(SUPLIMENT, 14.00) RECENZIE / Jeroen Brouwers – „Rosu ucigas”.
(CUZANET, Iasi, 13 decembrie) – Jeroen Brouwers decupeaza in romanul sau „Rosu ucigas”, aparut la editura Univers, 2006, in colectia „Cotidianul”, cei doi ani cit a stat in Japonia, in lagarul de concentrare pentru femei. Se chinuie sa nu moara repetindu-si incontinuu ca el trebuie sa traiasca pentru a consemna cele inregistrate de retina si de sufletul copilului de cinci ani. „Pentru ca, exista pericolul ca istoria lagarelor japoneze sa se piarda, fiindca cei care au trait-o si care au spart tacerea au facut-o prea putin, cind indignarea si ura lor se potolisera deja, sau chiar disparusera, si cind ei murisera de acea moarte numita: blindete”.
Cu un stil concis, lipsit de patetism, scriitorul se hotaraste sa transcrie copilaria nefericita, atunci cind mama lui, cu care a stat in lagar, moare singura, intr-un azil de batrini. Intr-un mod nici cinic, nici sentimental, Jeroen Brouwers vorbeste despre lagarul din Tjiden, comandat de „infricosatorul capitan japonez Kenitji Sone”, o portiune din Batavia inconjurata cu ziduri de cazemata, turnuri si sirma ghimpata. In acele case de piatra au trait mii de femei din Europa, impreuna cu copiii lor, pe suprafete de citiva centimetri patrati. In vreme ce copiii erau siliti de japonezi sa faca munci inutile, cum ar fi sa smulga smocurile de iarba dintre pietrele de pavaj sau sa stringa gindacii negri, miile de mame din lagar, dintre care una era a lui, erau obligate sa sara ca broastele printre copii, sa faca „oac – oac”, „pina cand vomitau prin toate orificiile”. Pe trupurile celor care nu rezistau, soldatii dansau cu cizmele si le loveau cu baionetele peste capurile tunse chilug. Pe mama scriitorului, soldatii o lovesc cu bestialitate, insa ea ii zimbeste copilului ce se ascunde sub casca bunicului. La cinci ani, autorul se balansa pe piciorul gol de care avea prinsa cu sfoara o patina cu rotile, nestiind cum sa isi ajute mama.  In mijlocul lagarului, ii citeste mamei aflata intr-o balta de sange din cartea „cu coperti galbene si pagini lipsa”, pe care ea i-o daruise si ii alunga cu cascheta mustele din jurul corpului. „As fi vrut ca mama mea sa moara atunci”, marturiseste in carte autorul, „pentru mine atunci a murit, pentru ca atunci m-am molipsit pentru intreaga viata de dezgust”.
Acum, la 45 de ani, e tot copilul de cinci ani, a ramas tot acolo, tintuit langa mama lui. Nu se duce la inmormantarea mamei ca sa-si afiseze sentimentele. Atunci cand e incinerata, citeste in gind din cartea daruita de ea, in lagar. Intre el si mama lui se cascase de mult o prapastie de nemasurat, astfel ca moartea ei nu l-a durut, ci doar a declansat un mecanism al amintirilor despre impuscaturi, lovituri, tropote, pocnituri de cizme si mult rosu: rosul de pe steagul japonez, rosul singelui si in final, rosul mortii.
O carte frumoasa intr-un mod ciudat, care umileste lacrimile. O carte scrisa parca in graba de a ajunge undeva, fara prea multe insistente pe fotografiile cutremuratoare ale lagarului din al II-lea Razboi mondial. O carte bolnava de ura, de frica si de singuratate. Romanul autobiografic „Rosu ucigas” i-a adus lui Jeroen Brouwers premiul Femina Etranger si celebritatea in toata lumea. / Laura Baban