Mircea Dan Duță s-a născut pe 27 mai 1967, la București. Este poet, traducător, filmolog și autor de expresie cehă. Creațiile sale au fost traduse și publicate în peste 15 țări. A publicat volume de poezie la Praga și articole de specialitate (teoria și istoria filmului) în România, Cehia și Slovacia, iar pe lîngă acestea este unul dintre traducătorii activi ai operelor literare cehe și cehoslovace traduse în română. L-am provocat la un dialog despre poezie şi traduceri, dar şi despre statutul actual al traducătorului în România.

Ați afirmat la un moment dat că nu credeți „că există cineva, poet sau nu, care să fie exact atît de poet pe cît și-ar dori”. De ce credeți acest lucru? 

Pe de o parte pentru că este ceva general uman. Cred că fiecare dintre noi și-ar dori să atingă un anumit stadiu al desăvîrșirii, al calității foarte înalte în ceea ce face. Iar la un moment dat intervine, în cele mai multe dintre cazuri, o formă de compromis în ceea ce ne oferă contextul, viața, existența în acel moment. Este valabil și pentru poezie. Nu cred că este cineva care nu își dorește ca fiecare vers pe care îl scrie să fie mai bun. Avînd în vedere că fiecare dintre noi își alege un anumit mod de a fi poet, un mod de a lucra cu sunetele, cuvintele, frazele, probabil în sensul acela pe care ni-l alegem ne-am dori ca ceea ce scriem să fie mai bun, deoarece rămîne pe hîrtie. De multe ori se și întîmplă așa, poeme sau imagini din cadrul poemelor sînt republicate după un an, doi în alte forme. Cred că este un reflex al acestei dorinței – să fim „mai poeți” decît am fost prima dată cînd ne-am așternut pe hîrtie.

De ce ați ales ca limbă de expresie limba cehă?

Poate părea pitoresc, dar este destul de firesc, deoarece am studiat în Cehia, iar mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o acolo. Dintre cele trei facultăți pe care le-am absolvit, pe două le-am absolvit în limba cehă și, cu toate că la o vîrstă relativ înaintată pentru un om care studiază, am luat contact cu poezia universală. Nu înseamnă că pînă atunci nu citisem poezie universală. Însă pe timp întins, pe spațiu larg și pe spațiu detaliat, cel mai mult m-am dedicat literaturii și mai ales poeziei universale în Cehia, prin traduceri în limba cehă.

Dacă ați studia în Anglia, ați avea tendința să scrieți în limba engleză, în Franța în franceză și așa mai departe. Dacă un autor de o anumită limbă maternă alege să scrie într-o limbă colonială, o limbă universală, se gîndește și la faptul că o să fie mai bine receptat, are mai multe șanse să fie publicat. Este discutabil dacă este sau nu așa, însă este clar că foarte mulți autori români, emigranți, români din exil și-au ales fie franceza, fie engleza drept limbi de expresie, pe de o parte pentru că s-au stabilit acolo, dar și pentru că au fost limbile lor de studiu.

Ceha nu m-ar fi ajutat să îmi cresc notorietatea. La urma urmei este o limbă mai mică și decît limba română. Dar, de ce să neg, ceha este o limbă foarte frumoasă, complexă, o limbă care inspiră la poezie, o limbă ale cărei forme gramaticale se pot transpune în poeme sau reprezintă poeme ele însele.

 „Spectatorul de poezie este, în cele mai multe cazuri, poet”

Într-un interviu ați menționat că atunci cînd ați plecat în Cehia aveați prejudecata că poezia se scrie doar pentru poeți. Ce părere aveți acum despre acest lucru?

Am început să scriu foarte tîrziu, la 43 de ani. Primul volum l-am publicat la Praga, la 44 de ani. Am fost surprins să constat cîtă lume vine la lecturile de poezie, cît de multă lume este interesată să citească poezie și în același timp să o scrie. Cel interesat de poezie o citește și, aproape inevitabil, astăzi, începe să o scrie. De aceea publicul poeziei este în general el însuși poet. Iar dacă această afirmație este făcută de foarte mulți cu disperare și groază, nu cred că este cazul să ne speriem. Faptul că acela care devine interesat de poezie se apucă și o scrie nu face altceva decît să lărgească cercul celor implicați în poezie. Faptul că spectatorul de poezie este, în cele mai multe cazuri, poet și faptul că acești spectatori nu sînt puțini este un avantaj, pentru că e mare lucru să ai un spectator avizat, unul căruia să i te adresezi știind că înțelege sau încearcă să înțeleagă ceea ce spui.

