STANCA JABENIȚAN: „IAȘIUL E ANCORAT FOARTE BINE ÎNTR-O ISTORIE, DAR NU EXISTĂ INFRASTRUCTURĂ CULTURALĂ INDEPENDENTĂ”

M-am întîlnit cu Stanca Jabeniţan la Green House, chiar o casă verde, undeva pe Bulevardul Independenței din Iaşi.  În biroul în care „era mai cald” și în care lucrează la proiecte, la căutări de sine, și nu numai, am discutat cu Stanca despre ea – cea de atunci și cea de acum. Bineînțeles, nu a lipsit din dialogul nostru proiectul FIX, printre iniţiatorii căruia se numără. Am înțeles că teatrul independent este o stare, pe care vă invit să o descoperiţi în acest interviu.

Ieșenii te știu drept unul dintre „cavalerii” teatrului independent ieșean. Cine este cu adevărat Stanca Jabenițan?

Nici Stanca Jabenițan nu știe cine e și încă descoperă. Aș putea să zic că, în primul rînd, sînt un om foarte iubit de către părinții mei care m-au încurajat. De fapt, chiar ei au descoperit că am înclinarea spre partea asta și de mică am fost susținută de ei. Asta știe sigur Stanca, că este un om iubit. Faptul că, la un moment dat, am luat decizia să vin la Iași, să fac parte dintre membrii fondatori ai Teatrului FIX a fost, cred eu, o cale, un drum care m-a dezvoltat ca om și creator. Dar nimic nu-mi vine pe… nimic… Cînd spun asta mă refer la faptul că vin dintr-un orășel din mijlocul României, Târgu Mureș, care, la vremea cînd eram eu studentă, avea cel puțin patru teatre independente – spațiile din turnurile cetății conțineau cîte un spațiu independent, exista unul pe lîngă Teatrul Național, unul pe lîngă Teatrul de tineret și copii. Era un mediu efervescent, cultural vorbind. Și, studentă fiind, am colaborat cu toată lumea. Ne doream, ne împingeam cu toții să fim voluntari, să facem proiecte, să ajutăm, să facem asistență de ceva. Și am crescut cu mindset-ul ăsta că dacă vreau să fac ceva, pun mîna și fac. Un mindset care prinde foarte bine, în momentul în care, în ziua de azi, studenții de la arte, și acum mă refer strict la cei de la actorie, nu știu dacă mai sînt pregătiți de facultate pentru realitate. Absorția studenților în sistem este de 1%, la momentul actual. În contextul ăsta, genul ăsta de mindset, pe care îl poți întîlni la mulți dintre independenți, este: „Dacă vreau să fac ceva, îmi suflec mînecile și văd cum pot să fac, în loc să aștept să mi se întîmple, să mi se dea, să primesc”. Modul ăsta de a gîndi m-a ajutat foarte mult pe mine cînd am ajuns în Iași și am început să construim Teatrul FIX. Am avut foarte multă susținere și aici. Părinții lui Mihai (Mihai Pintilei, membru fondator al Teatrului FIX, actor independent – n.r.), sînt cei mai mari mecena ai Iașiului, au investit enorm, atît financiar cît și emoțional, în ceea ce ne propuneam noi. Și, iată, nu știu, au fost niște ani buni, cu FIX-ul de pe Cuza Vodă (Cafeneaua FIX, Str. Cuza Vodă, nr. 10 – n.r.). Acolo s-au coagulat multe echipe. Am făcut ce ne-am propus și anume am dezvoltat autorul viu și texte de teatru cu autorul în sală, s-au creat comunități de artiști.

Apoi am încercat să construim ceva mai mare: un spațiu pornit din comunități și pentru comunitate. Care să se susțină. Dar nu a funcționat. Nu am luat în calcul niște aspecte tehnice, de birocrație, și asta ne-a fost una dintre lecțiile învățate cu Hala FIX. Un astfel de proiect avea nevoie de buget mixt, de ajutor din partea autorităților locale, de susținere financiară mult mai activă și de foarte multe resurse.

