Sosit in Iasi cu prilejul Serilor Filmului Romanesc, organizate de Asociatia Studentilor Jurnalisti in cadrul Festivalului Studentesc, FEstudIS, regizorul Tudor Giurgiu vorbeste intr-un interviu pentru Agentia de Stiri Cuzanet despre ce l-a determinat sa adapteze „Legaturi bolnavicioase” pentru cinema, despre natura umana, problemele de etica ale societatii de astazi si proiectele sale de viitor.

Privind in ansamblu filmele produse de dumneavoastra, se vede ca sinteti un regizor al umanului in forma nealterata. Ce va sperie la natura umana?

Un anume tip de superficialitate si de adaptabilitate perpetua la compromis si la a gasi forme de a juca cumva incorect. Pentru ca, citeodata e mult mai simplu sa usurezi niste situatii gasind niste cai ocolite care nu sint cele de dorit. Cred ca asta s-ar putea numi, intr-un cuvint, ipocrizie. Si asta ma sperie.

Dar ce iubiti?

Iubesc un anume tip de rigoare, de fermitate si de asumare a unor decizii. Mi se pare, in general un lucru destept.

In afara de aspectele psihologic si denzorial al cartii Ceciliei Stefanescu, ce anume v-a determinat sa adaptati cartea pentru cinema? Exista vreo scena care v-a marcat?

Cred ca declicul s-a produs citind mai multe momente din carte. Nu cred ca a fost o singura secventa. Mi-e greu sa aleg. Au fost citeva momente. Citind, am vazut niste imagini, mi-am imaginat cum ar fi sa fie ca o parte din poveste sa apara pe ecran si de aici a pornit totul. Mi s-a parut un gest temerar sa adaptez cartea Ceciliei Stefanescu si, desi n-am spus-o explicit la vremea aia, cred ca mi s-a parut bine pentru filmul romanesc sa faca si un alt tip de film. Sa venim oarecum cu o spargere al unui anume tip de tabu, pentru ca la vremea respectiva nu prea gaseai filme pe subiectul asta. Ca sa dau un exemplu, erau multe momente care nu prea sint exploatate in film atit de mult cit sint in carte, ca de exemplu momentele in care personajele colinda Bucurestiul vechi, Lipscaniul, niste magazine de antichitati. Mi-am adus aminte de un anume parfum al Bucurestiului pe care l-am simtit si eu cind eram student si ma pierdeam pe-acolo. Plus ideea aceasta de a sta in gazda cind te duceai la munte. Lucru pe care acum nimeni nu il mai face pentru ca exista atitea pensiuni si hoteluri. Dar in anii ’90 am stat si eu in felul asta si cred ca e un anume tip de experienta care conteaza. Iar apoi, daca gasesti niste persoane care au vazut niste detalii in acelasi fel, au simtit, au mirosit acelasi parfum, inseamna ca exista o compatibilitate. Si de asta am si facut filmul, pina la urma.

„Curiozitatea a vindut filmul”

Care este personajul preferat din film?

Personajul preferat cred ca e fata interpretata de Ioana Barbu, nu Kiki, cealalta fata, Alex. Cred ca daca ma intrebai acum patru ani, era Kiki, acum am devenit mai empatic cu suferinta celeilalte.

V-a atras puritatea ei mai mult?

Da, exact. Pina la urma este o persoana care sufera si care se maturizeaza. Cu totii trecem prin asta. E o incercare de a recupera o anumita emotie a unei virste care se pierde in timp. Incepi usor sa nu mai investesti atit de mult dupa ce ai suferit o data, a doua oara ti se pare poate mai simplu.

Incest, lesbianism, tensiuni familiale. Credeti ca si maladivul a fost unul din factorii care a vindut filmul?

Cred ca curiozitatea a vindut filmul. Multi mi-au reprosat oarecum ca n-am aratat suficient. Ca trebuia sa fie mai mult, mai explicit, mai maladiv. Habar n-am. Cred ca filmul a fost cautat mai mult pentru subiect si pentru noutatea lui la momentul ala.

„Sintem extrem de intoleranti fata de persoane de acelasi sex care se iubesc”

Vedeati, in 2006, publicul romanesc ca fiind unul puritan?

Ma asteptam sa creeze mult mai multe controverse. Or a fost acceptat mult mai usor decit ma asteptam. Publicul nici azi nu accepta usor lucruri de genul asta. Sintem extrem de intoleranti fata de persoane de acelasi sex care se iubesc sau care au niste relatii. Romania, in continuare e un loc unde lucrurile de genul asta sint privite cu un ochi foarte rau si foarte blamabil. Deci, nu cred ca s-au schimbat prea multe.

Ati vrut cumva sa faceti un soi de apel la toleranta?

Mai mult m-a interesat sa fac un film despre o relatie intre niste oameni, despre o poveste de dragoste. Nu mi-am pus un astfel de mesaj clar in cap. Cred ca abia atunci risti sa devii tezist si nu e bine. E mai mult un apel la sentimente, la spontaneitate.

Urmarind doar o parte din ultimele filme produse de dumneavoastra, Katalin Varga, Cendres et sang, Undeva in Palilula, Legaturi bolnavicioase, care anume v-a solicitat mai mult, atit ca regizor cit si ca om?

Cel mai mult m-a solicitat proiectul care tocmai s-a incheiat. E vorba de filmul Undeva la Palilula, facut de Silviu Purcarete care a fost o piatra mare de incercare. A fost un proiect in care am fost implicat ca producator si nu mi-a fost deloc usor sa-l termin pentru ca a fost cumplit de greu sa-l filmam. A fost si mai greu sa-l finantam, am ramas fara bani la un moment dat. Aventura, din pacate sau din fericire, continua. Mai avem un an pina cind se termina filmul.

In societatea in care traim astazi, credeti cane mai pot invata filmele despre viata?

Cred ca tot mai putin. Filmele ajung in ultima vreme sa devina, nu niste parodii neaparat, doar niste iluzii. Viata cum nu e, sau cum ni se pare noua ca ar putea fi. Nu mai cred acum prea mult in modelul asta educational, sau model de ilustratie a unui anume set de valori. Nu, nu cred.

Alexandra Panaete