Jurnalistul Vlad Odobescu s-a născut în orașul Huși, din județul Vaslui. A scris pentru „Evenimentul Zilei” și Scena9, DoR. În unele texte pe care le-a semnat, a încercat să demonteze prejudecăți legate de modul în care percepem anumite locuri, pornind chiar de la zona natală – județul Vaslui. Un dialog despre jurnalism  și reportaj, cu un „căutător prin lumi mărunte”.

V-ați născut și crescut în orașul Huși, județul Vaslui. Ce părere aveți despre stereotipurile care s-au format în jurul acestui județ?

M-am luptat multă vreme cu stereotipurile acestea., Stereotipurile clar există, știam de ele de cînd am făcut ochi, ca să zic așa, și le-am simțit pe pielea mea imediat după ce am ajuns la București, în 2006, după ce am terminat facultatea și m-am angajat la „Evenimentul Zilei”. Înjurătura predominantă, printre șoferii bucureșteni, este: „Băi, moldoveanule!”. Nu mai e nevoie să te înjure, e de ajuns să iți zică moldovean, fie că se adresează oamenilor care au număr de București sau celor dintr-un județ din Moldova. Evident, eu nu am simțit formele nasoale ale discriminării față de moldoveni cînd vine vorba de o relație sef-angajat sau poate elev-profesor; acolo s-ar putea să apară niște forme mai ciudate. Tuturor ne este clar că zona aceea aduce cu ea o privire diferită din partea majorității.

În luna ianuarie, ați scris un articol intitulat „Vasluiul are nevoie de răbdare”. Ce v-a determinat să scrieți acest articol?

Pe mine m-au fascinat întotdeauna diferențele și felul în care oamenii le percep. Am încercat să explorez relația mea cu locul din care sînt și, prin faptul că m-am dus eu către zona asta, am încercat să le arăt și altora cum e, de fapt, locul ăla. Mă refer la Moldova, mă refer la Vaslui, mă refer și la orașul meu natal. Am încercat să le spun că e mai complicat decît cred ei. Există săracie, într-adevăr, pentru că de la sărăcie pleacă totul, de la percepția asta. Însă există și oameni care își deschid o cafenea, care își fac un bussines, care sînt atrenori de fotbal, care predau și sînt profesori foarte buni. Cumva, am încercat să arăt că Moldova merită studiată mai cu atenție și merită ajutată mai mult și jignită mai puțin.

Textul a venit după cîteva luni în care făcusem o serie întreagă despre Vaslui, împreună cu mai mulți colegi de la „Decît o Revistă” (DOR). Ne-am propus cu toții să explorăm poveștile locului prin personaje diferite – niște tineri care s-au apucat de agricultură sau doi prieteni, unul plecat, unul rămas în Vaslui. Din septembrie 2019 pînă la sfîrșitul lui 2019 am publicat mai mute materiale.

Articolul era o replică la privirea superficială pe care o vedeam chiar în rîndul colegilor mei. Noi, ca jurnaliști, ne spuneam că sîntem mai empatici, mai atenți la ceilați, dar mi se părea că nu se întîmpla asta neapărat.

Prin toată seria asta am încercat să atrag atenția asupra locului respectiv și să spun că e un loc surprinzător pentru mulți. Poate e mai liniștit, mai curat, mai civilizat decît își imaginează multă lume. Pînă la urmă, Vasluiul e un loc ca oricare altul, dar eu am pus lentila pe el, pentru că îl cunoșteam mai bine. Asta a fost tot.         

„Îmi place să merg pe cărări mai puțin bătătorite”

Am observat că în descrierile dumneavoastră de pe site-urile de socializare susțineți că sînteți un căutător prin lumi mărunte. Care sînt acestea?

