Am cunoscut iarna aceasta, in autogara, un om cu totul deosebit. El se numea (mai mult decat sugestiv, dar nu cu sens peiorativ) Taranu. A venit umil la doamna de la agentia de bilete si i-a cerut sa sune la un numar de fix si sa o anunte pe sotia sa ca va ajunge in seara aceea la ora 7 si ca doreste sa-l astepte intr-un anumit loc. In acel moment, mi se parea singurul om din lume care nu avea telefon mobil. Si nu avea nu pentru ca l-a pierdut sau pentru ca i-a fost furat, ci pentru simplul fapt ca nu avea nevoie.

De multe ori imi aduc aminte de perioada in care trebuia sa merg la cateva case distanta, la o vecina mai cu stare, pentru a vorbi la telefon cu parintii mei din Bucuresti. Sau de momentele in care, pentru a-mi aduna colegii la un meci de fotbal, era absolut necesar sa parcurg cu bicicleta o distanta de cativa kilometri. Astazi totul este mai mult decat usor. Plictisitor si enervant de usor. Poti da de oricine, oricand, oricum, cu sau fara voia lui. Si am impresia ca tocmai aceasta usurinta ne atrofiaza anumiti muschi ai creierului. In mileniul trecut, pentru a stabili o intalnire sau pentru a gasi pe cineva aveai nevoie de multa inventivitate. Astazi, aceasta inventivitate e redusa la minimum: telefonul iti spune orice pentru ca a devenit mai destept decat insusi posesorul.

Obiectul asta complex iti masoara pulsul, tine cainii si tantarii la distanta de tine, ba chiar functioneaza si ca seismograf. Mai e nevoie de altceva? Se pare ca da, pentru ca exista aplicatii care, prin analiza anumitor parametri, iti spune daca ti-e somn sau nu. Acum, serios. Chiar nu-mi pot da seama si singur? Oricum, astept cu interes aplicatia care sa-mi spuna daca mi-e foame sau nu.

Mihai Parfeni