Ovidiu Șimonca: „Astăzi mi se pare că presa nu este foarte conectată la evenimente”

Am călătorit, alături de jurnalistul Ovidiu Șimonca, pe un tărîm al amintirilor, discutînd retrospectiv despre perioada în care s-a format în presă. Desigur, nu am omis să vorbim despre literatura românească actuală și despre rolul revistelor culturale.

Sînteți unul dintre cei mai activi jurnaliști culturali din România. Cînd ați pornit pe acest drum?

Eu sînt, de fapt, jurnalist de cotidian; așa am început. Ca și voi, înainte de 1989, am avut un stagiu de doi ani la „Opinia Studențească”. Era una dintre cele mai bune reviste studențești în perioada comunismului, condusă atunci de Daniel Condurache, Dan Radu și am avut, spre deosebire de voi, care nu prea aveți răbdare în a vă pregăti, luni bune de încercări, de texte pe care le-am refăcut, le-am rescris. Pînă la urmă, primul meu text a fost despre Jocurile Olimpice de la Seul din 1988 și apoi am mai avut texte. După căderea lui Ceaușescu, echipa de atunci a făcut un cotidian la Iași, se numea „Monitorul de Iași”, care, la un moment dat, a avut și un post de radio, Radio Nord-Est. Am lucrat și la ziar, și la posturi de radio. Am fost corespondent BBC pentru Iași, acoperind, în anumiți ani, și alegerile din Republica Moldova, fie prezidențiale, fie parlamentare. Deci am început ca jurnalist de cotidian, am ajuns la București în 1999, angajat la redacția în limba română a BBC-ului. Am lucrat și la „Evenimentul Zilei” și la Radio Total, iar în martie 2005, la propunerea doamnei Carmen Mușat, am ajuns la „Observator Cultural”, o revistă săptămînală,  revistă de cultură, unde am stat 17 ani, pînă în această vară, cînd mi-am dat demisia. și Acum sînt angajat al revistei „Timpul”. Sînt, deci, jurnalist de cotidian și asta se vede și în modul în care am abordat subiectele culturale. Îmi place activitatea culturală, îmi place să fiu la premiere teatrale, cinematografice, să fiu la lansări de carte, să văd printre primii un spectacol, un film sau să citesc o carte. Mi-am păstrat aceste reflexe de a nu ajunge la o carte după 7 luni de la apariție, ci imediat, dacă se poate, și am răspuns și invitațiilor de a vorbi la unele lansări de carte.

Ați bifat cam toate posturile într-o redacție. Cum vedeți, retrospectiv, jurnalismul românesc de după 1990?

După ’90, au fost niște ani extraordinari. Făceai presă, erai conectat la evenimente. Îmi aduc aminte că în primii ani au fost grevele feroviarilor, care doreau mai mulți bani, și, la un moment dat, au blocat nodul feroviar de la Pașcani; nu se circula nici spre Suceava, nici spre Iași, nici spre Bacău. Am fost acolo să văd de ce protestează și am stat o noapte cu ei. Între timp, în noaptea respectivă apăruseră și trupele de jandarmi, care voiau să îi scoată de pe linii. BBC avea emisiune la ora șase dimineața. Nu erau pe atunci telefoane mobile, dar exista, la barul gării, un telefon. Am cerut voie, BBC-ul avînd program de permanență non-stop, să dau un telefon la București un minut și să spun că sunt la Pașcani și pot să relatez ce se întîmplă. Am sunat, m-au lăsat să dau un telefon interurban, cum se spunea pe atunci, la București, la cinci și un sfert s-a întîmplat să fie evacuți de pe linie. La cinci și jumătate am intrat și am făcut relatare pentru BBC, spunînd că circulația se va relua în curînd la Pașcani, pentru că jandarmii au intervenit. Dar acea relatare am făcut-o din barul gării din Pașcani.

A fost prima relatare de pe teren?

