Autor a opt volume, publicate la diverse edituri, și un cunoscut și apreciat critic literar, colaborator, în prezent, la reviste precum „Tribuna”, „Observator Cultural”, „Cuvîntul”, „Dilema Veche”, unde are o rubrică proprie, intitulată „Pentru poezie”. În interviul acordat, Șerban Axinte ne-a povestit despre experiența sa în lumea literaturii, cît și despre cea din sfera muzicală.

Debutul de la 19 ani și frecventarea cenaclurilor ieșene atît de timpuriu dau de înțeles faptul că ați știut încă de la început către ce vreți să vă îndreptați profesional. Cum ați luat această decizie?

Inițial mă pregăteam pentru Conservator, voiam să fac muzică. Ulterior am vrut să mă duc la Facultatea de Psihologie. Am avut un maestru, Mirel Cană, care m-a îndemnat însă să fac altceva. A zis: „La Litere!”. M-am dat peste cap atunci.

Oricum, nu înțelegeam pe vremea aceea că pentru a fi scriitor trebuie să știi cu adevărat meseria aia. Am decis eu atunci că nu sînt suficient de bun pentru a fi poet și că voi fi critic literar. Și așa, la 19 ani, eu deja aveam fumuri de critic literar. Am zis să îmi public într-o carte grupajele mele citite pe la cenaclu. Am publicat o carte absolut prematură. Foarte mulți, la 19 ani, publicau cărți foarte bune, dar eu nu aveam nici o legătură cu spiritul timpului. Poeziile mele sunau mai mult ca niște definiții de matematică, fizică. Rar se simțea poezia în textele mele. Eram undeva îngropat în ermetism, citind prin identificare, ca să cresc așa cum consideram eu că e de cuviință pe atunci. Citeam poezie ermetică, mai ales italiană. Cam acesta era orizontul preocupărilor mele.

A doua mea carte, Pragurile Apeiron, stă sub semnul ouToposului, a grupării literare din care am făcut parte. O grupare extraordinară, cu foarte multă lume: Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Bogdan Crețu, Doris Mironescu. Mai erau și cei de la Club 8 – Ovidiu Nimigean, Dan Lungu, Constantin Acosmei, Mariana Codruț, Gabriel H. Decuble și mulți alții. Chiar dacă exista o rivalitate între aceste grupări, pînă la urmă ne-am împrietenit și am început să participăm toți la ce organizam fiecare. Perioadă fertilă din punctul acesta de vedere. Ne-am sudat așa, am rămas foarte buni prieteni, pe viață cu mulți dintre ei. La Ovidiu Nimigean mereu apelez cînd scriu un text și nu sînt sigur pe mine – îi trimit lui să vadă.

Al doilea volum tot prematur a fost. Eram într-un suprarealism destul de anacronic. Nu mai știu cîți ani aveam, dar oricum nu eram în linie. Abia în a treia carte, în 2006, am intrat în spiritul generației mele. Acolo ar fi trebuit să fie debutul cu adevărat, dar, oricum, sîntem mulți cei care ne regretăm prima carte sau primele cărți. Eu mi le asum, sînt etape din mine, chiar dacă îmi e foarte greu să pronunț numele volumului de debut.

„Păpădia electrică” a reprezentat o schimbare de viziune, după cum spuneați într-un interviu. Care a fost mai exact schimbarea și de ce anume a fost cauzată?

Dacă aveam un stil mai zgîrcit în imagini poetice în Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut, aici predomină aceste imagini, aceste construcții lexicale care se vor cumva a fi o ieșire din limbajul poetic al generației mele și lucrul acesta a fost remarcat chiar de critică. Păpădia Electrică este o carte pe care o prefer din multe puncte de vedere, deși au existat și alte interpretări asupra lecturii. Au fost mai multe lucruri care au intrat în sinergie, ca să spun așa. Mă preocupam mult de latura spirituală a vieții, citeam fizică cuantică, Mircea Ivănescu, eram preocupat de Nicola Tesla și de invențiile lui. Am încercat să fac în cele trei cicluri ale cărții tot atîtea etaje ale omului. Primul ciclu, decoct, urmat de bulb și de acele electrice.

„Scrisul cuiva trebuie să se mențină într-un anumit spirit al timpului”

Credeți că poezia modernă o acaparează pe cea clasică?

Scrisul cuiva, indiferent că se diferențiază de ceilalți, că vrea să se individualizeze, trebuie să se mențină într-un anumit spirit al timpului. Dacă nu, cade în desuetudine. Scrisul trebuie să conserve acest Zeitgeist, cum apare el în terminologia germană.  Asta nu înseamnă că scrii ca toți ceilalți, ci conservi ceva din existența ta, din viziunea ta particulară și ireductibilă asupra lumii. Acest Zeitgeist nu trebuie doar conservat, ci anticipat.