Cam asta este povestea Stancăi, în corelație cu familia și cu teatrul independent, cu FIX. La un moment dat, cînd vorbeam despre FIX, spuneam că pentru mine teatrul independent este un mod de viață. Per total, Stanca a fost un om împlinit cu traseul ei pînă aici.

Din punct de vedere cultural, de ce ai ales Iași și nu Târgu Mureș?

Pentru că soțul meu de atunci era ieșean. El a vrut să se întoarcă acasă după ce ne-am încheiat masteratele. Am și consumat mediul de acolo. Am colaborat peste tot și am întîlnit și o suprasaturare. Poate că era și perioada cu mintea de la 20 de ani, cînd ești mai neliniștit și vrei mai mult, și noutatea trebuie să existe în viața ta. E posibil ca și aspectele astea să se fi adunat în decizia lui Mișu de a se întoarce și de a ne întoarce acasă. Ăsta a fost motivul pentru care am venit aici. 

„Omul face spațiul, dar trebuie să existe spații în care să se coaguleze oameni”

Ai lucrat la Teatrul de Stat în Târgu Mureș, după ce ai terminat facultatea. Ce a însemnat pentru tine schimbarea asta, de la teatru de stat la teatru independent?
 
Mi-am dorit enorm, încă din liceu. Ba chiar de foarte mică am știut că voi avea un parcurs foarte bine stabilit și prevăzut: că voi face teatru. Știam la ce liceu voi merge, știam facultatea pe care o voi face, anume cea din Târgu Mureș, că vreau să fiu la Teatrul din Târgu Mureș. Cînd eram mică, acolo am început să fac pași în actorie, la Teatrul de Stat din Târgu Mureș, în două spectacole. Și acum mai știu cum miroase sala, cum miros culisele, cortina aia roșie care stă. A fost un lucru major pentru mine. A fost o perioadă foarte scurtă, trei ani. Dar am avut ocazia să lucrez cu regizori precum Victor Ioan Frunză. În teatrul independent, nu îți permiți să chemi un Purcărete (Silviu Purcărete, regizor – n.r.) sau un Victor Ioan Frunză. Nu poți să accesezi asemenea experiențe în independent: regizori mari, cu scenografi, coregrafi, light designeri, echipe care costă mult, că așa-i normal. În schimb, în teatrul independent, nu ai restricții la cercetare. Ai libertate. Dar și libertatea vine cu constrîngeri. În teatrul de stat ai repertoriu, ai directori, ai directorul artistic care absorb programa de la Ministerul Culturii. Iar într-un teatru independent, direcția o dai tu. Și da, ai grijă să o menții, dar la explorări nu te întreabă nimeni. Dacă ai o căutare de făcut, e adevărat, cauți tu resursele, cauți echipa, spațiul pentru freelanceri, cauți pe cineva pe care să îl ajuți sau să te ajute și să îl plătești. Cercetarea e mult mai liberă. Și spațiul ăsta de „căutare – greșeală – feedback” este mult mai safe. Într-o trupă de teatru național trebuie să fii la un anumit nivel. Se închid, într-un fel, limitele, deoarece ești pus într-o anumită tipologie, de exemplu, cea ingenuă. În independent poți să-ți construiești spațiul, în care să cauți ce nu-ți e confortabil, să cauți împreună cu altcineva un punct comun sau, poate, disonant. Limitările, din punctul ăsta de vedere, sînt numai de partea imaginației. Dar limitările în independent sînt de ordin financiar, resurse umane. De fiecare dată cînd mă întorc la spațiu, la echipe, mă întorc la bani. Nu aș vrea să fac asta, dar la asta se raportează dintr-un punct de vedere important. Iată, noi acum ne aflăm într-un spațiu în care coabităm patru asociații (Asociația Satelit, Tranzit.ro/Iași, Asociația 1+1 și Teatrul FIX – n.r.). Dar, dacă nu colaboram și nu exista Green House, cum ne spunem noi, nu se coagulau oamenii aici. Omul face spațiul, dar trebuie să existe spații în care să se coaguleze oameni.