Nu a fost prima relatare de pe teren. În general, tocmai pentru că nu existau telefoane mobile, făceai din redacție, de la „Monitorul” sau de la Radio Nord-Est. Puteai să pui, cum se spune, și voci, clipuri. Era o perioadă zbuciumată, cu greve, cu proteste. Iliescu a fost contestat în toți cei șase ani cît a fost președinte. Apoi nici povestea cu Convenția Democratică nu s-a așezat foarte bine. Oricum, pînă la intrarea României în Uniunea Europeană, care s-a întîmplat la 1 ianuarie 2007, a fost o presă învolburată. Astăzi mi se pare că presa nu este foarte conectată la evenimente. Mi-ar fi plăcut să fie mai multe dezbateri și să se pună punctul pe „i” legat de cum se guvernează, cum se fac legile și, în general, să fie mai multă transparență. Președintele României, Klaus Iohannis, în șase ani de cînd e în mandat, a dat două sau trei conferințe de presă, iar interviuri face-to-face cu alți jurnaliști … cred că n-a fost decît unul la începerea primului mandat. E nevoie ca presa să facă presiuni asupra autorităților și ca acestea să fie transparente, și să vorbească, și să răspundă, și să organizeze conferințe de presă. Pînă și infatuatul Adrian Năstase făcea conferințe de presă și stătea de vorbă cu jurnaliștii. Astăzi, am senzația că politicienii fug de presă și în general o tratează cu destul de mare dispreț.

Vă leagă o „ucenicie” îndelungată de „Opinia Studențească”. Ce a însemnat pentru cariera dumneavoastră acea perioadă?

N-aș fi fost ceea ce sînt astăzi, dacă nu era „Opinia Studențească”. Înainte de 1989, noi aveam o cămăruță în Casa Studenților din Iași, la ultimul etaj, etajul doi, unde existau două mașini de scris și o ladă pe care ucenicii stăteau și ascultau ce se discuta. Dar ceea ce era foarte important pentru jurnalismul de atunci și dintotdeauna este că noi aveam două întîlniri săptămînale, la 19:30. Și chiar veneam și erau cumva obligatorii acele întîlniri, pentru că se discutau sumarul, subiectele, textele primite, textele scrise. Se făcea observație pe texte. Erau foarte serioase acele întîlniri și chiar se făcea discuție aplicată pe text. Deci, a fost o perioadă extraordinară, m-am bucurat că am lucrat și la „Opinia Studențească” și apoi și la „Monitorul” și în mai multe ipostaze jurnalistice cu Daniel Condurache, cu regretatul Florin Zamfirescu, cu Dan Radu, cu Cezar Caluschi, cu iarăși regretatul Radu Eugeniu Stan, cu Valeriu Gherghel, care se ocupa de paginile de cultură, în care am și scris mai multe cronici de carte, înainte de 1989. Sînt oameni care m-au ajutat, m-au format, m-au îndrumat și mă bucur că i-am cunoscut.

„Consider că într-o revistă culturală interviul se citește primul”

În 2009 v-ați lansat în publicistică, cu volumul „Pot să vă mai enervez cu ceva? – Interviuri între vehemență și emoție”. În prefață ați menționat că nu știți cît veți mai continua (cu interviurile) pentru că v-ați pierdut din răbdarea de a transcrie. Au trecut mai bine de 10 ani de atunci. Cum mai stați cu interviurile?

Atunci făceam interviuri săptămînale. Consider că într-o revistă culturală interviul se citește primul. Cînd deschizi o pagină de revistă culturală, nu te uiți la cronici, la recenzii, te uiți la interviu. Cine este invitatul acelui număr, ce spune, cum au fost întrebările, ce tematici ai abordat, ce l-a întrebat cel ce a făcut interviul despre ultima carte, ultimele cărți sau ultimul film. Între 2005 și 2008, chiar 2009, reușeam să fac interviuri săptămînale pentru „Observator Cultural”. Între timp mi-am mai redus din ritm, dar asta nu înseamnă că refuz un interviu sau refuz să mă întîlnesc cu un om valoros. La „Timpul” am început activitatea și prezența cu un interviu cu Andrei Șerban, care rămîne un frenetic regizor, deși are 79 de ani. Un om care este plini de idei și care face montări și pentru operă, și pentru teatru. El avusese anul acesta două mari succese la Opera Națională din București – un spectacol „Lucia di Lammermoor” și un altul, cu „Don Giovanni”, spectacole extraordinare, în care a reușit să contemporaneizeze acea stare, acele povești. Și am făcut cu Andrei Șerban un interviu chiar în Foaierul Operei Naționale București, inclusiv video. Uneori e bine să mai faci și să te folosești de aceste mijloace video; dacă poți să ai o mare personalitate, dacă poți să îl inregistrezi, fă-l și video.

