L-am cunoscut la începutul iernii și, două ore, într-o dimineață, au devenit cît o viață întreagă. Un interviu cu una dintre cele mai complexe personalități din Republica Moldova – actorul, regizorul și scriitorul Valeriu Țurcanu.

Ce relație aveți dumneavoastră cu credința?

Eu am fost botezat și cînd o să mor sper să fie totul după regulă. Mă duc de fiecare dată de Paștele Blajinilor la părinți, respect sărbătorile de hram și Crăciunul. Sînt un om care îl are pe Dumnezeu în suflet și care comunică des cu El, dar nu afișez niciodată dialogurile noastre.

Ați lucrat ca actor, regizor, scenarist și scriitor. Care dintre acestea credeți că este cea mai grea muncă?

Nu este o muncă mai grea sau mai ușoară, totul depinde de ambiții, de ceea ce vrei să aduci lumii și să creezi. Pot fi roluri mici, dar cu o rezonanță mare, pot fi lucruri pe care le practici pentru prima dată și nasc un întreg val întreg. Orice domeniu necesită multă stăruință și chiar devotament. Pentru a avea succes trebuie să fii cel mai bun în ceea ce faci, iar aceasta presupune mult timp și dorință. Nimic nu e ușor și niciodată nu a fost. Eu mereu am ales să vin acasă.

Cum v-a influențat revenirea acasă dezvoltarea profesională?

Eu consider că revenirea acasă nu mi-a influențat foarte mult dezvoltarea profesională. Am încercat mereu să aduc experiența bună pe care am primit-o în alte părți. Noi nu am avut școală teatrală la Institutul de Arte, în Moldova nu prea se considera că este posibilitate să faci școală bună. Și în momentul cînd am avut eu o situație de criză și de conflict, după absolvire, am plecat la Moscova, la Institutul de Arte, la regie. Am avut și acolo o situație care a degenerat, în trecere, la un conflict și am decis că voi face tot posibilul ca orașul Chișinău să aibă o școală la nivelul celor mai prestigioase pe timpurile acelea. Peste ceva timp am deschis școala teatrală, cu catedre de arta actorului, regie, regie de estradă, management, scenografie, scenaristică, dramaturgie. Adică am adus la Chișinău specialitățile care pe timpul sovietic erau un monopol al Moscovei și al Leningradului. Cu efortul colegilor mei, al actorilor din teatru, al regizorilor care activau la Chișinău, am creat această facultate teatrală, care, la un moment dat, era considerată pe locul 4 în URSS. Atunci cele mai bune școli erau considerate la Moscova, Leningrad și Kiev. Lucrul acesta a fost o faptă, o misiune imposibilă, nu credea nimeni că voi reuși, iar la final a ieșit ceea ce mi-am propus.

Cine simțiți că v-a fost cel mai mare sprijin la începutul carierei și de la cine ați avut cel mai mult de învățat?        

Susținerea pe care am avut-o din partea părinților este de nedescris, cu toate că mama voia să mă duc la Medicină, iar tata la Agricultură, ca să nu mor de foame și să am o bucată de pîine. Dar eu m-am dus la Arte și ei, sărmanii, cînd au aflat de aceasta au plîns un pic, dar s-au liniștit și m-au susținut ca părinți în cele mai grele momente ale vieții. Cel mai mult am avut de învățat de la domnul Victor Gherlac, conducătorul meu de curs artistic la Institutul de Arte din Chișinău, care, la timpul lui, a făcut și el studii în Uniunea Sovietică. Profesorul meu a avut noroc de școala lui Adașov, eu la rîndul meu am avut noroc de el, în așa mod de la unul la altul ne transmiteam această dragoste față de scenă, față de meserie și dorința asta de a face artă pe bune, să putem schimba lumea prin aceasta. Pe lîngă Gherlac am luat și de la Victor Carpovici tot ce a fost mai bun și important pentru mine. El mereu spunea că am fost elevul lui cel mai apreciat. Avea față de mine o atitudine părintească. Exemplele sînt bune atunci cînd încerci să treci peste ceea ce au făcut ei, încerci să faci ceva mai mult.