De ce nu are Iașiul astfel de spații?

Iașiul e ancorat foarte bine într-o istorie, dar nu există infrastructură culturală independentă. De ce mor spațiile? Spațiul FIX a murit. MERU a murit. Baia Turcească a fost transpusă într-un proiect european, și numai așa a putut fi sau va fi repusă în circuit. Teatrul din Stejar supraviețuiește doar de trei ani și dificultățile sînt majore. HA!SUS Creative Cloud a murit. E un oraș foarte mare, adică al doilea sau al treilea din țară ca mărime sau densitate. Și există un singur spațiu independent la momentul actual, Teatrul din Stejar, care produce și difuzează spectacole independente? Nu știu. Pun o întrebare. Pe cît de simple și ușor de observat sînt diferențele dintre spațiul teatral de stat și cel independent, pe atît de multe implicații au asupra oamenilor ce trăiesc în aceste sisteme. La un anumit punct, ele se aseamănă foarte mult: fiecare sistem își produce metoda. Pînă și noi, chiar dacă sîntem teatru independent, tot creăm o metodă sau o rețetă, din formulele noi apărute și din cercetare, tot se creează un sistem aproape ierarhic. Tot se ajunge la coagulări de genul ăsta. 
Spațiul Green House e un spațiu în care noi, cele patru asociații, lucrăm împreună, dar și fiecare își face propriile proiectele. Din anumite puncte de vedere sîntem similari, dar din alte privințe nu ne asemănăm. Și, cred eu, asta e foarte mișto. Artele vizuale cu artele spectacolului, sînt complementare în multe moduri. Dar e foarte sănătos, modul ăsta în care fiecare își păstrează identitatea și împreună ne găsim spațiu comun. Fiind facilitatorul spațiului, Tranzit.ro poate fi numit un generator și poate ajuta la coagulări. Și aș susține modelul ăsta de spațiu mic de reprezentare, de expoziție, de rezidență, în care interacțiunea cu publicul este una foarte intimă.

Cred că ar face bine Iașiului să reușim să gîndim un sistem prin care să activăm mai multe spații în care sînt coagulați trei-patru artiști, de tipul artist-run space (spațiu condus de artiști – n.r.). Eu zic că ar funcționa și un tip de sistem care să respecte politicile culturale europene, naționale, politici transpuse de identitatea fiecărui operator cultural, nu de minister sau de primărie și consiliu. Eu aș numi asta întoarcerea la grupuri, la colective mixte sau micro-colective, interdisciplinare, care pot coagula în continuare multe comunități. Și cred că e nevoie de multe în orașul ăsta.

De ce este nevoie de teatru independent?

Nu știu dacă este nevoie de teatru independent… Doar din punctul ăsta de vedere, că sistemul de stat absoarbe sub 1% din studenții de la actorie. Dacă e să merg la un nivel filosofic sau să fac o analiză profund umană, nu știu dacă este nevoie.  Realmente. Îmi doresc să fac o cercetare, să înțeleg mai bine motivațiile artiștilor care au plecat din Iași, ale celor care au venit și ale celor care rămîn. Pentru că eu, la momentul actual, nu imi dau seama dacă este nevoie. Eu zic că pentru mine, Stanca, e nevoie. Dar n-aș putea să vorbesc mai departe pentru alți zece oameni, să zicem. Nu știu. Mai ales, în materie de cum se dezvoltă consumul cultural în Iași, nu știu dacă teatrul independent este o opțiune pentru ieșeni. Nu știu cum ar putea să fie o opțiune, din moment ce există un singur spațiu idenpedent.

Cum te-au ajutat, în dezvoltarea ta personală și actoricească, acești ani dedicați Teatrului FIX?