Tot în prefață ați specificat că interviurile cu tinerii prozatori sînt „la teanc” pentru o altă carte. Cînd va fi publicată?

E foarte important să susții debuturile în literatură, în teatru, în film, sau în arte plastice. Am această idee esențială că și noi am fost ajutați, și noi am fost îndrumați, și noi am avut un moment al debutului, dar cineva a vegheat asupra acelui moment și e bine ca și noi la rîndul nostru să oferim studenților sau masteranzilor posibilitatea să scrie. Să scrie la „Timpul”, la „CuzaNet”, să scrie în „Observator Cultural”. E foarte important ca cineva să le ofere acest loc în care să se manifeste. Pe urmă, în general, editurile românești sînt destul de prudente în privința debuturilor în literatura română. Cu toate astea, mai există edituri care fac inclusiv concursuri de debut , la care apar tineri prozatori. Îți dau un singur nume acum – Irina Anghel, cu un volum lansat la Tîrgul de carte „Gaudeamus”, luna aceasta, a cîștigat concursul de debut organizat de Polirom cu volumul Banchetul cerșetorilor. E un volum minunat și care are un final cu totul neașteptat. Recomand acest volum al Irinei Anghel, cum recomand un alt volum care poate nu este debutant, dar a avut o traducere în franceză, e vorba de romanul „Ioșca”, al lui Cristian Fulaș, care a fost bine primit cînd a apărut în limba română.

Reamintesc episodul cu Andrei Pleșu, mai exact cu textul său publicat în „Dilema Veche”, în care v-a criticat abordarea asupra interviului luat lui Gabriel Liiceanu. Cum a fost acel episod pentru dumneavoastră?

Eu cred că dacă ai luat un interviu, cel care îți acordă acel interviu are încredere că tu vei reda fidel spusele lui. La interviul cu Gabriel Liiceanu el a dorit să vadă produsul final. În general, nu prea dau interviul interlocutorilor, dar mai sînt și excepții, tocmai pentru a-i avea în revistă; accept să dau varianta finală, cu titlu, cu intertitluri, cu introducere, așa cum ar merge spre paginare. La interviul cu Gabriel Liiceanu, domnia sa a făcut niște intervenții și a criticat un om important al literelor române, pe Ion Bogdan Lefter. Cîtă vreme în dialogul direct nu era menționat Ion Bogdan Lefter și nu erau menționate acele critici, am considerat că trebuie să fac o precizare și să spun că aceste rînduri au fost adăugate după ce a fost transcris. Sigur că de aici a fost o întreagă învolburare, a intrat și domnul Andrei Pleșu în dispută. Pînă la urmă, acel interviu făcut cu Gabriel Liiceanu a intrat și în volumul de interviuri al domniei sale, deci nu a fost un interviu chiar de rușine. Nu știu de ce a produs atîta supărare. Eu cred că un om de interviu trebuie să pună întrebări directe, să intervieveze riguros, să fie atent la ce spune, să aibă replică, să intervină cînd lucrurile nu sînt clare, să caute o explicație mai profundă la niște spuse ale celui care acordă interviul. Între timp l-am văzut pe Andrei Pleșu în finalul FILIT, m-am și salutat cu dumnealui. Eu cred că oamenii pot să fie la un moment dat supărați, dar trăim într-o lume culturală destul de mică, încît e bine să păstrăm un ton de civilitate și de normalitate cu un om, chiar dacă l-am „deranjat” cu anumite întrebări.

Ați ales Editura Cartier pentru că a fost singura care a acceptat să vă publice colecția de 25 de interviuri. Ce interviuri se doreau a fi scoase de către celelalte edituri? Ce puteau cauza?

Nu mai știu. Chiar nu mai știu de ce au fost refuzate interviurile de alte edituri. Probabil din cauza unor nume, dar nu mai știu. E bine că ați amintit de Editura Cartier, pentru că, deși are sediul central, redacția și patronatul la Chișinău, este o editură care are carte pe tot spațiul românesc. Trimit multe cărți în România, la librăriile importante, se poate face comandă online la cărțile lor. Editura Cartier este una din editurile puternice, dacă socotim tot spațiul literar și editorial România și Republica Moldova. Editura Cartier este una dintre editurile puternice, face niște antalogii de poezii ale scriitorilor români excepționale, cum nici o altă editură din România nu face. Are cîteva traduceri foarte bune ale unor scriitori din spațiul ex-sovietic și, iată, mi-au publicat fără multă discuție acest volum de interviu, care s-a difuzat și a avut lansări atît în Republica Moldova, cît și în România.

