Ovidiu Alin Popovici este conferențiar la Facultatea de Biologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Din 2006, lucrează la o colecție impresionantă de microhimenoptere (viespi cu dimensiuni de circa 1 mm), adunate din toată lumea: America, Asia, Europa, Africa. Despre această activitate costisitoare și din punct de vedere al timpului, dar și financiar, de care este pasionat, ne-a povestit și în acest interviu.

Care a fost inițiativa din spatele acestei colecții?

Asta este specialitatea mea. E o lume dintr-aceasta nevăzută. O vedem cu ajutorul stereomicroscopului.

La început, îmi plăceau fluturii. Cînd am ajuns la doctorat, asta mi s-a dat. Mi s-a spus că școala de lepidoptere, adică fluturi, este la Cluj, iar eu, dacă vreau să-mi fac doctoratul aici, trebuie să trec pe studiul microhimenopterelor (viespi), aceasta fiind tradiția Scolii Entomologice din Iași. Și n-am avut de ales. La început nu mi-au plăcut deloc, dar tot lucrînd și lucrînd, au început să-mi placă. Iar acum am numai gîze din astea peste tot. După doctorat am continuat să lucrez în ceea ce m-am specializat.

De prin 2006 am început. Pînă atunci nu realizam importanța unei astfel de colecții. În 2006 l-am întîlnit, la Budapesta, pe cel mai bun în domeniu, dr. Lubomir Masner. Tot atunci m-am întîlnit și cu un profesor din SUA, reputat specialist în domeniu, dr. Norman Johnson. Ei mi-au explicat ce înseamnă cercetare în acest domeniu, iar din acel moment mi-am propus să lucrez după stilul lor.

Pînă prin 2010, pentru a putea publica diferite specii mai interesante sau unele structuri morfologice mai deosebite, trebuia să le desenez perișor cu perișor, nu aveam posibilitatea de a face poze. Fiecare preparat microscopic l-am desenat în tuș. Acum, în laboratorul din Facultatea de Biologie am posibilitatea de a realiza fotografii, dar înca nu am renunțat la desene, doar ca le fac pe calculator, durează mult mai puțin.

La gîzele astea mici de care mă ocup, pot să le disec armătura bucală sau gura – în trei bucăți. Pot face acest lucru deoarece, pe moment, încă nu-mi tremură deloc mîna. Am cea mai mare și mai completă colecție de pe glob de armături bucale la toate genurile existente din suprafamilia Platygastroidea. Pe acest subiect am publicat în 2017 un studiu cu privire la complexul maxilo-labial la Familia Scelionidae, iar o cercetare similară pentru Familia Platygastridae este în curs. Colecția mea de insecte este completată cu specimene fosile, în chihlimbar. Spre exemplu, aceasta are în jur de 98 de milioane de ani. Zbura pe vremea în care încă mai existau dinozauri. Încerc să colecționez cît mai multe asemenea fosile, deoarece ma ajută să înțeleg cum speciile aparținînd Suprafamiliei Platygastroidea s-au tranformat, cum au evoluat în timp.

Faptul că am această colecție are legătură doar cu pasiunea mea pentru aceste viespi, nu prea are legătură cu cariera. La noi contează doar să publici cît mai mult, în reviste cu indici scientometrici cît mai mari. Totuși, în domeniul taxonomiei, nu poți publica fără a studia cît mai multe specimene de pe un areal cît mai extins. De ce este necesar acest lucru? Simplu! Să urmărim un exemplu – noi, oamenii, aparținem speciei Homo sapiens. Să zicem, prin reducere la absurd, că într-o zi ar veni o specie extraterestră în România, ar lua la întîmplare 10 români și ar descrie specia Homo sapiens, luîndu-i pe ei ca model . Ar fi o descriere destul de incompletă. Pentru a nu mi se întîmpla acest lucru în studiile mele, atunci când descriu sau studiez o specie, am nevoie de mulți indivizi ce aparțin la acea specie, indivizi ce provin din puncte cît mai diferite din întreg arealul acelei specii. Din acest motiv a rezultat și necesitatea de a construi o colecție ce să conțină nu doar specimene din România, ci din toată lumea. O treabă foarte grea în taxonomie este să stabilești limitele variabilității, adică acel punct unde se termină o specie și începe alta, iar acest lucru îl poți face doar studiind cît mai mulți indivizi.