Ce cred eu ca fiind atuul meu este capacitatea asta de a mă duce către periferie, către ce nu e descoperit, care conține niște povești mai ample. Iar o lume ar fi aceea despre care am vorbit mai devreme, mă refer la orașul meu natal. Mi-am dat seama că asta are de-a face cu o perspectivă antropologică – cauți ce e special într-un loc și cauți, în același timp, ce e universal în locul respectiv. E o permanentă focalizare, un zoom in înspre un loc și permanent un zoom out în care încerci să descoperi ce e totuși universal-uman în lumea asta. Pentru mine Hușiul a fost și este un studiu de caz pentru niște lucruri care sînt general umane – poți găsi acolo doi vecini care se ceartă pe un loc de parcare, poți descoperi forme de discriminare, poți descoperi tot ce a fost mai rău în secolul al-XX-lea, cum ar fi relațiile românilor cu evreii în timpul celui de al Doilea Război Mondial și ce a mai rămas în conștiința comunității după anii respectivi. Sînt lucruri pe care le poți vedea și în Berlin, și în Huși la fel de bine. Cam la asta mă refer, cînd spun lumi mărunte. Toate locurile acestea oricît ar fi de izolate, de mici sau de sărace conțin multe teme foarte mari, de fapt. Îmi place să merg pe cărări mai puțin bătătorite.

De ce sînt mai interesante lumile mărunte decît lumile mari?

Într-adevăr, trăim în București, dar avem tendința să credem că Bucureștiul este universul lumii și că tot ce se întîmplă aici contează. Eu cred că nu e deloc așa. Trăiesc în jur de două milioane de oameni în București, iar restul, trăiesc în Vaslui, Delta Dunarii sau într-un sat din Timiș. România e mult mai complicată decît pare și cred că e cazul să o vedem în asamblu pentru a o vedea mai bine.

Pentru mine sînt mai importante lumile mărune decît lumile mari. Sînt conștient că există multe subiecte mari în București și că sînt personaje foarte bune pe care le poți descoperi, însă nu mi-a plăcut niciodată să mă duc către zonele pe care alți reporteri le stăpînesc mult mai bine. Spre exemplu, dacă există un grup infracțional din București pe care doresc să îl investighez, am șansa să mă întîlnesc cu mult mai mulți reporteri care ar putea să găsească mult mai multe lucru profunde prin sursele pe care le au la Parchet, la D.I.I.C.O.T sau oriunde e nevoie. Iar ei ar putea să facă treaba asta mult mai bine decît mine. Nu pot să mă duc spre zona de breaking news pe care o acoperă deja televiziunea sau reporterii mai buni și mai rapizi decît mine. 

Ați afirmat într-un interviu că „o scriitură bună îl ține pe cititor lîngă tine”. De ce are nevoie o scriitură ca să fie bună?

Asta este o întrebare foarte grea. O scriitură bună cred că are nevoie de claritate în primul rînd, mă refer la o scriitură de presă. Pentru poezie sau literatură e posibil să fie atfel, dar pentru jurnalism ai nevoie de claritate, ai nevoie de cît mai puține înflorituri, iar aici mă refer la folosirea exagerată a epitetelor, fraze prea lungi, prea complexe. Lucrurile astea pe care le descoperi în timp, pentru că vezi ce funcționează și ce ajunge la cititor sau nu.

După aia, clar că ai nevoie de sinceritate și adevăr, pentru că bănuiesc că este tentant să mai dai din condei, să creezi o imagine frumoasă scriind într-un fel, dar cumva într-un mod nereal. De fapt, realitatea este mult mai frumoasă și mult mai colorată decît ni se pare de multe ori, dar asta presupune că trebuie să o descoperim.

O scriitură bună mai are nevoie de structură, nu e de ajuns să scrii o frază bună, să torni niște informații și să pretinzi că ai scris un text. Înseamnă să controlezi un pic realitatea în care te miști, să descoperi firul care unește povestea. De multe ori nu e complicat să scrii structura unei povești, de multe ori povestea se spune de la sine, trebuie doar să o lași să se desfășoare în fața ta. De multe ori, pur si simplu încerc să povestesc o întîmplare pe care am descoperit-o pe teren ca și cum i-aș povesti mamei sau prietenei. Oamenii nu au nevoie de mai mult de atît, realitatea e oricum destul de densă.

Ați mărturisit, la un moment dat, că „misiunea unui jurnalist este să zdruncine lumea cititorului. Să îl facă mai tolerant sau mai furios, după caz”. Ce alte misiuni mai are un jurnalist?

