest titlu?

Am trei volume de poeme și primul meu volum s-a numit Poeme pentru Ivan Gogh; există Van Gogh și există Ivan Gogh. Ivan Gogh este un personaj cumulativ și el, de fapt, rusul cel bun este și Ivan Gogh. Este omul amestecat din spațiul nostru. Poate noi toți, în Basarabia, sîntem niște Ivan Gogh, pentru că avem un specific și, cînd trecem Prutul, cei de acolo ne semnalează; ei simt acest specific al nostru. Acea carte era despre două personaje, un rus și o româncă, care se iubesc și nu se întîmplă nici o catastrofă. Este despre dragoste, pe un fundal geopolitic. Era 2014, deja apăruse conflictul din Crimea şi aceste subiecte sînt abordate în carte. Nu voi spune că sînt o poetă vizionară. Era felul meu de a reacționa la politicul zilei. Ivan Gogh este acel rus bun care nu vrea război, care vrea o lume a dialogului, o lume liberă, o lume democratică, deși noi ne temem foarte tare de acest cuvînt, „democrație”, pentru că nu atît fenomenul, cît cuvîntul, suferă o inflație.

Sînt eu, undeva, rusul cel bun? Da! Ca produs, pentru că eu am apucat școală sovietică, am citit foarte mulți autori ruși, vorbesc o rusă bună, înțeleg această mentalitate, empatizez cu acest popor, care a fost distrus de URSS. Am să spun acum o vorbă mare: poporul care a suferit cel mai mult în URSS a fost poporul rus. El a fost distrus după ’90; acum există o populație post-sovietică, nu un popor.

Pot să vă dau un argument. Ei și-au pierdut tradițiile, și-au pierdut acel specific al lor. Am vorbit cu ruși de foarte bună calitate în cadrul a tot felul de seminare. Ei și-au pierdut muzica populară, portul popular. Începînd cu 1917, ei în primul rînd au bătut în ideea națională rusească. „Batem în ai noștri să înțeleagă toți!” Așa au cultivat acest Homo Sovieticus, care era fără proprietăți. Era omul fără însușiri.

Vă dau un exemplu care cel puțin pentru basarabeni va fi foarte clar; sper ca și cei de peste Prut să înțeleagă. În Republica Moldova, chiar pînă astăzi unii sărbătoresc astfel sărbătorile de iarnă: pe 25 decembrie este Crăciunul Catolic și pe 31 decembrie Revelionul. Revelionul se sărbătorește cu mult fast, încă din perioada sovietică era o sărbătoare importantă. Se bea șampanie, se mănîncă piftie, se face salata boeuf, există niște, să zic eu, tradiții gastronomice preluate din perioada sovietică. După care, pe data de 7 ianuarie noi avem Crăciunul. Atunci avem o problemă. Pentru a intra în Crăciun, o sărbătoare creștină, trebuie să ținem post. Pe 31 am mîncat salată boeuf și piftie, lucrurile sînt date peste cap. Iată, rușii din spațiul nostru care sărbătoresc astfel Crăciunul, nu rămîn într-o matrice consecventă a ortodoxiei ruse. E un melanj aproape antonimic între o tradiție sovietică și o tradiție creștină pe care ei insistă în ritul vechi, pravoslavnic. Deja nu funcționează și lucrurile se bat cap în cap de această manieră la foarte multe nivele. De aceea rusul cel bun este cel care se așază și revine la rădăcini. Revine să se întrebe: Ce înseamnă să fiu rus? Care sînt marile mele tradiții care s-au pierdut?

Dumneavoastră sînteți o persoană care apreciază cultura mai multor etnii și reprezentați un amestec frumos al acestor națiuni. Cum apreciați nedreptățile politice dintre aceste popoare?

Nedreptățile politice și proasta înțelegere în general a politicului ține de anumite ritualuri politice. E ca în religie. De prea multe ori nu avem credință și practicăm o religie moartă. O tradiție a ritualului religios, pentru că ritualul te absolvă de multe ori de a gîndi, de a analiza ceea ce ți se întîmplă. Așa este și în identitățile noastre geopolitice, politice și etnice.

Într-adevăr sînt un om amestecat, pentru că sînt în mare parte româncă, dar am avut o străbunică ucraineancă și, recent, mi-a spus tatăl meu că am avut și niște străbunici unguri. Sînt omul amestecat clasic, reprezentativ din acest spațiu, deși mă cam gîndesc că foarte rar putem găsi pe cineva care e foarte pur și acest purism e foarte periculos. Tovarășul Hitler ne-a îngrozit și domnul Mussolini la fel.

Acest puzzle care mă constituie să știți că îmi creează o stare foarte plăcută. E reconfortant să fii alcătuit din aceste mici bucăți identitare, pentru că te face să fii atent față de tot ceea ce sînt ceilalți. Poate vine și din formarea mea comparatistă. Îmi amintesc de o vacanță de-a noastră la Paris – eu, Ivan și Mihai. La un moment dat ne-am întrebat de ce în cafenelele pariziene lumea stă la cafele cu fața spre stradă. Era să zic spre uliță, dar ulița e ceva mai mic. Toți stau și privesc spre stradă. Mesele sînt în mare parte orientate într-acolo și, într-un moment, mi-am dat seama de ce. Pentru că strada, acolo, este o scenă. Trece un hindus, trece un african, trece un chinez și toți sînt diferiți. Ten diferit, tăietura ochiului, haina, felul de a păși, vorba. Noi reacționăm la exercițiul lingvistic al celuilalt și, uneori, nici nu contează ce spune sau ce limbă este, persistă această muzică a diferenței, a alterității. Trebuie să fim deschiși spre alteritate, spre celălalt. Iar un scritor care nu face asta nu știu dacă e un creator adevărat.

Date biografice 

Maria Pilchin este scriitoare, prezentatoare a emisiunii Lecturi à la carte (TVM1), director de marketing la Editura ARC (Chișinău), secretar literar la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, cercetătoare la Secția de Studii și cercetări a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” Chișinău. A lucrat la Radio Europa Liberă Moldova (2018-2020), a fost directoarea Bibliotecii Centrale, a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” Chișinău (2019-2021). A predat Literatură universală la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea de Stat din Moldova (2005-2018).

Sursă fotografii: www.facebook.com