Ovidiu Florin Călțun este profesor la Facultatea de Fizică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași. Preocupat de sistemul educațional, el a făcut cercetări cu privire la tendinţele naţionale şi europene ale interesului elevilor pentru studiul fizicii și asupra strategiilor de instruire centrată pe elev şi evaluarea performanţelor acestora, publicînd, în acest domeniu, împreună cu doctoranzii și colaboratorii săi, peste 150 de studii, articole și rapoarte de cercetare. A înființat și o asociație care are scopul de a sprijini și a îndruma tinerii să studieze științele exacte. Despre universul fascinant al fizicii, didactica acestei discipline în învățămînul preuniversitar, dar și despre sistemul educațional din România veți afla din interviul pe care ni l-a acordat.

Cum ați descrie, în cîteva cuvinte, domeniul dumneavoastră de cercetare și importanța lui în spațiul românesc?

Eu lucrez aproape de cînd am terminat facultatea în domeniul senzorilor și traductoarelor și a materialelor pentru aceste dispozitive. În 30 de ani lucrurile au evoluat, așa că și domeniul meu de cercetare a fost fluid, ne-am îndreptat spre zonele în care intereseul industriei și al medicinei era mare. Este un domeniu provocator, haideți să spunem pe scurt.

Ați beneficiat de cîteva burse în străinătate. Anul trecut ati fost plecat pentru cinci luni jumătate la California Polytechnic State University cu ajutorul bursei Fulbright. Ce diferențe ați observat între cele două centre universitare și cum v-a ajutat în formarea dumneavoastră profesională această alegere de a studia într-o altă țară?

Am o rețea de contacte foarte largă în Europa. Pentru aproape 20 de ani am fost membru unei rețele care s-a ocupat de învățămîntul de fizică în Europa și bineînțeles că învătămîntul de fizică sau physics education nu se oprește numai la ceea ce se întîmplă în școli, în școlile din preuniversitar, ci și la ceea ce se întîmplă în universitar. Am avut ocazia să întîlnesc foarte multe persoane din zeci de universități din Europa și din America Latină, unde am fost invitat de cîteva ori, și în din Asia. E important să ai o astfel de rețea de colaborări pentru că începi să înțelegi care sînt diferențele și încerci să faci în așa fel încît și comunitatea în care ești tu zi de zi să înflorească, să progreseze.
Sigur că fiecare țară are specificul ei, fiecare sistem educațional are specificul ei, studenții seamănă foarte mult, dar bineînțeles că au și ei diferențe, care vin din cultura în care s-au născut, cultura în care au trăit.
Dacă ar fi să rezum ultima experiență pe care am avut-o în străinătate, aș putea spune că ceea ce face ca oamenii să aibă subiecte comune de discuție este dorința de a-și împlini personalitatea. Universitatea din California este o universitate mare, cu finanțare care nu poate fi comparată în nici un fel cu finanțările universităților din România, cu un slogan, „Learning by doing”, cu studenții în campus care au, fiecare, un obiect de îmbrăcăminte sau un rucsac care îi identifică ca aparținînd universității. Discutînd cu studenții, cu cadrele didactice, am înțeles că, de fapt, ceea ce animă viața unei persoane este dorința de a se împlini profesional, personal și social.

Sînteți președintele Asociației „Alianța Educatorilor pentru Stiință, Tehnologie, Inginerie, Matematică și Informatică” (ESTEEM România). Ce v-a îndemnat să înființați această asociație și care este scopul ei?