Am învățat că e foarte fain să greșești. Asta-i prima lecție. Un alt aspect care m-a dezvoltat a fost să lucrez și să particip la crearea de echipe „autor dramatic-regizor” și la construcția unui spectacol „de la concept la reprezentare”. De asta eu nu mă numesc nici artist, nici actor. Sînt creator. Îmi asum mult mai ușor pălăria asta, pentru că a fost și este împlinitor, pentru mine, să contribui la ceva care e un bun comun pentru o echipă, și anume spectacolul. Asta a creat și un tip de mindset: că nu sînt neapărat eu cea mai importantă sau tu cel mai important. Sîntem, fiecare, importanți în felul nostru.

Și am descoperit, uman vorbind, despre mine, că pot să fiu mai răbdătoare, că pot să ascult mai bine omul din față. Ca orice omuleț, la început voiam să mă valideze lumea, n-aveam răbdare, voiam ca lucrurile să se întîmple rapid, să fac, să demonstrez. Și încet, încet, s-au deconstruit etapele astea și am mers mai mult spre proces și ce dinamici se crează în procesul de creație atunci cînd totul e bine, cînd lucrurile nu sînt făcute cu umilință, cu presiunea timpului sau a unei autorități care vine și îți zice cum să faci. Și toate lecțiile astea pe care mi le-am extras s-au transformat în abilități umane.

Deci Staca era înainte un om nerăbdător?

Da. impulsivă, chiar arogantă de multe ori. Aveam și laturile astea de „copchil”. Sau de, nu știu, de om care voia rapid ca lucrurile să se întîmple. Acum, la aproape 40 de ani, nu știu. Mai greu mă conectez cu oamenii. S-au îngustat opțiunile, nu știu dacă e un lucru bun neapărat. Și sînt mai puține lucruri importante. La 20 de ani, toate erau importante. Și să fii sociabilă, și să fii peste tot, și să fii bună era important, și să ai un spectacol bun. Acum, nu mai e așa. E important să mă înțeleg mai bine, să am un ritm mai așezat, să existe un tip de echilibru. Îs diferențe pe care acum pot să le observ. Și încă mai am de lucrat la partea asta. Orice om e un subiect deschis pînă cînd nu mai e.

Chiar dacă acesta a rămas doar cu trupa, colaborările și Teatrul din Stejar, mai vezi un viitor în Teatrul FIX?

Îl văd să reînvie. Dar eu tot visez la ideea asta de a crea un centru de cercetare. Să nu se mai pună accentul pe rezultat, ci să se axeze pe proces. Cred că este nevoie în țară de astfel de centre de cercetare artistică, care să devină efectiv școli în sensul ăsta.

Nu știu care va fi viitorul FIX-ului, dar îmi doresc să existe unul… Ăsta e unul din deziderate, dar, din nou, nu știu… Cum ziceam. La 20 de ani exista energia aia. Acum nu mai există. Bine, vine și în urma unui burnout, și în urma contextului social, politic și cultural pe care îl trăim azi. Cred că sînt la etapa de sens și încerc să înțeleg care a fost sensul Teatrului FIX, să înțeleg contextul mai bine. Sînt influențată de perioada asta și îmi dau seama ce beneficii poate aduce, realmente, meseriei ăsteia de actor, că la asta mă pot conecta cel mai ușor, în momentul în care nu mai ai presiunea rezultatului.

De trei ani, am dezvoltat o platformă, „Placebo” și, cînd un artist vrea să creeze un spectacol, îi oferim o perioadă de trei luni în care el își cercetează un concept, în care greșește, îl regîndește, își găsește un alt concept. Perioada aia de lux, că e deja considerat lux, în care ai timp să vezi ce e cu tine, dacă conceptul la care te-ai gîndit stă în picioare. Orice proces produce un rezultat. Rezultatul ăla rămîne, în forma unui produs tip „work in progres”, care, mai apoi, este reevaluat, tot în funcție de finanțări. Ar fi super tare să meargă una după alta etapele de rezidență și apoi cea de producție. Dar cînd mai reușim să mai obținem o finanțare, artistul respectiv revine la concepte, le reevaluează, și le transpune într-o producție.