Ați pomenit de Uniunea Sovietică. Știu că între 1983 și 1986 ați activat ca doctorand în pedagogie la Consiliul Științific al Institutului de Cultură din Leningrad, Uniunea Sovietică. Cum v-au părut studiile acolo?  

Am făcut trei ani de doctorat, am susținut teza și am trăit acolo, la Leningrad. Am avut noroc de profesori buni, fondatori ai teoriei culturii, ai sociologiei sovietice. Am avut norocul să fiu în mediul unor intelectuali, fiindcă Sankt Petersburgul, pe atunci Leningradul, era socotit o capitală a URSS-ului; despre Moscova se spunea că e un sat mare. În acest mediu m-am „fiert” trei ani, multe am învățat acolo, de la oameni care au avut, într-adevăr, ce să-mi ofere și stimez foarte mult intelectualitatea rusă. Dar nu pot suferi șovinismul rus. El m-a umilit nu numai în armată, ci și de mic copil aici, în Republica Moldova. Dar nu leg niciodată una de cealaltă, sînt lucruri diferite. Tolstoi este pentru mine un exemplu de scriere literară. Dar exemplele sînt bune atunci cînd încerci să treci peste ceea ce au făcut ei, să faci ceva mai mult.

„Eu sînt un om care în primul rînd încerc și încep să fac ceva”

Cum mai evoluează un om ca dumneavoastră, care a pășit în foarte multe domenii și s-a realizat ca actor, scenarist, regizor și scriitor?

Toate acestea s-au rotit în jurul creației, în jurul diferitor proiecte care veneau din diferite circumstanțe. Eu sînt un om care în primul rînd încerc și încep să fac ceva. Lumea începe să considere că succesul nu depinde de tine, ci ești doar un norocos. Da, te afli în momentul respectiv, ai o posibilitate pe care alții nu o au, dar aceasta înseamnă doar că încerci să devii varianta ta mai bună. Mereu am profitat de posibilitățile pe care le-am primit și atunci începe această zvîrcoleală în primul rînd în jurul tău, iar după treci drumul și te ocupi de altceva. Nu am fost niciodată un om care a luat funcția cuiva, mereu am fost la locul meu, bine meritat.

În 1991 ați fost autorul unei piese scandaloase și regizorul farsei „Demagogonie”, montată la Institutul de Arte. Ce însemnătate are aceasta pentru dumneavoastră?

A fost un spectacol montat la Institutul de Arte, la un curs pe care îl duceam eu și după o piesă pe care am scris-o eu – un scenariu care avea loc într-o casă de nebuni, unde pacienții urmau să aibă o terapie care va fi demonstrată sub forma unui parlament. Deci, pentru ședința aceasta se alege președintele, drapelul, imnul, se repetă în principiu sub o formă satirică, parodică, momentul constituirii parlamentului Republicii Moldova. Spectacolul acesta a fost văzut de niște funcționari de la Ministerul Culturii și au făcut din chestia asta un scandal întreg, am avut ședințe la rectorat, cum de am îndrăznit, de ce îmi permit asemenea chestii. Atunci a fost o situație mai grea pentru mine, pentru că textul piesei și înscrierea video au dispărut de pe raftul din cabinetul meu, unde, de obicei, păstram asemenea lucruri.

În anul 2006 ați fost prim vice-ministru al Culturii și Turismului al Republicii Moldova. Situația finanțării teatrale în țara noastră lasă mult de dorit. Ce schimbări ați încercat să faceți?

Finanțarea teatrală, din păcate, nu este făcută pe baza proiectelor. De aceea, dacă teatrul are categoria națională, îi sunt atribuite 75-80% din suma totală, dacă este un teatru de categoria I, i se atribuie doar 50%, iar dacă este un teatru de categoria a II-a se atribuie o finanțare doar pentru salarii mizere și electricitate.