Ați protestat prin demisie de la BBC România și de la „Evenimentul Zilei”. De ce?

De la BBC am plecat din solidaritate cu Traian Ungureanu, care fusese respins la un concurs. Se făceau reangajări pe post și, dintre toți redactorii redacției în limba română a BBC-ului, Traian Ungureanu era singurul care nu mai primise un nou contract. El era la redacția din Londra. Am simțit că i s-a făcut o nedreptate și am protestat. Nu discut acum despre Traian Ungureanu, cel de astăzi sau cel de acum zece ani, care a fost și om politic și care, uneori, lua bani pentru textele jurnalistice și de la oamenii politici. Eu nu discut starea lui actuală și chiar prezența lui la o conferință AUR. Eu discut că în acel moment, în 2003, era un jurnalist extraordinar, era o vedetă a BBC-ului, lumea îl asculta și îl admira și mi s-a părut o nedreptate eliminarea lui de la BBC.

Legat de „Evenimentul Zilei”, au fost niște discuții între patronat și angajați, și iarăși modul în care patronatul de atunci de la „Evenimentul Zilei” punea problema a fost supărător pentru mine și alți colegi. Oricum, nu regret aceste demisii pentru că realmente, cei 17 ani de la „Observator Cultural” începuți în martie 2005 și încheiați în mai 2022, au fost niște ani extraordinari pentru mine. Am avut libertate, am putut să scriu, să propun subiecte, am putut să adun oameni, să adun colaboratori. Revista a crescut mult, s-a impus și a fost, într-adevăr, cum îi spune și numele, un săptămînal de analize și de actualitate culturală.

Povestiți-mi, vă rog, despre BBC România.

BBC România era o redacție cu nucleu în București. Foarte important este că, după 1989, BBC, care avea redacție, oameni și angajați la Londra, a mutat accentul înspre România și a avut o redacție, la un moment dat, cred că de 15 oameni la București și a avut și corespondenți. S-a format și o redacție la Chișinău cu trei oameni, dar cu un micro-studio de înregistrări, unde puteai să dai voci, puteai să dai interviuri; aveau toate condițiile tehnice să difuzeze lucruri de calitate din punct de vedere tehnic. Acopeream toate evenimentele și cele politice, și cele culturale. M-am bucurat că BBC România reușea să acopere și evenimente culturale. Am făcut mai multe emisiuni culturale la BBC. Foarte frumos la BBC era că dacă un eveniment era în plină desfășurare puteai să faci intervenții în direct. Că erai la Parlament, că erai la Pașcani, că erai la guvern, că erai la o grevă, că erai după niște declarații explozive sau surprinzătoare ale unui ministru, puteai să intri în direct și să povestești. Se lega așa de frumos emisiunea, aveai 25 de minute de actualitate, în care intrau șapte sau opt subiecte și unul era al tău. Mi s-a întîmplat să relatez în fața guvernului, în spate cu oameni protestînd. Deci, a fost o zonă extraordinară BBC România, pentru că era conectat la tot ce se întîmplă semnificativ în țară. Sigur, exista și redacția de la Londra, care și-a făcut nemaipomenit datoria cînd au fost atacate Turnurile Gemene, în 11 septembrie 2001. Atacul s-a întîmplat undeva la patru și jumătate după-amiaza și la șase era emisiune BBC. Au avut toate reacțiile, au intervenit și realmente a fost o emisiune făcută în direct, despre cine și de ce a atacat, cum au atacat, ce victime sînt, cîte victime.

Ce v-a determinat să plecați, după 17 ani, de la „Observator Cultural”?

Aș prefera să nu intru în amănunte legate de demisia mea de la „Observator Cultural”.

Dar aveați un plan după demisie, ce capitol urma în cariera dumneavoastră?

Nu mi-am calculat pașii, știind unde voi merge imediat. Chiar am avut cîteva săptămîni în care am citit mai mult, m-am gîndit la viața mea, la evoluția mea de jurnalist.

„De fapt, jurnalistul cultural este la fel ca orice jurnalist”

Cum ați ajuns la revista „Timpul”?