Asociația a fost înființată după ce ani de zile în această rețea de physics education de care vă vorbeam s-a lărgit ideea că, de fapt, ar fi bine să nu vorbim numai de fizică, ci ar fi bine să vorbim de toate științele, de inginerie, de matematică și de informatică. În această rețea sau s-au stabilit legături cu alte societăți profesionale sau rețele educațional profesionale și a fost intenția de a înființa o asociație la nivel European, care să se ocupe de viitorul generațiilor ce trebuie să intre în sistemul știință-tehnică-inginerie., Pentru că viitorul umanității depinde foarte mult de caliatea resursei umane care face știință și inginerie și nu-i vorba numai de cunoștințe, ci e vorba și de valori morale, valori etice. Am înființat această asociație cu dorința de a ajuta tinerii să îndrăgească domeniile un pic mai dure la prima vedere, cu dorința de a-i ajuta să facă o carieră în știință, tehnologie, inginerie, matematică sau informatică.
Acum avem mai multe propuneri de proiect care își așteaptă finanțarea, dar avem și o activitate care a devenit tradițională la Palatul Culturii. În fiecare lună a anului școlar, al anului academic avem o serată unde vin cadre didactice sau cercetători, care nu fac o prezentare a domeniului din punct de vedere al conținuturilor, dar lansează provocarea: „Acesta este domeniu în care eu lucrez. Uitați-vă cît de frumos este ceea ce fac. Și voi puteți fi împreună cu mine pe acest drum”.
Avem un public care vine sistematic, pentru că tematicile sînt foarte variate. Au fost cîtiva fizicieni, au fost cîțiva chimiști, au fost biologi, au fost ingineri mecanici ce construiesc roboți, au fost electroniști, au fost textiliști, a fost un designer de modă care a venit să le spună copiilor că, de fapt, desingn-ul vestimentar este și multă știință, și multă tehnologie și artă. Am avut invitați și de la Facultatea de Arte Plastice care au vorbit despre tehnicile cu ajutorul cărora se restaurează, se diagnostichează operele de artă. Ne propunem să-i ținem conectați pe tinerii din liceu cu domenii în care își pot construi o carieră.

„Fizica împreună cu alte domenii răspunde unor provocări pe care societate umană le are”

Ați efectuat cercetări cu privire la tendinţele naţionale şi europene ale interesului elevilor pentru studiul fizicii. În ce măsură mai este astăzi fizica un domeniu de studiu de interes pentru tineri?

Ne preocupă care este resursa umană ce intră în sistem. Ca fizician, mă preocupă cine va face în România fizica viitorului. Tot la fel de mult mă interesează și cine va face fizica viitorului în Europa sau în Statele Unite.
Eu. în Statele Unite, cu acest stagiu Fulbright, am fost pe educație și nu pe cercetări în magnetism, în domeniul în care eu lucrez cu doctoranzii mei., Dar de ani de zile lucrăm la ceea ce se întîmplă cu interesul elevilor pentru fizică și este nevoie ca fizica să fie predată altfel.
Copiii români, spre deosebire de cei din America, se bucură mai puțin de ceea ce se întîmplă în clasă cînd vine vorba de fizică. În America, elevii experimentează cu bucurie., Sigur că atunci cînd se apropie de susținerea unui examen, nu mai este aceeași bucurie, dar este un alt sentiment, este sentimentul faptului că pot face, pot să îmbrățișeze acest domeniu.
Încercăm și aici, cu asociația, cu ceea ce se întîmplă în facultate, să revigorăm interesul tinerilor pentru fizică, pentru că, de fapt, fizica, împreună cu alte domenii, răspunde unor provocări pe care societate umană le are.
Vindecarea cancerului este una dintre tematicile pe care le au și doctoranzii mei – care sînt noile tehnologii care pot contribui la vindecarea cancerului sau la ușurarea tratamentelor? Avem nevoie de oameni care să lucreze cu pasiune în rezolvarea acestor probleme. Trebuie sa fie cineva care să închipuie telefonul sau gadgetul următorilor zece ani și aceștia trebuie să fie fizicieni, cei care au cunoștințe despre fizica materialelor, despre computere, despre limbaje de programare și succesul depinde foarte mult de calitatea oamenilor care intră și de motivația pe care o au de a intra în sistem să facă fizică.

În cărțile dvs. despre didactica fizicii în învățămînul preuniversitar vorbiți despre trecerea unui profesor amator la statutul de profesionist. Care sînt pașii pe care trebuie să-i parcurgă un debutant pentru a ajunge un adevărat profesor?

