Vineri, 30 martie a.c., cu ocazia „Zilelor Francofoniei”, Matei Visniec (n. 1956, Radauti, jud. Suceava) a renuntat pentru citeva minute la rolul de conferentiar si, printre rafturile bibliotecii de la Centrul Cultural Francez din Iasi, a intrat in pielea personajului pe care il joaca cel mai bine: cel de dramaturg. Piesele lui Matei Visniec au fost traduse in zeci de limbi si jucate pe scenele din tara, din Franta sau din Marea Britanie. De la debutul din 1980 cu volumul de poezie „La noapte va ninge” si pina in 2010, cind a publicat romanul „Domnul K Eliberat”, scriitorul a primit peste 20 de premii si distinctii, atit in Romania, cit si in Franta.

Ce va mai amintiti din spectacolul circului in turneu la Radauti?

In momentul in care circul venea in orasul meu natal, totul se schimba. Apareau animalele, culorile, luminile si intreg orasul era transfigurat. Mi-au placut mereu clovnii de circ, iar in Franta, prin 1992, am cunoscut o trupa de clovni profesionisti de teatru, care mi-au montat si piesa „Angajare de clown”.

Daca ar fi sa le catalogati, care ar fi criteriile ideale in ceea ce priveste „Angajarea unui clown”?

Sa fie tristi si sa ii faca pe ceilalti sa rida.

Neaparat sa fie tristi?

Pentru mine, clovnii sint intotdeauna putin tristi, pentru ca ei au aceasta calitate de a capta contradictiile lumii. Unul dintre ochii clovnului ride, celalalt ochi al clovnului plinge, buza inferioara plange, buza superioara ride. El ne face sa ridem pentru ca este trist, caraghios, stingaci, neputincios, iar daca ar ride clovnul, n-ar mai ride publicul. Sigur, uneori mai ride si el, insa este un fel o metafora despre aceasta duplicitate a lumii.

De ce e nevoie pentru a „scrie” teatru?

Pentru a scrie teatru trebuie intii sa iubesti ca atare genul literar, iar la fel precum nuvela, romanul sau schita, daca nu iubesti literatura, nu ai cum scrie teatru in adevaratul sens al cuvintului. Sint si actori care au inceput sa scrie ei pentru scena, insa deseori ceea ce scriu ei pentru scena functioneaza o singura data si apoi dispare. Teatrul este ceva ce ramine si sub forma literara, iar pentru unele piese care apar in librarii sint multumit ca lumea le citeste, nici nu e nevoie sa se puna in scena piesa respectiva. Sigur, ideal este ca o piesa de teatru scrisa de cineva care iubeste literatura sa fie si montata, atunci ea se realizeaza in plenitudinea ei.

Cocheteaza cumva, astazi, dramaturgul cu scenaristul de film?

Nu, acum nu ma intereseaza sa fac scenariu pentru ca e o logica diferita impregnata de bani, presiuni si comenzi care vin din afara si nici nu imi mai place sa fiu in slujba altuia. Imi place sa fiu in slujba mea si sa scriu in functie de impresiile mele, de inspiratii si intuitii cind doresc. Pot fi incitat uneori, insa lumea filmului are alte norme decit lumea strict literara in care ma misc eu.

Poate fi absurdul o regasire a libertatii?

Teatrul absurdului a fost o anumita forma de libertate, a insemnat o dinamitare a unor reguli, a unor frontiere si a fost ca o imensa invazie de oxigen pe santierul literar, desi uneori oamenii sau criticii au tendinta de a plasa in teatrul absurdului tot ceea ce este realist, ca si cum ar fi vorba de vreun fel de monstru mare si tot ce nu stim cu ce se maninca devine teatru al absurdului. Exista multe nuante in tot ceea ce nu e teatru realist si psihologic, iar daca o piesa emotioneaza, nu mai trebuie sa stim ce eticheta are.

„De citiva ani, simt ca a venit o virsta a romanului”

Credeti ca daca ar fi trait intr-o perioada comunista, autorii tineri din ziua de astazi ar fi capabili de samizsdat literar?

Orice epoca totalitara naste modalitati subterane de circulatie a valorilor informatiei si a creatiei. Probabil ca astazi daca ne-am regasi intr-o epoca totalitara oamenii si-ar transmite prin mesaje, cu ajutorul telefoanelor, informatia. Ceea ce mi s-a intimplat mie cind am fost in Iran, foarte multe texte circulau in aceasta forma de mesaje sau de glume politice.

Jurnalistul, dramaturgul si romancierul apartin unei singure piese. Insa intra ei in acelasi timp pe scena sau isi asteapta fiecare, cuminte, rindul?

Sint virste. Cred ca am avut o virsta a poeziei, una a teatrului, iar acum, de citiva ani, simt ca a venit o virsta a romanului, pentru ca s-au adunat niste experiente si tot ceea ce am scris de acesti citiva ani in romana a venit ca o nevoie mai ampla. Iar in textele mele de teatru exista multa poezie, insa, in definitiv, cred ca am scris o singura poveste ce ar putea fi spusa daca cineva ar sta pe scena timp de 365 de zile pe an.

Daca Cehov si Kafka s-ar intilni, ce si-ar spune?

„Facem parte din aceeasi familie”, si-ar spune. Cehov pentru perioada in care a scris era un fel de precursor al teatrului absurdului si a scris o literatura in care personajele sint ca niste spectre. Iar pentru prima data, Cehov propunea personaje complexe: nici pozitive, nici negative. S-ar recunoaste imediat Cehov si Kafka, pentru ca toata lumea aceea tarista in care a trait Cehov era o lumea kafkaiana.

Madalina Moraru