Dacă un autor încearcă să refacă traseul, biografia literaturii trecute, datate, cade în desuetudine. Sigur, există și cazuri excepționale, autori care vin cu o notă personală, ce oricum îi individualizează în raport cu modelul inițial. Un poet pe care l-am respectat și căruia îi iubesc scrisul în postumitatea lui literară este Cezar Ivănescu. El a practicat versul clasic, a scris cu rimă, dar amprenta lui personală e uriașă. Îl recunosc pe Cezar Ivănescu de la primul vers. În cazul său putem vorbi de revoluționarea limbajului poetic.

Trebuie să fii cu totul special ca să mai inovezi în zona asta a poeziei clasice. În acel moment din biografia scrisului cînd s-a renunțat la rigorile retoricii clasice, s-a deschis o cale spre o nouă expresivitate.

Dumneavoastră optați pentru expresivitate?

Da. Important este cum se manifestă cel care scrie din punct de vedere estetic. Mesajul există oricum. Nu consider că estetismul este o chestie de desuetudine. Asta nu înseamnă că am ceva cu cei care practică o anumită teză, doar că eu mă situez în afara ei. Sînt un om care se ține la distanță de orice formă de ideologie. Nu mă refer, firește, la acel mod de a înțelege ideologia ca un ansamblu coerent de idei.

Mi-au trebuit atîția ani de la Păpădia electrică pînă la Scrîșnetul dinților să îmi găsesc tonul. Anul acesta am scris foarte multă poezie, dar n-am găsit acel ton, care reprezintă sunetul unei cărți, unic, de la început pînă la sfîrșit. Tot ceea ce scriu acum îmi sună artificial, dar trebuie să o fac, pentru a ajunge la acel sunet pe care să îl continui apoi. Am scris în transă, dacă pot spune așa, mai multe luni de zile.

Din 2012, de la Păpădia electrică, pînă în 2016 nu am mai scris altceva în materie de poezie. Trebuie să-mi găsesc resursele să creez ceva după această carte. Nu prea îmi place să mă repet, nu văd la ce mi-ar folosi, mie și literaturii mele.

„Prefer rutina, dar nu prea am parte de ea”

Cîntați în prezent într-o trupă muzicală, alături de Dan Vițcu și Dan Spatar. Ce v-a determinat să vă orientați și înspre muzică?

În muzică m-au orientat alții, părinții mai exact. Au primit prin poștă, pe cînd eu eram la grădiniță, o invitație de a mă duce la Liceul de muzică „Octav Băncilă”. Nu prea voiam eu foarte mult, dar m-au dus. M-au întrebat: „Să-ți luăm vioară?”. Am zis da, dar mai mult ca pe o jucărie nouă. Am studiat eu, cu foarte mare greutate, cu tot felul de reprimări și coșmaruri. La sfîrșitul clasei a doua m-am retras într-un final și m-am dus la o școală din cartier. Mi-a fost mai bine din anumite puncte de vedere, dar am fost surprins neplăcut odată cu intrarea în alt mediu. Deodată, de la un nivel să zicem de mijloc la „Băncilă”, ajunsesem să fiu cel mai bun în liceul actualmente numit „Miron Costin”.

Acesta a fost impactul inițial cu muzica. După ce am convins pe toată lumea că nu vreau să cînt la vioară, m-am îndrăgostit de chitară. Am fost și sînt un foarte mare fan Beatles. Mi-am dorit foarte mult și din clasa a IX-a m-am apucat să studiez chitara clasică. După cum am spus și anterior, visul era să ajung la Conservator. Chiar dacă nu am ajuns, ideea e că am făcut trei ani de chitară clasică cu mare pasiune. Prin clasa a X-a mi-am făcut o formație, inițial numită „Alter Ego”, ulterior „Crai de curteveche”.Am cîntat mulți ani cu băieții și cu unul dintre ei m-am reapucat mai tîrziu.

Trupei actuale nu i-am pus încă un nume. Am spus că stăm să lucrăm piesele și după aceea ne punem problema.

Alegeți un stil de viață rutinic sau preferați să fiți într-o continuă mișcare?

Prefer rutina, dar nu prea am parte de ea. Am multe preocupări deocamdată și nu sînt deloc mulțumit de ce am făcut anul acesta. La un moment dat o să trag linie și o să se vadă exact ce am făcut și ce nu. Sper să se așeze lucrurile, să intre într-o oarecare rutină, care înseamnă pînă la urmă și o ordine. La un moment dat chiar simți nevoia să fii așezat. E destul de greu să alergi concomitent în mai multe direcții.

V-ați caracterizat ca fiind dezorganizat și mereu în căutarea echilibrului. Care sînt lucrurile care vă deviază în acest proces de căutare?

Propriile mele gînduri – gînduri boomerang. Cu cît le hrănesc mai mult, cu atît au mai multă putere.

„Îmi reproșez că nu scriu suficient de mult”

Ați fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2009 până în 2017, cînd v-ați dat demisia. De ce ați făcut asta?