Și ceea ce poate să vadă publicul acum, atît pe social media, cît și la Teatrul din Stejar despre FIX, este viziunea ta. Poate publicul să te vadă prin FIX?

Este. Da. Ce mi-am dat seama în anii ăștia este că direcția unui teatru independent este una foarte personală. Și pentru că acum mă ocup eu mai mult de FIX, da. Direcția mea intimă este asta, de cercetare, de rezidență și se simte. Direcția unui teatru independent este, de exemplu, la fel ca hainele pe care, cîteodată, nu știi de ce le pui pe tine, dar subconștientul lucrează, și arăți așa. Sau hainele pe care știi de ce le pui: pentru că în momentul ăla vrei să spui ceva. Exact așa este și direcția unui teatru independent. Foarte intimă. Și da, vorbește despre mine, în primul rînd.

„Pentru Primăria Iași, sectorul independent este sora mică, urîtă și proastă a Teatrului Național”

Dacă facem o analiză a Iașului din punct de vedere cultural, cum te situezi aici și acum, față de acum 10 ani, cînd a pornit proiectul FIX?

Nicicum. Cred că am sărit prea repede să răspund. Dar îmi lipsește contextul. Și de asta îmi vine să zic „nicicum”. Că acum 10 ani ne luptam să dezvoltăm un context, un spațiu, acum sîntem într-un spațiu în care echipa e foarte redusă, proiectele sînt foarte restrînse.

La un moment dat, cineva ne-a numit „amprenta timpului”. Și mi-a căzut bine atunci. Văzuse spectacolul lui Beatrice Volbea (coregraf, actor la Teatrul de copii și tineret „Luceafărul” din Iași, colaborator cu Teatru FIX – n.r.), OCDiary, și mi-a spus: „Măi, voi sînteți amprenta timpului. Datorită vouă arată așa spectacolele astăzi”. Spectacolul lui Beatrice conține elemente performative, limbaje transpuse coregrafic. Și, pe lîngă că m-am simțit din nou eu, Stanca, relevantă, am simțit că sîntem apreciați în comunitatea artistică din Iași. Sînt actori cu care am colaborat și care mereu spun că s-au dezvoltat la Teatrul FIX ca actori. Asta e una din dorințele noastre: să oferim o platformă în care tinerii actori, regizori, scenografi, pot să-și găsească expresia. Cred că există astăzi înțelegerea faptului că putem fi relevanți pentru comunitatea artistică și că anumiți actori sînt recunoscători sau bucuroși că au lucrat cu noi.  Cred că asta pot să spun.

Pentru Iașiul cultural au fost micro-festivalul Re-GENERATOR, protestul din martie 2021 pentru teatrul și sectorul independent de Ziua supraviețuirii, dezbaterile de la Romanian Creative Week (RCW), și multe altele. S-a schimbat ceva în percepția ta, la nivelul de operator cultural ieșean?

Nu. Percepția operatorului cultural este, în primul rînd și dincolo de percepția proprie, în relație cu autoritatea locală, cu primăria. Și această relație cu primăria este inexistentă. Instituția primăriei ne arată că sîntem pe ultimul loc în ierarhia preferințelor sale. La toate întîlnirile astea, am observat că noi, operatorii culturali, sîntem atît de sălbatici, că sărim imediat să-l judecăm pe celălalt. La RCW erau industriile creative și mediul cultural independent. Vorbeam două limbi diferite, nu ne ascultam unul pe celălalt și încercam să ne convingem unii pe alții că fiecare are dreptate. Era haos. Și cred că așa arată acum un tip de percepție pe care îl poate avea chiar și primăria față de noi. Și este unul corect. Că nu reușim să ne coagulăm.

