Tudor Gheorghe s-a nascut in comuna doljeana Podari si este un „angajat al frumosului pentru oameni si copii”. Dupa absolvirea Institutului de Teatru din Craiova, in 1966, a fost si este „meserias” al acestuia, slujindu-i cu cea mai mare daruire. Tudor Gheorghe este deja un fenomen al artei muzicale romanesti, imbinate cu poezi romaneasca autentica. Ii place sa fie numit, mai nou, „manuitor al poeziei romanesti innecate usor in muzica”. De patruzeci de ani, umple salile de spectacol iar lumea care-i recunoaste cantecul ii ramane fidela. A revenit la Iasi pentru a redeschide stagiunea „Permanentelor Frumuseti”, iar biletele s-au vandut ca painea calda. Reporterii CuzaNet i-au luat un interviu artistului chiar inainte de intrarea pe scena.

„Eu n-am avut nici un model, totul a pornit din mine”

Dupa o scurta retrospectiva in viata dumneavostra, cand si cum a inceput Tudor Gheorghe munca cu propriul eu?

Daca ma apuc sa povestesc nu avem timp sa ajungem nici la spectacol care incepe peste o ora, dar in curand o sa apara o carte: „In umbra menestrelului”, in toamna asta si o sa se afle mai multe lucruri despre inceputurile mele. Sa spun ca m-am nascut pe 1 august 1945, in comuna Podari, ca am avut o copilarie fericita la tara, am trait chiar ca un copil de taran, ca m-am dus la scoala ca orice copil si ca am terminat, pana la urma, Institul de Teatru in 1969, ca m-am intors la Craiova , in speranta ca voi fi bagat in seama, dar n-am avut sansa. Am gasit, acolo, doua regizoare, la care nu prea le picam in ochi… Si-atunci a trebuit sa fac un lucru mai special, placandu-mi foarte mult poezia, in cautarile mele am descoperit o noua modalitate de a o spune.Vezi, pe mine multi incearca sa ma catalogheze, sa spuna ce face, de fapt, Tudor Gheorghe. Ba ca-i folk, ba ca-i lautar, nimeni nu mai stie. Acuma, ca sa stie, si o zic in premiera, le spun ca sunt un foarte bun talmacitor de poezie romana in muzica.

Primul meu spectacol, „Menestrel la Curtile Dorului” a fost in 1969, acum 40 de ani, iti dai seama? Dupa aia au urmat atat de multe recitaluri de sinestatatoare incat multi cantareti n-au atatea cantece cate spectacole de doua ore am sustinut eu.

…Si cum e sa perseverezi cu tine insuti, sa impletesti poezia romaneasca cu muzica si sa faci o arta?

Asta este satisfactia oricarui artist. Sa faca un lucru si acesta sa devina arta si eu chiar cred ca am facut-o. Se zice ca nu poti sa fii artist fara stil, eu n-am copiat pe nimeni. De obicei, artistii copiaza un pic sau altii au un model pe care incearca sa-l imite. Eu n-am avut nici un model, totul a pornit din mine si de aceea, sa nu ma-ntrebi de ce dupa mine nu vine nimeni. Scrie Henry Moore, marele sculptor, care este si un discipol al lui Brancusi, la un moment dat, la intrarea in muzeul lui de la Litz: „Brancusi a deschis toate portile culturii moderne si le-a inchis dupa el”.

Asa a facut si Tudor Gheorghe in arta sa?

… (tace-n.r.)

„Cant in primul rand pentru mine, pentru implinirea mea interioara”

Este un proces anevoios sa faci arta in zilele noastre?

Daca ai o chemare pentru asta, nu e. E obositor daca nu faci acel „ceva” cu pasiune insa, cand te pui pe tine, cand iti pui sufletul acolo, primesti placere cu adevarat si niciodata nu-i obositor.

Ce inseamna un lucru bine facut pentru Tudor Gheorghe?