Mi-am dat demisia din cauza oamenilor din jurul lui Nicolae Manolescu. S-au făcut foarte multe nedreptăți. Oameni de valoare au fost înlăturați, dați afară din Uniunea Scriitorilor. Unii exact cînd să iasă la pensie, atunci cînd aveau cea mai mare nevoie de acea pensie. Sau li s-a retras îndemnizația celor care nu meritau asta. În 2017, fiind încă tînăr, cînd nu aveam obligații, am zis că măcar atunci să am curajul să fac un gest care m-ar reprezenta. Inițial am anunțat filiala Iași că nu am nimic cu oamenii de acolo. Nu am vrut să se considere un act de răzvrătire prostească, dar am vrut să iau distanță. Cu puțin timp înainte își dăduseră demisia unii critici literari precum Bogdan Crețu, Alex Goldiș, Paul Cernat, Andrei Terian și a fost un semn de solidarizare a mea cu ei.

Sper ca la un moment dat să reintru, dar nu în aceleași condiții. Zona activă a Uniunii Scriitorilor, filiala  Iași a renunțat la mine după demisie. Eu, dacă aș fi fost în locul celor de la conducerea filialei, nu aș fi procedat deloc așa.  Oricum, oamenii găsesc imediat motive de a acuza și de a judeca. Sînt convins că în mintea lor sînt foarte vinovat și nerecunoscător. Nu am vrut să fie așa.

Timp de trei ani ați fost secretar general de redacție al revistei culturale „Timpul”. Cum a fost această expreriență?

Am fost trei ani în focuri. Practic, împreună cu Doris Mironescu, făceam toată revista. Nu în sensul că o scriam, dar trebuia să adunăm materialele și să le redactăm. Eu mă duceam în tipar, veneam cu revista și făceam protocolul. Erau patru zile de foc, în afară de cele obișnuite, în care ne scriam propriile texte.

Am cumva nostalgia perioadei respective, dar nu cred că m-aș mai impica atît de mult în construcția unei reviste. E mult mai bine să scrii propriul text și să îl trimiți pe mail.

Sunt niște ani de atunci, ulterior am colaborat la foarte multe publicații. Să zicem că am ajuns la un fel de apogeu și trebuie să apăs foarte tare pe pedala de accelerație. Momentan mă gîndesc la propriile cărți, ce sînt, pînă la urmă, mult mai importante decît niște recenzii, fie ele chiar săptămînale.

Ce planuri de viitor aveți?

Îmi propun să termin o carte începută acum foarte mult timp, odată cu doctoratul. Mi-a apărut teza de doctorat publicată, dar am vrut tot timpul o carte despre roman, despre teoriile romanului, de la origini pînă în prezent. Asta înseamnă concomitent  și o  istorie a romanului. Un fel de istorie a teoriilor.

Cred că titlul ei final va fi Conștiința de sine a romanului românesc. Am ajuns la el datorită profesorului Paul Cornea, care nu de mult timp s-a stins. A avut o viață lungă și a fost iubit de toți studenții. Mi-aș fi dorit să public cartea asta în timpul vieții lui, dar i-o voi dedica.

Îmi reproșez că nu scriu suficient de mult, de des, dar sper să termin cît mai curînd și să pun la tipar cartea care va fi uriașă. Are aproape 700 de pagini pînă acum. În linii mari e scrisă, mai trebuie doar să umplu niște goluri. Important e să găsesc o editură care să o publice. Ideea e că dacă publici la o editură care nu e recunoscută ca atare, o publici degeaba.

„Criticul este acela care îl aduce pe poet în punctul de echilibru”

Cum vă raportați la cărțile despre care scrieți?

Sînt două moduri de raportare: prin identificare și prin ruptură, distanțare. Eu cel puțin, cînd scriu despre o carte, fac o cronică inițial de identificare și apoi de distanțare. După ce intru puternic în pielea prozatorului sau a poetului, iau distanță mai mult sau mai puțin brusc. Identificarea servește foarte mult în procesul hermeneutic. După ce explorez lumea unei cărți, mecanismele din care ea e plămădită, iau distanță, pentru a găsi punctul cel mai lucid din care să pornesc o judecată de valoare.

Ce relație are scriitorul cu sinele?

Contondentă de multe ori. De aici iese și poezia.

Fiul meu a auzit de multe ori afirmația că iubirea este principul de bază al Universului, însă el a spus că nu e așa – principiul universal este violența. Cumva îi dau dreptate. Ne confruntăm mai des cu violența decît cu armonia. Și nu mă refer aici la o violență în sensul literal al cuvîntului. Fac referire la conflicte interioare, la căderile noastre mai mult sau mai puțin spectaculoase, la derapaje, la dezechilibru. Eu sînt critic literar pentru că tind spre un anumit echilibru. Poetul din mine cade des și se ridică la fel de des. Criticul este acela care îl aduce pe poet în punctul de echilibru. Ca să funcționez normal, trebuie să fiu, în egală măsură, poet și critic.

Scurtă biografie

Șerban Axinte este autor român și critic literar, cercetător științific și redactor al publicației cu profil academic „Philologica Jassyensia”.

A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2002) și un master în Literatură comparată și Antropologie culturală (2004).

În anul 2004 a obținut Premiul „B. P. Hasdeu” al Academiei Române pentru contribuția adusă la Dicționarul general al literaturii române, în 2013 a primit  Premiul USR – filiala Iași pentru poezie și, în același an, Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară.

Sursă fotografii: www.facebook.com