Noi, în principiu, avem o moștenire socialistă, sovietică, care continuă și astăzi. Formatul teatrului nu depinde de proiect, finanțarea nu depinde de ceea ce faci, finanțarea este „doar să închizi gura copilului care plînge”. În Occident, în țările dezvoltate, situația e alta. Eu am fost și am făcut cunoștință cu teatrele din Marea Britanie, Franța și SUA. Acolo teatrul este o instituție care nu are trupă, ci are o direcție artistică care propune proiecte și primește finanțare pentru aceste proiecte, care trebuie să fie unele comerciale. Este angajată o trupă pe contract, pentru roluri în acest spectacol. Cum s-a terminat contractul, se achită omului cît trebuie și se începe premiera altui spectacol. La noi însă e o lipsă totală de politică repertorială din partea teatrului, din partea finanțatorului, adică a ministerului.

Cum ai menționat, am încercat să fac o schimbare prin 2006 și m-am ciocnit de opoziția tuturor directorilor de teatru, chiar am intrat într-un conflict cu conducerea de atunci a Teatrului Național, după care a trebuit să plec și să renunț. Nu numai aceasta a fost, au mai fost puse condiții care m-au determinat să plec de la minister în acel moment. Am propus niște proiecte de reformare a teatrului, dar mi s-a spus să aștept, pentru că a apărut posibilitatea de a privatiza niște instituții. În acel moment eu am încercat să mă opun și mi s-a dat o alegere: „Ori te duci, ori facem privatizarea”. Într-un final eu am plecat, iar ei totuși au lichidat ce au avut de lichidat și drumul meu în minister s-a terminat.

Ați fost și autorul unui scenariu de film „Se caută o mamă”, în anul 2008. Ce diferențe există între a scrie o piesă de teatru și un scenariu de film?

În primul rînd este o diferență de tehnică a scrierii. Un scenarist de film trebuie să aibă experiența filmărilor, să cunoască formatul unui scenariu de film, unde trebuie să facă trimiterile la imagine, cum trebuie să apară imaginea, cum trebuie să fie filmat un moment, cum să fie organizat platoul, cîți oameni trebuie să fie în platou, care este decorul necesar să fie pregătit de pictorul scenograf. Această experiență proprie îți dă posibilitatea ca apoi să intri organic în formatul scenariului de film, îți dă o gîndire dramatică, a unui autor care vrea să transmită un mesaj. Este foarte important să te simți ca un actor pe platou, să te simți un regizor care organizează filmarea, să te simți membrul unei echipe tehnice.

Pe lîngă aceasta, pentru a scrie un scenariu de film ai nevoie de multă practică în scriere. Eu am predat mulți ani teoria dramei și scenaristica. Am fost scenaristul mai multor evenimente naționale, am scris piese de teatru care s-au jucat în multe instituții. Cea mai mare diferență este că doar după multă practică de scriere și regizare într-un spectacol ai putea scrie un scenariu de film.

„Politica repertorială lipsește total”

De ce lumea preferă mai mult filmul decît teatrul?

Pentru mine spectacolul este într-adevăr ceva frumos. Niciodată nu am auzit ca un spectator de spectacol să zică că iubește mai mult filmele. Oamenii pot să zică că nu le place un lucru pe care nu l-au văzut sau nu-l cunosc.

Că oamenii iubesc mai mult filmele decît spectacolele, nu este ceva nou. Acest lucru există și nu e cauzat neapărat de lipsa informație, ci și de faptul că produsul teatral nu este actual. Regizorii montează multe chestii, dar mari schimbări nu-s, autori noi nu sînt, nu se comandă piese pe niște teme importante, dureroase și actuale, adică politica repertorială lipsește total. Și-n momentul cînd lipsește un proiect, o idee care ar veni în întîmpinarea unor probleme sociale, pierzi spectatorii, nu pentru că jocul de rol lasă de dorit, ci pentru că nu este relevant pentru oameni. Noi pur și simplu nu avem așa ceva, care ar incita interesul publicului, care ar fi aproape de viața moldovenilor, viața noastră.

Mă bucură faptul că încă există iubitori de spectacol și mereu preferă teatrul, nu filmul. Ei înțeleg că este contactul viu, simți momentul improvizației, ceea ce în film nu există; te simți acum și aici numai că în altă lume, cea a actorilor.

Cum se potolesc disensiunile între viziunea actorului și cea a regizorului, într-un spectacol?  

