(SUPLIMENT, 08.00) RECENZIE / Wladyslaw Szpilman – „Pianistul”.
(CUZANET, Iasi, 17 decembrie) – Singur, intr-un depozit, cu nemtii cotrobaind la celelalte etaje, pianistul evreu cinta in ascunzatoarea lui din pod. Sunetele melodioase ce ies de sub degetele murdare se aud doar in urechile lui. Cinta la un pian imaginar. Barba ii atirna incilcita, unghiile murdare au crescut cit jumatatea degetelor, iar ochii poarta salbaticiunea omului pindit de frica. Frica de moarte. Wladyslaw Szpilman este unul dintre putinii supravietuitori ai Holocaustului care a trait cit sa isi scrie memoriile. Initial publicata in Polonia, in 1945, cartea „Pianistul” s-a lovit de opozitia autoritatilor politice. Reeditarea a vazut lumina abia in 1998, iar in romaneste a tradus-o in 2003, Editura Humanitas.

Ghetoul de lux

„Pianistul” prezinta povestea supravietuirii unui om intr-un getou din Varsovia, din anul 1939 pina in anul 1945. „Un om care traieste muzica”, „un pianist si un compozitor care a fost intotdeauna o figura insufletitoare si semnificativa a vietii culturale poloneze”, cum il descrie fiul sau. Studiile de pian si le-a facut cu Arthur Schnabel, la Academia de Arte din Berlin, unde a urmat si compozitia, cu Franz Shreker. Cind a venit Hitler la putere, in 1933, s-a intors la Varsovia si a inceput sa lucreze ca pianist pentru Radio Polonia. La 23 septembrie 1939, „Nocturna in do minor” a lui Chopin, cintata live de Szpilman, se opreste brusc in sunetul primei explozii. Germania ataca Polonia.
Ce aduce nou aceasta carte este viziunea de dincolo de moarte si saracie. Se dezvaluie si o altfel de patura a omenirii din ghetou, unde adevarata contrabanda se facea direct pe usile ghetoului, pe care intrau carute intregi de bauturi scumpe si delicatese rafinate, tutun direct din Grecia, articole de lux si produse cosmetice din Franta. Pachetele pentru saraci veneau la ore fixe, aruncate peste ziduri de cite un grup de polonezi pe care razboiul nu i-a impietrit. Astfel, viata din ghetou se impartea doar in doua clase, sarind peste cea de mijloc. Wladyslaw Szpilman isi epuizeaza talentul evreilor fara muzicalitate, doar pentru ca barul de lux este ultimul posesor de pian. „Cu cit cintam mai tare, cu atit dopurile de sampanie, rigiiturile mesenilor si chicotelile tirfelor se auzeau mai tare”.

„L-ati vazut pe sotul meu mort?”

Cealalta umbra a ghetoului o reprezinta valurile de mizerie evreiasca intr-un ghetou plin de paduchi purtatori de tifos. Cei salvati de vaccinul doctorului Weigel mureau mai tirziu, de foame, frig sau, cei norocosi, mai traiau pina sa moara in camera de gazare. Un ghetou cu morti infasurati in ziare pe linga ziduri, picioare despuiate, uscative, burti supte, fete cu dinti dezveliti si ochi ce se uitau in gol. Aici vedetele nu sint galbenii incercati intre dinti, ci doamna cu pene, cu ochii ei fardati pina la timple, cu umerii acoperiti de o draperie cu franjuri, care intreba din om in om daca l-a vazut cineva pe sotul ei, ucis de nemti. De asemenea, Rubinstein, mascariciul ghetoului care isi gasise ca scop in viata sa ridice moralul celorlalti facind giumbuslucuri cu un bat. Ajutat de prieteni, eroul supravietuieste miraculos, crutat chiar de un capitan german, care ajunge apoi sa-i aduca pachete cu mincare in ascunzatoarea lui din depozit.
„Pianistul” este o carte cu o valoare atit istorica, cit si umana. Szpilman surprinde lucid ororile ghetoului, prabusirile de personalitati si moartea unui oras, fara a se intrevedea in frazele lui dorinta de razbunare, ci doar o nevoie patologica de a intelege. In incercarea de a-si elibera mintea si sufletul de greutatea amintirilor, autorul isi insiruie pe hirtie cei sase ani din ghetou. Aducind mai mult a jurnal, decit a manuscris, cuvintele brute folosite in „Pianistul” fac din aceasta carte una emotionanta, care nu cicatrizeaza rani, ba din contra, naste unele noi. / Laura Baban