Iau exemplu lui Miki Braniște, un manager cultural extraordinar și una din membrele fondatoare ale Fabricii de Pensule din Cluj. Ea spunea, la un moment dat: „Nu ai cum să-i ceri unei biblioteci să facă ceea ce face o librărie”. Cele două par a fi asemănătoare, dar o librărie produce profit. O bibliotecă nu are ca scop să producă profit. Nu ai cum să le împaci pe astea două, dacă nu scoți ecuația banilor. Ăsta-i unul dintre motivele pentru care, deocamdată, sîntem sălbatici. Adică încercăm să supraviețuim: să ne plătim echipele, spațiile, nu avem timp de dezvoltare organizațională.

Pentru Primăria Iași, sectorul independent este sora mică, urîtă și proastă a Teatrului Național, care tot cere bani și ea, primăria, nu înțelege de ce. În 2022 am făcut ultimele două proiecte Teatrul FIX cu Primăria Iași. Sînt ultimele dacă nu se schimbă paradigma – bugete tăiate, bani întîrziați după ce noi am încheiat proiectele, penalizări la ANAF. Nu mai accept. Biroul ăla de cultură de la primărie nu pierde nimic dacă Stanca de la Teatrul FIX nu mai depune proiecte. O să fie alții care acceptă. Că ești tînăr și că vrei și accepți. Pînă cînd îți dai seama că e prea mult. Și zici că nu e corect.

În fine. Astea-s supărări. Îmi dau seama că degeaba mă supăr. Am să-ți spun ție, am să vorbesc cu colegii pe tema asta, cam atît. Și ce? Teatrul independent face așa, o furtunică, dar nu avem cum să fim relevanți. Nu avem cum, cînd organismul principal ne pune pe ultimul loc. Primăria și-a asigurat instrumentul cultural – Ateneul Iași, Ministerul Culturii își face treaba cu Teatrul Național, Consiliul Județean cu „Luceafărul”. Și în sectorul independent există un singur spațiu. Mi se pare neigienic cultural și pentru dezvoltarea publicului. Publicul se ridică în picioare și aplaudă un spectacol. Dar știe de ce? Se ridică cu bună știință și chiar apreciază acel spectacol la calitatea avută sau este un ritual? Cum poate un ieșean să discearnă între un produs cultural bun și unul prost, dacă el nu are termen de comparație? Cum poate să facă o alegere conștientă? Poate e o caracterizare prea dusă la minimal, dar am văzut multe săli care s-au ridicat în picioare la spectacole care aveau nevoie de dezvoltare, care nu erau la potențial, erau scene nerezolvate.

Și nu ar putea exista o colaborare între sectorul public și cel independent? Pentru spațiu, de exemplu.

Poate fi. Sigur că da. Cred foarte mult astăzi în colaborare. Atît timp cît îmi pot păstra identitatea, ca și în spațiul ăsta (Green House – n.r.), colaborarea cu un spațiu de stat sau național poate să ne vină în ajutor. Adică „independent” este o stare, din punctul meu de vedere. Sîntem interconectați și foarte dependenți de plata la impozite, de… Nu e independență asta. E utopie. Termenul pe care l-aș pune mai corect, legat de sistemul ăsta, e „interdependent”. Un sistem de pîrghii între diferite sisteme. Ceea ce e foarte normal, e sănătos. Să înțelegi cum să colaborezi cu mai multe sisteme. Dar e ca la un copil: să își dezvolte prima dată propria personalitate și mai apoi începe să colaboreze. De asta, primii ani de FIX îs normali din punctul meu de vedere, că trebuia să ne coagulăm noi. Să știm cine sîntem noi, mai întîi, și după aia să ieșim prin conexiuni. Acum aș vedea colaborarea cu Ateneul, cu „Luceafărul”, cu Naționalul. Colega de la FaPt (Fabrica de Artă și Producție Teatrală -n.r.), Carmen Grădeanu, colaborează cu Teatrul Național. Spectacolele construite de compania FaPt sînt construite tot la Național. Adică este, deja, modul ăsta de colaborare. Noi încă nu am accesat genul ăsta de colaborare. Dar why not?