În primul rînd aceste disensiuni trebuie să se potolească la repetiții. Repetiția este lucrul cel mai frumos care poate fi, pentru că este timpul creației actoricesti. Cînd actorul încearcă să-și găsească expresia fizică, modul în care va trăi personajul în sinea sa pe parcursul spectacolului, este nemaipomenit. Teatrul în căutare de sine pare ceva incredibil, dată fiind specificitatea artei teatrale, care este una colectivă. Și nu doar colectivă, ci interactivă, căci e vorba și de o angajare a spectatorului, alături de autorul dramatic, regizor și actor.

Teatrul este o artă publică și publicul trebuie mereu să aibă acces la această artă. Disensiunile între viziunea actorului și regizorului se potolesc prin comunicare.

Între anii 2013-2016, ați activat ca profesor în Universitatea de Stat din Moldova, în departamentul „Radio, TV” al Facultății de Jurnalism și științe ale comunicării. De ce nu ați continuat activitatea în acest domeniu?

În primul rînd este o vîrstă și trebuie să dai posibilitate tinerilor profesori să lucreze, mai ales atunci cînd numărul studenților și masteranzilor scade. Acum instituțiile de învățămînt din Republica Moldova au tot mai puțini studenți, cu toate că bursele se achită. Dar bursele sînt uneori neacoperite, nu sînt cereri, studenții se duc peste hotare. Și în criza aceasta am considerat că e mai bine să las oportunitate tinerilor.

Acum sînt concentrat pe alt domeniu, care îmi consumă multă energie, plus de doi ani sînt și la Teatrul „Ion Creangă”, în calitate de regizor. Și sînt solicitat mult ca dramaturg, am scris și piese și pregătesc proiecte. De aceea, e imposibil să le faci pe toate în același timp. Ofer mai multă atenție acelui domeniu în care vreau să activez la moment.

Cum apreciați presa din Republica Moldova, azi?

Ce ține de presă pot spune că este foarte dependentă de finanțatori. Finanțatorii și stăpînii posturilor de televiziune au o politică și niște interese ale lor, iar presa trebuie să promoveze aceste interese. Pentru aceasta și sînt angajați și plătiți. Sigur că aceste capete care vorbesc la televizor, fac podcasturi, scriu articole trebuie să fie frumoase, bine aranjate, credibile și această imagine exterioară a presei este una mondenă, una cu premii VIP, una cu toată strălucirea cioburilor de sticlă. Dar credibilitatea lasă mult de dorit.

Sînteți persoana care a inițiat sărbătoarea „Limba noastră” și „Balul Bobocilor”. V-ați așteptat să capete popularitatea pe care o au în prezent?

Da, eu împreună cu prietenul, colegul meu, Vasile Stratulat am inițiat sărbătoarea „Limba noastră”. Erau primele ediții, ce au adunat zeci de mii de oameni. „Balul bobocilor”, la fel, de mine a fost inventat. A fost primul bal la Institutul de Arte din Chișinău, după care s-a răspîndit în tot orașul și la un moment dat a trecut hotarele, răspîndindu-se în România, Rusia, și a devenit peste tot o modă.

Cînd ești scenaristul și regizorul, știi că trebuie să fie un moment la care publicul trebuie să răspundă, aștepți momentul și vezi că la replica respectivă 20.000-30 000 de oameni se așează în genunchi, repetă și ei după actorul din scenă o replică, un jurămînt, este ceva ce nu poate fi explicat, simți forța ta de creator.

„Cartea e pentru creșterea sufletească a cititorului”

Ce v-a determinat, cu 45 de ani în urmă, să pășiți în domeniul artei și al scrisului?

Ceea ce mă determină și astăzi să continui această activitate. Este în primul rînd o necesitate pentru mine de a afla care sînt rădăcinile mele, de unde mă trag, de unde vine neamul din care fac parte și dacă neamul acesta merită mîndria, fie a lui, fie a altor neamuri. Ce este cu mine, cu noi și de ce sîntem azi așa cum sîntem, și dacă mai înainte am fost mai buni decît azi, și ce putem face ca ziua de mîine să fie o perspectivă. Aceasta m-a determinat să scriu, ca după să și montez. Întotdeauna trebuie să faci ceva nou, altfel nu există creație.

Ce așteptări ați avut cînd ați publicat volumul „Ștefan cel Mare. Întoarcerea”?