Tot mai mult mă gîndesc la asta. Are misiunea de a readuce cititorul pe calea adevărului, asta în condițiile în care cititorul este inundat de știri false, de dezinformarea pe care nu și-o ia din presă, ci din ce vede pe Facebook. Trebuie, cumva, să îl iei pe om cu blîndețe, să îl extragi din zona aia și să îi dai informații de calitate, să îi arați lumea într-un mod cît mai onest. De multe ori, ce caută oamenii în aceste știri false e un soi de magie pe care realitatea nu o conține; oamenii sînt fascinați de aceste lucruri, însă, pînă la urmă, magia poate să fie creată fără să deformezi adevărul. Îi poți prezenta o lume la fel de fascinantă, exact ca aceea pe care și-o ia singur din alte surse. Oamenii nu vor neapărat să fie mințiți, ei vor să primească povești fascinante. Pentru oameni, de multe ori e foarte puțin important dacă poveștile sînt adevărate sau nu, dar pentru noi ar trebui să fie important să le dăm povești adevărate. Nu cred că e nevoie să ne îndepărtăm atît de mult de realitate ca să ne luăm doza aceea de magie.

„Se face destul de mult reportaj pentru o presă destul de mică, cum este cea din România”

Care considerați că este cel mai bun articol scris de dumneavoastră?

Nu știu dacă e neapărat cel mai bun, dar îmi este cel mai drag. Este vorba de articolul despre Huși, pe care l-am publicat în DoR, în decembrie 2016. Pot spune că este un soi de introspecție și un articol care amestecă introspecția cu zona asta de eseu personal și explorarea fizică a locului de acum. O confruntare a orașului de acum cu orașul pe care îl știam eu în perioada liceului în mod special.

Sincer a fost și prima dată cînd am scris atît de personal, inclusiv lucruri pe care le simțeam eu în legătură cu familia mea, cu locul meu de acasă, din camera mea, lucruri pe care eram conștient că o să le citească și părinții mei. M-am simțit puțin ciudat în privința asta, poate ei au o altă perspectivă asupra realității respective. Culmea a fost să fie și cel mai citit la momentul respective. Mă așteptam să citească oameni din Huși și atît, oameni care sînt legați cumva de locul ăla, însă am observat că mulți oameni și-au regăsit relația cu orașul lor, oricare ar fi fost acela. A fost o doză de nostalgie pentru multă lume. Cred că faptul că am fost foarte onest a contat foarte mult.

Cum a fost experiența în echipa DoR?

Cred că DoR este cea mai închegată redacție, este o echipă foarte profesionistă, chiar dacă e o echipă destul de mica în comparație cu o redacție de ziar sau de televiziune. Folosește un stil de a face totul foarte particular și am învățat foarte multe acolo, chiar dacă eram deja de foarte mulți ani în presă. E un stil foarte curat de a spune o poveste, foarte american, un stil foarte narativ, ca la carte și care cere foarte multă documentare.

Cum apreciați jurnalismul de reportaj din România, în momentul de față?

Cred că sînt locuri în care se face jurnalism de reportaj foarte bun, de la publicații cum sînt DoR, Teleleu, pînă la reportajul pe care îl fac cei de la Recorder. Sînt reportaje bune și în lumea mainstream, nu doar în online, la „Evenimentul Zilei” sau „Libertatea”.

Nu aș putea spune că se face puțin reportaj; mie mi se pare că se face destul de mult pentru o presă destul de mică, cum este cea din România. Nu putem să avem pretențiile presei americane sau ale celei vest-europene. Pentru zona în care sîntem și pentru situația economică în care trăim, cred că se face bine. Și cred că există un soi de competiție prietenească între oamenii care fac și un soi de invidie profesională, iarăși, plăcută, atunci cînd lună de lună apar subiecte bune.

„Cu cît ești mai puțin impulsiv tu, ca reporter, cu atît oamenii sînt mai deschiși”

Sînteți un om timid. Cum se intersectează acest tip de personalitate cu cariera de jurnalist?

La început credeam că sînt incompatibile și credeam că nu voi putea face pentru mult timp meseria aceasta., Dar după aceea mi-am dat seama că lucrurile se leagă destul de bine, pentru că timiditatea asta nu îi întepărtează pe oamenii la care ma duc pentru un interviu de exemplu, ci chiar îi ajută să se conecteze mai bine la întrebările mele. Din ce am observat cu cît ești mai puțin impulsiv tu, ca reporter, cu atît oamenii sînt mai deschiși. Cred că e un fel de compensație permanentă, e un joc subtil între omul care pune întrebări și cel care răspunde. Oamenii sînt mai dispuși să se deschidă în fața cuiva pe care nu îl simt ca pe o amenințare. Pot spune că pentru genul de presă pe care îl fac eu cred că timiditatea mea nu e o piedică și am învățat că pentru mine genul ăsta de jurnalism e un mod de a descoperi lumea la care nu aș fi avut acces altfel.