Mi-a propus Mihai Vacariu, care este directorul proiectului „Timpul”, să vin acolo, cam la o lună după ce am plecat de la „Observator cultural”. Îl cunoșteam, îi propusesem și o carte la Editura Litera. La un moment dat am condus pentru cîteva luni o colecție de carte românească la Editura Litera și unul dintre volume a fost al fraților Mihai și Gabriel Vacariu, care, în 2019, la Tîrgul de carte „Gaudeamus”, au lansat romanul Viața lui G.. Am fost, cumva, primul cititor și primul om care le-a dat niște sfaturi deaspre cum să arate manuscrisul. S-a lansat, a fost foarte bine primit. A fost lansat și la Iași, cu niște cuvinte extraordinare spuse de Liviu Antonesei, cel care a pornit prima serie „Timpul”.

Ce v-ați propus în cadrul acestui proiect editorial?

Două lucruri. În primul rînd, să încurajăm tinerii. Ideea era pornită de către Bogdan Crețu, redactorul șef al revistei „Timpul”, care este și profesor la Facultatea de litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Să încurajăm tinerii, oamenii care sînt acum studenți, masteranzi, doctoranzi, să scrie. Să scrie cronici, de carte, de film, de teatru, să ia interviuri, să aducă la rîndul lor colaboratori. Și au adus, pagini de proză, pagini de poezie. Vreau să vă spun că este o nouă generație literară la care trebuie să stăm atenți. Eu în 2005-2006, făceam interviuri cu Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, ca să amintim doar ieșenii. Ei erau o generație nouă care primeneau Iașiul prin scrisul lor. Între timp, această generație, care a ajuns să facă și FILIT-ul, e urmată de o altă generație de scriitori, de critici literari, de studenți, de masteranzi, de doctoranzi. Oamenii aceștia noi au nevoie de un loc în care să se exprime. Sigur că nu toate cronicile sînt excepționale, sigur că trebuie să stai un pic pe manuscrise, sigur că trebuie să îi îndrumi, să le arăți cum ar trebui să sune mai bine o cronică. Cu toate astea, potențial de scriere există. Există mare potențial în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la oamenii care scriu la „Timpul”, de la alte universități. Scrieți! Vă oferim acest loc. Veniți aici. Avem această deschidere.

În același timp, vrem să aducem mari personalități care să fie prezente în revista „Timpul”. V-am vorbit de Andrei Șerban, a fost interviul cu Ruxandra Cesereanu, cu Valentina Sandu Dediu, o specialistă în muzică și care a fost implicată și a prezentat Festivalul Enescu, doamna Anca Vasiliu, prima româncă care a luat un premiu al Academiei Franceze, pe care o știam de acum 12 ani, cînd își lansase în limba română un volum intitulat  Despre diafan.

Reiau o întrebare pe care și-a pus-o Ion Simuț în articolul „Elegie pentru revistele literare”: De ce nu mor revistele noastre culturale?

Dar nu trebuie să moară revistele culturale. Nu vreau să intru într-o discuție de tipul cîte reviste sînt bune, cîte sînt proaste, cîte sînt citite, cîte nu. Ceea ce trebuie să avem în atenție este că o revistă, că e culturală, că e generalistă, că e un ziar, trebuie să aibă audiență, trebuie să se ducă spre cititor. Sigur că tirajele la presa scrisă au scăzut îngrozitor, lumea nu mai cumpără presă scrisă și e foarte trist. Lumea se uită pe site-uri, se uită pe podcast-uri, vede lucrurile astea care sînt într-o nouă formulă de prezentare, dar, indiferent de forma în care prezinți o revistă, un eveniment cultural, că e presă scrisă, că e site, că e facebook, că e video, că e podcast, important e să ai audiență. Adică nu poți să scrii chestii extrem de complicate, extrem de greoaie, în care neologismele să fie baza. Faci cultură atractiv, pasionant, nu faci o cultură adresată doar elitelor. Cînd îi vorbești unui om de o carte, într-adevăr trebuie să îl convingi, indiferent de locul în care e, de profesia pe care o are – poate să fie economist sau poate să fie profesor de geologie. E foarte important să ai această legătură, să ai acest feedback, să ți se răspundă, să ai reacții.