Cum să te descurci în acest tip de studii fără o colecție? În unele cazuri poți împrumuta specimene din colecțiile diferitelor muzee, dar nu ai această posibilitate în orice grup de insecte. Spre exemplu, colecția cu exemplare din suprafamilia Platygastroidea a Muzeului de Istorie Naturală din Paris este mai mică decît colecția mea. Facem o greșeală uriașă neinvestind în colecții. În momentul actual dispar specii în fiecare zi, iar noi, neavîndu-le în colecții, nici măcar nu vom ști că acestea au existat.

Care este procesul alcătuirii unei colecții?

Primul pas este reprezentat de expediții de colectare a materialului entomologic în teren. Colectarea o realizez folosind diferite metode: un fileu entomologic special, adaptat colectării microhimenopterelor, capcane colorate, capcana Malaise, etc. Probele recoltate sînt conservate în alcool concentrat și păstrate în laborator, la rece – în congelator. Indivizii implicați în diferite studii sînt uscați și montați pe paiete, fixate pe ace entomologice. Acest lucru este necesar deoarece identificarea indivizilor la nivel de specie, în cazul grupului de care mă ocup eu, este imposibilă direct din alcool.

După montare, specimenele sînt etichetate, identificate și grupate pe specii sau genuri în cutii entomologice.

De ce în alcool și la rece?

Eu momentan nu fac studii pe ADN, dar, ținîndu-le în asemenea condiții, le conserv și ADN-ul. Poate peste puțin timp voi avea posibilitatea să fac și acest tip de studii.

Asta e colecția în alcool. Uite, din Australia, uite, Asia, Africa, Madagascar și aici e plin doar cu probe. Deoarece uneori devine dificil de găsit o probă anume în multidinea de probe, mi-am creeat o bază de date după modelul unui profesor din Germania (dr. von Tschirnhaus). Am aici din Coreea de Sud, America de Sud, America de Nord, Noua Zeelandă, aici sînt probe din Costa Rica.

Alcătuirea și întreținerea unei colecții nu este treabă de cercetător, ci mai degrabă de tehnician, dar aici nu avem tehnicieni implicați în cercetare, deci trebuie să faci cam totul singur; e ca și cum ai avea mai multe job-uri. Acest fapt, pe lîngă dezavantaje – volum mai mare de muncă, timp consumat- , are și avantaje – poți asocia indivizii studiați cu habitatele din care ai recoltat probele.

„În natură, din perspectivă economică, există și insecte utile”

De ce sînt importante viespile acestea?

Sînt importante pentru că au un mod mai ciudat de a se înmulți. Ele nu depun ouă, cum depun alte insecte, pe plante sau în alte locuri, ci caută ouăle altor insecte. Au un ac numit ovipozitor (e ca acul de seringă), iar prin intermediul acestei structuri își injectează propriul ou în oul altor insecte. Din oul acestor viespi emerge larva care consumă conținutul oului gazdă, iar din oul gazdă va ecloza o mică viespe.