„Radioul, pentru mine, a fost o salvare”

Lucrezi la radio, faci o emisiune la VIVA FM. Ce înseamnă radioul pentru tine?

E un alt mod de a explora cuvîntul, pe lîngă faptul că cei de la VIVA FM m-au primit în echipa lor, sînt foarte recunoscătoare. Pentru că s-a încheiat cu Hala, a venit pandemia și trebuia să mă întrețin din ceva. Și m-am dus spre radio, înțelegînd că ar fi un domeniu conex cu ce știu eu să fac. Cei de la VIVA au fost cei care mi-au dat o șansă.

Radioul e o altă lume. E fascinantă. E o meserie grea, cea de vorbitor la radio. Din simplul motiv că ai trei-patru job-uri de făcut în același timp. Și ce mă deturna pe mine cel mai mult era partea tehnică. Un text cu un mesaj are sens pentru mine și pot să lucrez cu el. Dar respirația este diferită, ca să nu se audă în microfon. E un alt tip de abordare a textului în momentul în care tu ești atent la respirație, la ritm. Și, în același timp în care vorbești, tu numeri cîte secunde mai ai pînă se schimbă piesa, ridici calea după ce ai de vorbit după un interviu, deci faci trei-patru acțiuni în același timp. Încă nu știu ce înseamnă „animație”, formula în care funcționez acum. Adică am un interval, care e al doilea ca importanță după matinal. E timpul ala de la unu la cinci în care toată lumea e prinsă în trafic și e posibil să dea pe radio. Jobul meu este să întrețin oamenii cu informații, cu muzică bună, să nu schimbe postul. Fac asta de un an și un pic. Și încă nu știu dacă fac asta bine. Din nou, părinții mei sînt ascultătorii mei numărul unu și de la ei primesc feedback. Ei îmi ascultă intervențiile. Radioul, pentru mine, a fost o salvare, a fost modul prin care am început să mă întrețin, un alt mod de a privi meseria de actor.

Crezi că emisiunea te reprezintă? Am văzut că ai invitați ce par pe placul tău.

Am libertate să îmi creez propriul conținut. Am posibilitatea să întîlnesc oameni din domenii diferite. Bine, dacă ar fi numai după placul meu, ar fi numai sectorul independent. Dar există o formulă și un anumit public țintă după care funcționează radioul. Ador cînd am un invitat care e bun speaker și care își formulează întrebările foarte coerent și mai are și puțin umor. Mă provoacă foarte mult invitații care răspund monosilabic. Acolo trebuie să muncesc eu și ăla e un moment bun pentru mine să înțeleg mai multe strategii. Și la radio se filmează, nu e numai în spatele microfonului. Deci trebuie să îl liniștesc, ca apoi să se simtă safe și să formuleze propoziții cît mai pline. Mai am mult de învățat, că mă găsesc și eu în situații în care o dau de gard. Îi faină meseria de vorbitor la radio. Că om de radio e altă ligă. Eu citesc un text și port conversații decente.

Și radioul acoperă și etapa aia din actorie cînd stai la masă și analizexi un text. E foartă multă descoperire în radio, ca actor, zic eu. Cum livrezi o informație astfel încît să ajungă și energia ta, și sensul, să prinzi omul doar prin voce. Am învățat cîteva lucruri despre mine și o parte a meseriei pe care eu nu am crezut-o atît de importantă: descoperirea vocii ca instrument.

„Studenții sînt resursa principală care va duce mai departe comunitatea artistică”

Ai vorbit într-un interviu de acum trei ani despre reacția studenților la Hala FIX și la micro-festivalul Re-GENERATOR, reacție care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor tale. În prezent, dacă tot a trecut pandemia și au apărut generații noi, ai mai da o șansă studenților ieșeni de la actorie?