Și încă un lucru extrem de important pentru revistele culturale este să își cultive un public de liceeni. Noi avem tot timpul impresia că liceenii din ziua de azi nu mai citesc, că nu îi mai interesează literatura. La Iași avem două exemple – un club de dezbateri și de lecturi intitulat „Alecart”, condus de Emil și Nicoleta Munteanu, mai avem clubul „Logos” condus de Serinella Zara. Sînt profesori de limbă și literatură română care adună în jurul lor elevi de la liceele din Iași și din județ. Acești oameni vin, se întîlnesc, discută cărți, comentează cărți. La FILIT au fost momente în care „Alecart” a organizat întîlniri cu scriitorii invitați la FILIT. Ceea ce a fost extraordinar. Să vezi o scriitoare armeancă, Narine Abgarian, care s-a întîlnit atît cu publicul generalist în Piața Unirii, dar și cu liceeni. Liceenii îi citiseră cartea, i-au pus întrebări legate de carte, a fost un dialog extraordinar. Important este să încerci să crești și acest public de liceeni care e și interesat de literatură. Voi polemiza cu toată lumea care spune că copiii nu mai citesc. Nu! Sînt multe clase, multe licee în care copiii citesc, îi interesează literatura, discută cărți. A! Că se uită pe telefoane, că au gadgeturi, că se joacă pe telefoane… Și noi eram la fel, poate nu aveam aceleași mijloace tehnice, dar nici noi nu citeam tot timpul și în neștire. Aveam și noi momentele noastre de relaxare. Dar nu mi se pare o problemă că un elev de liceu are telefon și apelează la el. Pînă la urmă e un instrument care îți dă și informații.

Unde se situează granița dintre jurnalism cultural și critică literară?

Da, e bună întrebarea asta. Criticul literar e cel care comentează cărți. Există un critic de întîmpinare, chiar așa se numește, care comentează noutățile, și există și un critic care face anumite studii despre un autor, o monografie sau un articol care să discute mai multe cărți, să încadreze opera într-un context literar sau istoric. Criticul literar e o profesie în sine, care înseamnă a face cronici de întîmpinare sau a face studii mai aprofundate de context și de istorie literară.

Jurnalistul cultural trebuie să fie atent la eveniment. De fapt, jurnalistul cultural este la fel ca orice jurnalist. Trebuie să știe să facă o știre, un interviu, o relatare de la un eveniment, să aibă habar de paginare, să știe cum se încadrează un articol cu imagini, să poată merge la o expoziție și să prezinte o expoziție și acel artist, evoluția lui, tema lui, să îi pună niște întrebări despre problematica acelei expoziții. Jurnalistul cultural e același tip de jurnalist care face jurnalism politic sau jurnalism economic. Sînt aceleași instrumente, aceleași lucruri. Criticul literar este o profesie aparte, lui nu îi cerem să facă interviuri, știri sau relatări. Menirea lui este să scrie despre cărți, dar, la fel, să le scrie într-un limbaj accesibil, cu argumente, cu explicații și cu context.

Ce lacune are agenda revistelor culturale din România?

Nu sînt întotdeauna racordate la eveniment. Se publică multe texte slabe, mai ales fragmente de proză sau poezie. Mi se pare că este o inflație de poeți în România. Ar trebui cineva să facă un pic de ordine și e menirea criticului literar să așeze un pic lucrurile. Foarte multă lume publică multă poezie, nu întotdeauna foarte bună, dar să sperăm că va apărea la un moment dat criticul acestei generații care va separa grîul de neghină și va face un pic de ordine în lumea literară. „Ordine”, adică va așeza valoarea din non-valoare în așa fel încît să știm ce poeți semnificativi vor rămîne din generația aceasta. Vom vedea.

Repere biografice

Ovidiu Șimonca s-a născut la Iași, la 11 martie 1968. A studiat la Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe care a absolvit-o în 1992.

În 2009 și-a făcut debutul în publicistică, cu volumul Pot să vă mai enervez cu ceva? – Interviuri între vehemență și emoție, publicat la Editura Cartier, care conține 25 de interviuri cu mari personalități ale spațiului cultural românesc.

Este jurnalist la Revista „Timpul”. În trecut, a activat la „Observator Cultural”, BBC România, „Monitorul de Iași”, Radio Nord-Est, „Evenimentul Zilei”, Radio Total și „Opinia Studențească”.

Sursă fotografii: www.facebook.com