Formarea profesorilor și profesionalizarea lor chiar ne preocupă. În proiectele europene în care am fost implicat am avut grupuri de lucru speciale pentru ceea ce noi am numit continua dezvoltare profesională, pentru că e clar că cei care decid să devină profesori știu de la început că vor asta.
În România e puțin mai complicat, pentru că decizia poate fi luată și în ultimul an de studiu la fizică., În alte țări, de exemplu în Germania, el intră pe o filieră în care știe de la început că-și dorește să fie profesor. Dar de la a dori pînă la a fi profesorul pe care elevul îl așteaptă este un drum destul de lung și nimeni nu reușește pe un drum în viață, dacă nu are suportul corespunzător. Cînd te hotărăști să devii professor, ai suportul profesorilor din universitate, ai imaginea lucrului pe care ți-l dorești să-l faci, atunci profesorii încep să te ajute.
A fi profesor nu înseamnă a avea numai cunoștințe, a fi profesor este o chestiune care ține de competențele de comunicare, socializare, dar și de atitudini și valori. A deveni profesionist înseamnă să te duci acasă în fiecare zi și să te întrebi după ce ai fost în clasă și ai lucrat cu elevii ce a a fost bine, ce nu a fost bine, ce ar trebui să fac pentru elevii mei ca într-adevăr să se îndrăgostească de fizică. În momentul în care faci aceste lucruri zi de zi. Am învățat un lucru important în America cu privire la ceea ce se întîmplă în clasă. Pe americani de foarte multe ori nu-i interesează produsul, rezultatul învățării din clasă, dacă cineva a reușit să rezolve 10 sau 15 probleme. Pe ei îi interesează dacă în timpul activității elevul a fost conștient de călătoria pe care a făcut-o, dacă a realizat pașii pe care i-a făcut în procesul învățării. Dacă el realizează și greșelile și lucrurile bune pe care le-a făcut și este motivat să progreseze, este un rezultat pe care ei îl consideră foare important.
Cred că asta trebuie să se întîmple un pic și în sistemul românesc – profesorul să-l facă pe elev să devină conștient, la clasă, de călătorie, de povestea călătoriei. De foarte multe ori, în învățămîntul românesc lumea se uită la rezultat; dacă are un olimpic în clasă, se crede un profesor extraordinar.

„Dacă vrei să schimbi educația, trebuie să-i consulți pe larg, cu adevărat, pe cei a căror viață vrei să o schimbi”

Ați afirmat că mulți dintre absolvenții învățămîntului gimnazial sau liceal nu conștientizează importanța cunoașterii fizicii. Cum credeți ca poate un elev să fie convins că, pe lîngă gradul de dificultate, totuși există și o frumusețe a acestei discipline?

Cînd sînt invitat sau cînd am ocazia să întru într-o clasă de elevi, le propun să facem o lecție de fizică cu telefoanele pe masă și încercăm să înțelegem care sînt toți senzorii și cum apar facilitățile pe care telefonul nostru le are – faptul că îți citește amprenta, că îl poți seta să se deschidă cînd îți recunoaște vocea, că un simplu touch te mută între aplicații, că o aplicație pe care o încarci îți spune unde te afli. Le vorbesc despre tehnologiile din spatele ecranului telefonului, le spun că acolo este fizică, ei înțeleg că este fizică și îi întreb, la sfîrșit, ce-și doresc să fie: un utilizator, adică cineva care prin touch-uri se mută în ecranul unui telefon sau vor să fie cel care proiectează o aplicație din spatele ecranului și poate salva o viață?
Uneori mă duc și discut despre ceea ce se întîmplă în bucătărie sau despre ceea ce se întîmplă cînd faci ceva în natură și încerc să-i conving că peste tot este fizică.
Le place, pentru că înțeleg că viața lor este fizică,

Dacă ați putea schimba ceva la sistemul de învățămînt, ce ați schimba și de ce?

Depinde din ce poziție aș face asta. Există două abordări – top down și top up, iar dacă aș face-o dintr-o poziție de top down probabil că aș începe prin a aduce la masa discuției pe toți cei înteresați, i-aș convinge că este nevoie să schimbăm și după aceea i-aș întreba pe ei ce vor să schimbe. Unii ar spune curricula, alții viața studentului în campus, iar eu i-aș îndemna să aleagă niște companioni de drum, membri ai proiectului și să o facă transparent, să consulte studenții cărora vor să le schimbe viața, pentru că, dacă vrei să schimbi educația trebuie să-i consulți pe larg, cu adevărat, pe cei a căror viață vrei să o schimbi.
Deci, asta aș face dacă ar fi de sus în jos. Dacă ar fi de jos în sus, este ceea ce fac acuma – nu mă duc să schimb curricula de fizică sau modul în care profesorii fac fizica în clasă, ma duc și îi rog să mă lase să le arăt cum cred că se poate; nu cheltuiesc bani la nivel național pentru programe care nu dau rezultate, ci pur si simplu, cu sprijinul profesorilor, prin asociația pe care am înființat-o, încercăm să schimbăm ceva. Acolo vin profesori, acolo vin copii care văd lucruri și care-și schimbă atitudinea, își schimbă sistemul de valori la care fac referință. Dacă schimbi lucrurile acestea, schimbi ceva. Deci, eu schimb peste tot unde pot.