Da. Cu siguranță. Am pornit cu idea că dacă construim FIX-ul, o să se înghesuie studenții, cum o făceam noi. Dar este o premisă falsă de la care am pornit. Și ne-am creat o așteptare care nu s-a împlinit tocmai din cauză că aici exista alt context cultural. Nu s-au înghesuit studenții, chit că prima propunere a lui Mișu către universitate era să dăm cu titlu gratuit sala pentru experimente, pentru studenți. Încet, încet, au început să vină studenți cu examene de regie, de actorie. După anii în care ne întrebam de ce nu vin studenții, după ce ne-am calmat și noi pe tema asta și ne-am întîlnit cu ei, lucrurile au început să se traducă mai relaxat.

Cu siguranță aș da o șansă. Știu mai multe acum despre mine și știu să relaționez mai bine cu studenții de la actorie. Din simplul motiv că am învățat că e nevoie ca omul din față să-ți spună despre el, nu să vii cu propriile tale proiecții. Studenții sînt resursa principală care va duce mai departe comunitatea artistică. Acum aș aborda cu totul diferit întîlnirea cu studenții, m-aș lega de cum gîndesc ei pentru proiecte. Dar asta ține de FIX-ul viitor.

Care e planul pe 2023?

Planul pe 2023 încerc să nu-l mai fac în parametri de proiecte, ci în căutări personale. Nu știu ce aduce. Îs și curioasă și anxioasă pe tema asta. Ce stă în controlul meu sînt căutările mele ca om creator, relațiile cu oamenii, puține dar calitative. Atît. Asta înseamnă plan pentru mine.

În descrierea ta pentru „Teatrul Post Național Interfonic” spui că ți-a trecut idealismul. Ce înseamnă să fii idealist în lumea culturală actuală?

Înseamnă „dream big și lucrurile se vor întîmpla”. La partea asta mă potriveam cu Mișu. Îmi place să îmi imaginez lumi, să le construiesc în detaliu. Problema e că la asta îi zice idealism. Nu e realism. Și problema e că, de foarte multe ori, m-am raportat la ce era în imaginar. Iar în realitate, lucrurile stau altfel. Am zis că va exista o școală FIX, că va exista un spațiu modular, Hala FIX, care să se autosusțină, un Disneyland pentru actori practicieni din artele spectacolului contemporane. Am încercat, dar realitatea a fost așa: era firma în faliment, nu exista buget suficient. Noi făceam un proiect, primăria ne dădea trei lei, întîrziau banii, trebuia să găsim alte soluții.

Idealismul, de care aproape m-am vindecat, că nu știu dacă vindecarea este necesară și posibilă, face parte din personalitatea mea. Sînt un om care visează foarte mult. Pe de-o parte, asta ajută în meserie, pe de altă parte, well…

Casetă biografică

Stanca Jabenițan este director artistic, actor și creator în artele spectacolului, public speaker și membru fondator al Teatrului FIX, înființat în 2012. Este din Târgu Mureș, are 37 de ani și e stabilită în Iași de mai bine de 10 ani. Este realizatorul emisiunii „VIVA Trafic” la VIVA FM și operator cultural în sistemul independent ieșean.

A absolvit Universitate de Arte din Târgu Mureș la Facultatea de Arte în limba română, Specializarea Arte ale spectacolului pe actorie și a lucrat timp de 3 ani la Teatrul Național din Târgul Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, între anii 2008-2011.

A organizat, la Iași, două ediții ale Micro-festivalului Re-GENERATOR, în 2019, alături de echipa Teatrului FIX. La momentul actual, colaborează cu Teatrul din Stejar și cu trei asociații din Iași: Asociația Satelit, Tranzit.ro/Iași, Asociația 1+1 și Teatrul FIX, pentru spații de rezidență și producție. Este membru al proiectului „Teatrul Post Național Interfonic” și a avut parteneriate cu VAR Cultural.