De-a lungul anilor ați avut ocazia de a întîlni foarte mulți oameni. Care a fost cea mai marcantă întîlnire din toți anii de presă?

Cred că la primul reportaj pe care l-am făcut, despre un sindicalist de la TEPRO Iași, care a fost ucis în anul 2000. Am încercat să aflu ce s-a întîmplat cu sindicatul respectiv după moartea acestuia și am facut un interviu cu cel care era la momentul respectiv, în 2004, șef de sindicat. A fost o discutie banală din punctul lui de vedere, dar pentru mine a fost ceva extraordinar, aveam foarte multe emoții, eram tot timpul cu ochii pe reportofon, să văd dacă se înregistrează sau nu. Eram foarte încordat, încercam să nu deviez de la întrebările puse și nu știam dacă pot să îl mai întreb și altceva decît ceea ce scrisesem pe hîrtie. Terminînd discuția aceea, mi-am dat seama că este foarte interesant că cineva a stat de vorbă cu mine și că mi-a povestit atatea lucruri.

„Cred că jurnaliștii ar trebuii să scrie cît mai mult despre politică, iar politica ar trebui să trateze presa cu respect”

Ce părere aveți despre jurnaliștii care se orientează spre politică?

Aș putea să înteleg faptul că în presă e complicat cîteodată să ajungi la un venit mulțumitor, dar faptul că alegi politica… nu mi se pare că e o cale foarte bună., Pentru că îi face pe oameni să se întrebe dacă atunci cînd erai jurnalist erai imparțial și aveai o perspectivă onestă asupra lucrurilor. De ce te-ai duce în corabia cealaltă?

Pot înțelege ca cineva să fi ajuns în comunicarea politică, dar nu aș putea să îi înțeleg absolut deloc pe cei care se întorc în presă după această experiență. Pînă la urmă sunt foarte diferite, iar distanța este foarte mare între cele două domenii. În jurnalism ți se cere să povestești despre o lume care poate fi politică, dar nu cred că e nevoie să o și trăiești, ca să poti scrie despre ea.

Cred că jurnaliștii ar trebuii să scrie cît mai mult despre politică, iar politica ar trebui să trateze presa cu respect. Eu personal nu aș face niciodată politică și sincer nu cred că am nimic de-a face cu ea.

Într-un univers paralel, cum ar fi fost jurnalistul Vlad Odobescu, dacă era extrovertit?

Îmi este foarte greu să fac exercițiul acesta de imaginație. Sincer, nu știu. Poate că mi-aș fi dorit să fac jurnalism de investigație, mi-aș fi dorit să aflu adevărul, să lupt pentru adevăr. Însă mi-am dat seama că nu am dezinvoltura care să mă ajute să pun întrebările potrivite. Mă refer la întrebările acelea grele, pe care le pui într-o confruntare cu un politician sau un om de afaceri. Nu am nici spontaneitatea de care ai nevoie în meseria aceasta.

Așa că mă rezum la lumea reportajelor, care mi se pare la fel de importantă și care are și ea tot felul de adevăruri.

Scurtă biografie

Vlad Odobescu a absolvit Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huși și specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Facultatea de Litere, a Universității „Alexandru Ioan Cuza”din Iași.

A fost reporter la „Opinia studențească”, „Evenimentul Zilei”, Casa Jurnalistului urmînd apoi o serie de burse precum Balkan Fellow for Journalistic Excellence și Hubert Humphrey Fellow la Cronkite School of Journalism în Phoenix, Arizona.

A colaborat cu New England Center for Investigative Reporting din Boston și a petrecut șase săptămâni în redacția Center for Investigative Reporting din California.

A fost reporter la Scena9, a făcut parte și din echipa DoR, iar în prezent s-a întors la Scena9, unde speră să își reînceapă munca de teren.

Sursă fotografii: www.facebook.com/vlad.odobescu