Din perspectivă economică, foarte multe insect sînt dăunătoare. În momentul în care, într-o monocultură (lanuri întinse cu o singură plantă, n.r.) apare o insectă dăunătoare, acesta are o înmulțire explozivă, exponențială. Pentru a salva cultura trebuie intervenit cu insecticide, adică pe cale chimică. O perioadă, toată lumea s-a bucurat când au apărut aceste tratamente chimice, deoarece sînt ieftine și relativ ușor de utilizat. Problema acestor prime insecticide consta în faptul că unele dintre ele se degradau foarte lent în natură, adică aveau o perioadă de remanență foarte lungă. Asta însemna că, după aplicare, se acumulau în fructe și legume, iar, în final, în organismul nostru. Spre exemplu, în copilăria mea, la țară, se punea DTT (un insecticid care a fost folosit din anii 1940, extrem de toxic, n.r.) într-un ciorap și se dădea pe cartofi cu el, împotriva gîndacilor, fără a se ține prea mult cont de doză sau de alți factori. Apoi, peste ceva timp, s-a descoperit DTT în grăsimea pinguinilor. De ce? Pentru ca are o perioadă de remanență mare. Tu nu te otrăvești astăzi mîncînd, pentru că mănînci puțin, dar, în timp, se adună. Din cauza acestui fapt, în prezent s-a renunțat la aceste insecticide cu perioadă de remanență lungă, trecîndu-se la insecticide cu perioadă de remanență scurtă, care să se degradeze relativ repede în mediu. Problema acestora constă în faptul că sînt foarte toxice și nu sînt selective. Acest lucru înseamnă că în momentul în care sînt aplicate omoară tot, nu doar insectele dăunătoare. Trebuie să luam în calcul faptul că în natură, din perspectivă economică, există și insecte utile, nu doar dăunătoare. 

Cum s-a ajuns la utilizarea acestor viespi?

Pe un principiu foarte simplu – „Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”. Poate pare ciudat, dar utilizarea unor organisme în combaterea altora este o idee destul de veche și a fost pusă în practică inaintea combaterii chimice. Acest mijloc de combatere a dăunătorilor este cunoscut sub denumirea de combatere biologică, control biologic sau lupta biologică. Acești termeni, sinonimi la o primă vedere, se bazează pe idei ușor diferite. Unul dintre cele mai vechi programe de combatere biologică, documentat, s-a realizat în 1873, cînd s-a adus în Franța din SUA un acarian prădător pentru a fi folosit la combaterea filoxerei viței de vie. Acest program nu a fost însă un succes.

Apariția tratamentelor chimice, mai ieftine, mai rapide și mai ușor de realizat a trecut oarecum în plan secund combaterea biologică. În ultimul timp, producerea alimentelor ecologice (biologice sau organice) au resuscitat combaterea biologică, subliniindu-i beneficiile: eliminarea costurilor necesare producerii de insecticide, faptul că nu influențeaza mediul înconjurător, nu produce victime colaterale și nu prezintă un pericol pentru sănătatea oamenilor.

Unele dintre viespile studiate de mine sînt perfect utilizabile în combaterea biologică, fiind parazitoizi oofagi ai ploșnițelor sau ai fluturilor. Dacă aruncăm o privire asupra dăunătorilor din culturile de cereale sau din livezi, vom vedea ca unii dintre cei mai importanți aparțin acestor două grupe de insecte.

Se găsesc astfel de viespi în comerț?

Da. Diverse firme produc asemenea insecte – parazitoizi sau prădători, le cresc și le poți cumpăra. Nu am cumpărat asemenea insecte, deci nu le-am testat. Părerea mea strict personală este că, atunci cînd achiziționezi asemenea insecte, există o șansă destul de mare ca ele să nu aibă randamentul scontat. Acest lucru nu este în legătură cu calitatea produsului, ci mai degrabă cu modul în care acesta este utilizat. Eliberate în cîmp, aceste insecte produse în altă țară e posibil ca aici sa aibă probleme legate de aclimatizare, care se vor reflecta în randamentul combaterii dăunătorilor. Este posibil ca lucrurile să stea diferit atunci cînd prădătorii sau parazitoizii sînt folosiți la combatere într-un mediu în care condițiile sînt controlate (în seră, spre exemplu).

Ideea mea legată de combaterea biologică în culturile din cîmp deschis ar fi să se bazeze pe prădători sau parazitoizi locali, care există deja în locul cu probleme dar nu în populații suficient de mari. În acest caz ar trebui doar recoltați, înmulțiți în laborator și apoi eliberați în locul de unde au fost recoltați. S-ar interveni astfel doar în echilibrul gazdă/parazitoid sau pradă/prădător.

***

Sursă fotografii: www.cercetare.bio.uaic.ro