Ați fost director executiv al Școlii Doctorale de Fizică, iar în prezent sînteți conducător de doctorat. De ce este important ca studiile univesitare să se definitiveze printr-un doctorat?

Pentru că acum este foarte puțin timp pentru a deveni un profesionist de un anumit nivel, ca să te inserezi profesional. Deci, dacă vrei să faci cercetare, trebuie să-ți construiești aceste competențe și competențele de cercetător se fac într-o școală doctorală.
Timpul tinerei generați este atît de fragmentat de diverse provocări pe care le au și nu găsesc timp în cei patru ani sau cinci ani să fie gata pentru a deveni cercetători capabili să rezolve o problemă de unii singuri. Nu întotdeauna, după ciclul de masterat sau ciclul de licență, cineva este pregătit.
După aceea, valoare unei universități este data, printre altele, și de calitatea producției șiiințifice pe care o face. Se relaționează cu alte universități prin cercetarea științifică, indiferent de domeniul pe care îl abordează sau facultățile pe care le are.
Apoi, e încă o experiență pe drumul formării cuiva, care-i dă timp să reflecteze la ce-și dorește, pentru că sînt studenți care la sfîrșitul celor patru sau cinci ani nu știu exact ce le-ar face plăcere. Intrînd într-o școală doctorală, comunicînd cu ceilalți din generația ta, încercînd să rezolvi probleme, îți dai seama dacă cercetarea ți se potrivește, dacă viața academică ți se potrivește, dacă doctoratul, de fapt, este numai un stagiu către o inserare profesională într-o întreprindere sau poate, cum sper că se mai întîmplă cîteodată și în România, doctoratul îți dă posibilitatea să-ți limpezești ideile și chiar uneori să ajungi să lansezi o firmă și din acea firmă să-ți construiești viitorul profesional pe care ți-l dorești, e acel start-up. Deci, e un timp bun de creștere pentru doctoranzi, își întăresc forțele și caracterul, pentru că e o responsabiliate doctoratul, trebuie să inovezi ceva, trebuie să faci un doctorat în care spui ceva ce alții nu au spus, indiferent de domeniu. Dacă, după aceea, cei care te citesc recunosc că este ceva nou, este perfect, înseamnă ai reușit să faci un doctorat semnificativ.

„În mod normal, o țară cum este România ar trebui să aibă un centru de experimente interactive la Iași, un centru la Cluj, un centru la Timișoara și unul la București”

În cadrul unui interviu ați vorbit despre lipsa unui centru de experimente interactive, stiințifice și tehnologice în Iași, aceasta fiind o problemă care ar putea fi pusă pe aceeași poziție cu autostrada sau spitalul de urgențe. De ce are nevoie Iașul de un astfel de centru educațional?

Nu este o modă, aceste centre de științe interactive sînt peste tot răspîndite în lume. Este important la Iași, pentru că în primul rînd este un oraș universitar, este un oraș în care vin foarte multe grupuri de copii din alte zone ale regiunii, care vizitează Iașul. Sînt convis că o vizită de o jumătate de zi într-un astfel de centru de experimente interactive ar fi și un mod în care universitățile ar atrage copiii spre știință, tehnologie, inginerie, matematică, informatică. Ar fi și o sursă de venit, constată pentru orașul Iași și ar atrage foarte multe persoane și pentru studii universitare, și ca turiști.
În mod normal, o țară cum este România ar trebui să aibă un centru de experimente interactive la Iași, un centru la Cluj, un centru la Timișoara și unul la București. Sînt inițiative, dar nu de amploarea de care este nevoie, este o investiție care nu se face pentru o sală de sport în care pui niște experimente, ci este un centru unde lucrurile pot să țină 100 de ani. Copii se joacă, se bucură de știință și, în ultimii ani, experimentele sînt foarte diverse; ele încep de la educația pentru sustenabiliate, pentru durabilitate, dar este acolo și educație pentru viață. Copiii își înțeleg nu numai corpul, dar și pasiunile și lămuresc interacțiunea cu lumea exterioară, cu natura, cu universul.
Acum noi avem un proiect, o cerere de finanțare și, dacă se va aproba, vom arăta în mic cum putem vorbi despre două subiecte importante ale vieții noastre de zi cu zi prin experimente interactive.

Dvs. ați înfiinţat Laboratorul pentru Caracterizarea Materialelor Magnetice la Frecvenţe Joase. Ce activități desfășoară studenții în cadrul acestui laborator?