Sursă foto: www.revista.poemame.com

Credeți că mai există un public care să guste poezia?

Poate că sînt naiv, însă sînt optimist din acest punct de vedere. La noi se practică, într-o anumită măsură, forma clasică, de cenaclu, care în Cehia nu mai există. De exemplu, cenaclul lui Gheorghe Cristian, din Suceava, a scos atîția poeți excepționali, tineri care la 17-18 ani scriu fantastic. Aceste cenacluri sînt un mod foarte bun de a promova poezia și o răspîndesc în rîndurile celor care inițial poate nu erau interesați de ea. Astfel, pot spune că în materie de poezie, de gust de poezie, de penetrare a poeziei în rîndurile publicului larg, stăm mai bine decît cehii. În Cehia, cluburile de poezie sînt cercuri relativ închise, care eventual se deschid atunci cînd fac schimb de oameni între ele. În România, cluburile de poezie și cenaclurile au porțile deschise și există cenacluri frecventate la fiecare ședință de 50 și peste 100 de spectatori, chiar dacă sînt online. Nu cred că este atît de rău.

„Niciodată traducerea nu o să fie la nivelul originalului”

Cum considerați că apreciază românii lirica cehă la care au acces prin intermediul traducerilor?

Fără traducători nu se poate. Traducerea este cel mai rău lucru posibil, mai ales cînd este vorba de poezie, pentru că, evident, în mod ideal e minunat să avem acces la forma originală, dar, în același timp, ar fi minunat să avem și instrumentele prin care să avem acces la ea – pentru poezia, ce știu eu, croată contemporană, limba croată, pentru poezia cehă contemporană, limba cehă. Nu poate nimeni să învețe 57 de limbi ca să înțeleagă 57 de stiluri de a scris poezie la nivel național. Ca atare, e nevoie și de noi, de traducători.

 E de ajuns traducerea pentru a „atinge” emoția unei opere?

Niciodată traducerea nu o să fie la nivelul originalului. Pe de altă parte, dacă discutăm despre diferența dintre traducere și original, nu discutăm întotdeauna despre diferențe calitative. Traducerea impune din partea traducătorului, mai ales cînd este autor, în cazul de față poet, un anumit stil. Noi facem tot ce este posibil pentru a ne plia pe stilul original. În traducere pui și ceva din tine, în primul rînd limba în care traduci. Trebuie să sacrifici niște elemente care fac specificul stilului autorului respectiv, elemente care țin în primul rînd de limbă.

Foarte greu de tradus sînt jocurile de cuvinte. Una este dacă spui „cu picioarele pe umeri” – nu o să înțeleagă niciodată un român – și alta e dacă spui „îmi iau picioarele la spinare”. În schimb, piciorul și umărul sînt elemente care pot să contribuie la jocuri de cuvinte extrem de subtile în limba cehă, pe care la al doilea nivel nu mai ai cum să le traduci într-o altă limbă. Ești nevoit să inventezi în limba țintă expresii idiomatice, expresii care speri că devin idiomatice alături de traducere și îl vor face, în cazul de față pe cititorul român, să înțeleagă ce a vrut să spună autorul în original, prin intermediul acestei transpuneri de metaforă. Pînă cînd Google Translate va deveni suficient de performant încît să nu mai aibă nevoie de participarea noastră afectivă, de traducători va fi nevoie.

Considerați că traducătorii sînt suficient de apreciați pentru toate aceste eforturi?

Bună întrebare. FILIT, festivalul literar și de traduceri de la Iași, este una dintre instituțiile culturale românești care face cel mai mult în acest sens și luptă din greu pentru afirmarea drepturilor traducătorilor, pentru recunoașterea muncii lor. Probabil că știți că în cadrul întîlnirilor internaționale ale revistei „Familia”, eu am început o serie de interviuri cu oameni implicați în acest domeniu, persoane care trag un semnal de alarmă cu privire la munca traducătorului și în și din literatura română, dar mai ales în literatura română. Traducătorul român este cel care, de cele mai multe ori, din asta trăiește. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că meseria de traducător nu există în România.

În anii ’90 nu exista nici meseria de scriitor, el era definit atunci drept omul care scrie pe vagonul de marfă conținutul acelui vagon și era angajat drept scriitor la Căile Ferate Române. Între timp, lucrurile au evoluat, s-a înțeles că scriitorul mai înseamnă și altceva, dar la traducător tot pe acolo suntem. Nici măcar nu avem statutul acesta de oameni care să scrie ceva pe un vagon. Traducătorul literar în limba română nu există ca profesie; nu există o organizație care să ne apere drepturile. Un alt aspect destul de jenant este faptul că nu toate editurile trec pe copertă, alături de numele autorului, sub el, cu litere mai mici, și numele traducătorului. Nu o să vă ascund nici faptul că traducătorii literari în limba română lucrează, poate împreună cu cei bulgari, pentru cele mai mici prețuri în euro pe pagină.