Nu stiu, probabil sentimentul asta pe care il au oamenii, daca tu esti multumit de ceea ce faci, e un lucru, dar daca verificand prin auditoriu, prin lumea din jur ca ai facut bine, inseamna ca e intr-adevar bine. Gandeste-te ca, de patruzeci de ani, publicul ma urmareste. Aici inseamna ca nu am mers pe un drum gresit; daca o luam aiurea, nu mai auzea lumea si acum de mine, nu se mai umpleu salile la spectacole.

Aveti un regret in ceea ce priveste „meseria-arta” pe care o faceti?

Nu.

Pentru cine cantati: pentru buni sau rai?

N-am o categorie speciala, dar acum, ca nu ne aude nimeni, vreau sa-ti spun ca eu cant in primul rand pentru mine, pentru implinirea mea interioara, iar daca e asa, inseamna ca ajunge si la inima omului care ma asculta.

Aveti niste reguli in viata dupa care va ghidati?

Da. Punctualitatea, disciplina, astea sunt lucruri esentiale pentru mine ca artist.

Cum se imparte, in viata dumneavoastra, muzica, poezia, teatrul?

Da, ele sunt impreuna. Acuma, de pilda, joc la Craiova intr-un spectacol, exceptional, zic eu, un personaj fabulos- Don Quijote de la Mancha si o fac cu mare placere.

Ce mai inseamna muzica zilelor noastre?

Eu cred ca e muzica dintotdeauna si cand zic asta, fac abstractie de la „lalaielile” pe care le auzi acum de la artistii nostri de o zi. Cu parere de rau e trist ce se intampla in muzica din zilele noastre. Sigur n-o sa mai fie ce a fost cand facea Mozart arta muzicala, ceea ce e putin spus, desigur.

„Nu mi-a fost frica niciodata de ziua de maine, pentru ca tot ce am in spate e bine facut”

De ce o pauza de 10 ani de la primul concert simfonic?

Am avut o intrerupere mai puternica, defapt, dupa 1997, ca sa fie pe inteles, eram interzis, nu aveam voie sa cant. Am crezut ca in ”™99 lucrurile se vor schimba in bine, dar cand am constat ca imbecilizarea o ia de la-nceput, in prost gust infinit, care continua si azi, am zis ca nu e cazul meu sa ma amestec si ca trebuie sa tac. Au trecut zece ani de zile, timp in care am pregatit un ciclu de spectacole, foarte frumos intitulat: „Tudore, deschide poarta”, vorba romanului lui Marin Preda.

Unde va refugiati cand simtiti nevoia?

In mine ma refugiez cel mai bine. Tac si gandesc.

Aveti o afinitate aparte pentru copii si faceti muzica pentru ei…

Oameni mai sunt pe care ii urasc, insa copiii sant ceva special si cant cu ei si pentru ei ca sa ma simt si mai implinit. Am constat ca acel spatiu de poezie romaneasca pentru copii nu e valorificat cum trebuie si simteam ca pot sa fac ceva. Uite ca mi-a reusit facand acel spectacol cu copii: „Diligenta cu papusi” si a fost extraordinar!

Cum e sa reveniti pe scena Iasului?

Revin cu mare drag de fiecare data si abia astept sa se redeschida Teatrul National, dar ma bucur ca si aceasta scena s-a redeschis in conditii bune. De aici plec la Bacau si ma reintorc la Iasi, la o intalnire de omagiere dedicata celui care a fost Grigore Vieru, de unde nu pot si nu vreau sa lipsesc pentru ca iubesc poezia lui.

Care credeti ca este „regimul normal” pentru un iubitor de arta?

Ar trebui sa aiba o minima cultura, nu neaparat cultura muzicala, o minima cultura, atat. Plus, un apetit, un suflet deschis pentru arta, fara orgoliu. Am facut un test odata unor tarani, care nu ascultasera in viata lor muzica clasica, iar cand au auzit muzica respectiva, i-am vazut incremeniti, deschisi. Deci, arta adevarata nu are oprelisti.

„Frica mi-e ca mor maine”, spune un cantec al dumneavostra. Va mai este frica de ziua de maine?

Nu mi-a fost frica niciodata de ziua de maine… pentru ca tot ce am in spate e bine facut.

Corina Gologot