Eu am venit în facultate invitat de regretatul profesorul Păpușoi (n.r. – Constantin Păpușoi, profesor universitar la Catedra de Electricitate și Fizică Electronică) și am găsit aici o școală de magnetism în care lucra deja profesorul Stancu (n.r. – prof. univ. dr. Alexandru Stancu) și mai erau cîțiva tineri care lucrau. Profesorul Păpușoi m-a invitat să mă alătur, deoarece veneam dintr-un grup care avea experiență în materiale pentru senzori și actuatori. Dacă pînă la venirea mea lucrurile se întîmplau mai mult în plan teoritc să spunem, eu am încercat să înființez, să definesc o direcție cu materiale care au aplicații tehnologice, pentru că era contactul pe care-l aveam cu cercetarea pe care o făcusem pînă am venit.
Acuma, de fapt, laboratorul vorbește și despre aplicații medicale, pentru că aceste materiale magnetice noi le-am mutat în stadiul de nano-structura către aplicații medicale. Era necesar o schimbare de paradigmă, o schimbare de abordare, el a fost și încă mai este locul în care doctoranzii grupului își desfășoară activitatea. Din păcate, problema de care vorbeam, a interesului, a motivației, a noii resurse care intră în sistem a cam încetinit mișcarea acestui laborator, dar facem tot ce se poate face pentru a avea vremuri mai bune așa cum am avut în urmă cu doi-trei ani. Există fenomenul acela de drenare a minților, care și-a cam pus amprenta asupra lucrurilor care se întîmplă, pentru că interesul pentru fizică este în scădere în toată lumea., Pare că a devenit un subiect foarte dificil, o nucă foarte tare și atunci copiii sînt îndreptați de oferta educațională care există și spre alte domenii decît fizică.
La momentul actual, în ce măsură se acordă prioritate educației pentru știință?
Nu prea, și să vă spun și de ce. Cînd am redactat aplicația pentru finanțarea Fulbright, am studiat ceea ce se întîmplă în America, pentru că avem nevoie să-mi argumentez necesitatea desfășurării proiectului de cercetare educațională în acea universitate și în sistemul american. Lucrurile se pot discuta prin investiția care se face.
În 2014 Obama a făcut un program de revigorare a atenției pe care sistemul educațional din Statele Unite trebuie să-l ofere științei, tehnologiilor, ingineriei și matematicii. Dar nu numai că a făcut asta, că a dat bani, ci a format echipe care să se ocupe de administrarea eficientă a acestor bani. A fost primul care a dechis spațiul verde al Casei Albe pentru un tîrg, o manifestare cu experimente interactive. Cînd s-a schimbat preşedinţia în Statele Unite, într-o greșită declarație Trump a spus că nu e sigur dacă acest eveniment va continua, iar a doua zi a apărut soția lui care a spus că este o tradiție a Casei Albe, înființată de Obama, pe care vor să o continue. După aceea, și în bugetul acordat acestui program, sumele au revenit la nivelul corespunzător.
Dacă nu vrei să investești în știință, tehnologie, inginerie, matematică și informatică, atunci vei fi doar un utilizator de tehnologie, vei face servicii și vei face servicii uneori simple. Absolvenții de Informatică trăiesc foarte bine pentru că au salarii rezonabile, fac lucruri la nivel înalt, se bucură de ceea ce fac, stau acasă, sînt în țara lor, mulți dintre ei călătoresc foarte mult., Pentru că ei, de fapt, sînt aici parte a unui proiect care este globalizat, cunosc și alte culturi. Știința, ingineria oferă aceste posibilități. Și trebuie să fii pregătit, ca să te bucuri de o astfel de profesie.

Scurtă biografie

Ovidiu Florin Călțun s-a născut pe 17 iulie 1956. A absolvit Liceul Teoretic nr. 2 din Oneşti şi Facultatea de Fizică a UAIC.
În prezent, în calitate de profesor și conducător de doctorat, conduce Laboratorul de Materiale Magnetice pentru Aplicații Tehnologice (LMAT) de la Facultatea de Fizică a UAIC.
Are o vastă activitate stiințifică, națională și internațională, făcînd stagii de cercetare în universităţi din străinătate și este bursier Fulbright.
Ovidiu Călțun a înființat Asociația „Aliance of Educators for Science, Technology, Engineering, Mathematics and Informatics”, fiind președinte ESTEEM Romania.

Sursă foto: www.facebook.com/ovidiuflorin.caltun