Credeți că se va schimba acest lucru în anii următori?

Organizatorii Atelierelor pentru traducători de la FILIT, Monica Salvan și Monica Joița, au luat această problemă în serios și au organizat reuniuni cărora le-au dedicat această tematică și au propus măsuri și soluții. Există mai multe inițiative, există secțiunea de traduceri literare în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, FITRALIT, care editează și o revistă dedicată acestui subiect, există inițiativele domnilor Cristian Fulaș și Bogdan Ghiu. Se lucrează la asta, este un teren extrem de efervescent, dar rămîne de văzut în ce măsură se vor atinge niște rezultate care să acorde un statut cel puțin mai serios traducătorului literar în limba română.

Sursă foto: www.facebook.com

„Editurile serioase din Cehia trec deja numele traducătorului pe copertă”

Pentru traducătorii din Cehia și celelalte țări cu care aveți legături cum stau lucrurile?

În Cehia există destule persoane interesate de literatură, însă aceste cercuri nu prea au legătură cu ce se întîmplă afară. Mă refer mai ales la literatura de calitate, nu la cea de consum. Pe scurt, în aceste cercuri, munca traducătorului, atunci cînd este de calitate, este apreciată și majoritatea editurilor serioase din Cehia trec deja numele traducătorului pe copertă. La noi, din păcate, numai cîteva edituri fac acest lucru și aici menționez exemplul pozitiv și curajos al Editurii „Școala Ardeleană”. Este important de menționat și limba din care se traduce. Limbi considerate exotice sau care nu sînt vorbite chiar de către toată lumea să le traduci prin intermediul englezei sau francezei mi se pare puțin nepotrivit.

De ce vi se pare nepotrivit?

Uitați-vă, am luat contact cu situații cînd poeți cehi sau slovaci au fost traduși prin engleză sau franceză la noi, iar rezultatul a fost catastrofal, pentru simplul motiv că în limba cehă există categorii gramaticale care în engleză nu există și se ajungea ca personajul feminin să fie transpus ca personaj masculin. Deci, acest fenomen al traducerilor din limbi mai puțin abordabile prin limba engleză cred că ar trebui limitat la maximum. E adevărat că nu vorbește fiecare polonă, cehă, slovacă și mai știu eu ce, dar cred că aceste limbi din apropierea noastră pot să fie abordate prin traduceri directe cu eforturi ceva mai mari. Ar fi păcat să masacrăm un text original traducînd prin limba engleză.    

V-ați confruntat cu situații de acest fel?                                                 

Am văzut destule asemenea situații, din păcate, cu rezultate, în cea mai mare parte, deplorabile. Am avut surpriza neplăcută cu un autor ceh pe care l-am tradus eu însumi anul trecut. Cinci poeme de-ale lui au fost reluate de o traducătoare cu un nume celebru la noi, care, fără să vorbească o boabă de cehă, a dorit să le retraducă din limba franceză. Mi se pare cel puțin neprofesional, în momentul în care există posibilitatea traducerii directe, să traduci aceleași texte din nou prin limba franceză. Aceste tendințe ar trebui eliminate, iar dacă o editură a ales să publice un text în limba română, tradus dintr-o anumită limbă-sursă prin intermediul unei a treia limbi, acest lucru trebuie menționat. Ceea ce, repet, nu se întîmplă; încă avem parte de destule texte traduse prin engleză, franceză fără ca acest lucru să fie menționat. Traducătorul se semnează ca și cînd ar traduce direct din original, cînd el poate că habar nu are de limba respectivă. Acest aspect în Cehia a fost reglementat, iar dacă traducătorul traduce prin altă limbă decît cea originală este obligat să menționeze.

Scurtă biografie

Mircea Dan Duță a fost director al Institutului Cultural Român din Praga. De asemenea, a tradus primele două antologii de poezie cehă contemporană în limba română și prima antologie de teatru ceh contemporan după căderea comunismului.

A tradus mai mulți autori și cărți din cehă și slovacă în română, în special poezie și piese de teatru, dar și romane și nuvele. De asemenea, traduce din engleză, franceză, slovacă și română în cehă.

Urmează să lanseze un nou volum de poezie intitulat „În moarte nu se vorbește limba polonă”.

Sursă cover foto: www.fekt.org