Întotdeauna există naivitatea aceasta a artistului, pentru că el este copil în sufletul lui, de a primi o încuviințare, o susținere, o mîngîiere. Sigur că aștepți, dar așteptările trebuie să fie raționale. Cum spunea Alexandru Pușkin, „creația care cere liniște”, gălăgia nu este din acest domeniu. Iar oamenii care sînt asemenea, adică vocali, nu au timp pentru un străin și pentru un om care tace și așteaptă să-i fie apreciată creația. Da, eu am avut parte de vreo șase recenzii ale criticilor literari asupra acestui roman, dar și din partea cititorilor.

Am postat pe Facebook mai multe fragmente din roman, ca să văd reacția publicului, și lucrul acesta l-am făcut în timpul scrierii, fiindcă nu eram convins în unele momente și făceam probe de lectură, ca să am feedback de la oameni. Această comunicare cu cititorul simplu a fost foarte productivă pentru mine. Și iată așa am ajuns să ridic așteptările mele de la o problemă la alta, ajungînd la un moment dat să înțeleg că ar trebui să scriu. Și am scris. De asta romanul a crescut vertiginos, de la o cărțulie de o sută și ceva de pagini, pînă la o epopee, de fapt, cum o numesc criticii. Doar cei ce o citesc pot considera această carte ca ceva sfînt despre noi și neamul nostru.

Se spune că numărul cititorilor nu este atît de important pentru un scriitor, atîta timp cît el scrie din pasiune și pentru sufletul lui. Ce înseamnă, totuși, un scriitor fără cititori?    

Într-adevăr, există diferite abordări ale acestui fenomen, al scrisului. Unii consideră că scrisul este un hobby, că nu există niciun om să nu fi scris o poezie, că noi toți trecem printr-un moment al vieții mai dificil care te face să scrii sau măcar să încerci să scrii. Alții au o altă abordare, profesionistă; ei consideră scrisul ca o meserie. Acești oameni care au proiecte comerciale din literatură se numesc scriitori profesioniști. Mai puțini, foarte puțini sînt oamenii care scriu nu pentru un hobby sau de a face comerț, dar o fac pentru a aduce un mesaj cititorului. Un exemplu în acest sens este Lev Nikolaevici Tolstoi, care nu a fost niciodată niciun membru la vreo uniune a scriitorilor, nu a luat parte la nici o academie de pe timpul acela în Rusia Țaristă, a fost omul care a refuzat Premiul Nobel, spunînd că nu are nevoie de acesta. El a scris Război și pace ca și Anna Karenina din dorința de a schimba lumea, de a îndeplini o misiune. Cînd ești un misionar, atunci ai un singur cititor și un singur critic – tu, conștiința ta interioară și dragostea ta pe care o ai față de cititor. Cartea, în principiu, trebuie să fie orientată nu pentru o unică lectură, trebuie să ceară mai multe lecturi ca să înțelegi toată bogăția mesajului pe care o transmite, și detectarea formelor, expresiei etc. E pentru creșterea sufletească a cititorului.

Scurtă biografie
Valeriu Țurcanu s-a născut la 4 decembrie 1958, în orașul Orhei, Republica Moldova. Este actor, dramaturg și scenarist. A devenit actor prin absolvirea Teatrului Studio al Actorului de Cinema „Moldova-film”. De asemenea, a devenit regizor de teatru dramatic, prin absolvirea, în 1979, a Institutului de Arte din Chișinău.

Între 1981 și 1983 a fost lector la Institutul de Cultură din Chișinău. Ulterior, după ce a practicat ca actor, lector și regizor, a devenit, între 1983 și 1986, doctorand la Institutul de Cultură⁠ din Leningrad, Uniunea Sovietică.

A fost decan al Facultății de „Arte Dramatice și Management Artistic” al Universității de Stat a Artelor din Moldova, maestru în artă în Republica Moldova, scenarist și regizor a zeci de spectacole de revistă, sărbători, festivaluri, concursuri municipale, naționale și internaționale, participant la programul de vizită al Guvernului Statelor Unite ale Americii „Învățământul artistic”, președinte al Centrului „Moldova” al Institutului Internațional de Teatru UNESCO.