De la lectiile de geografie am chiulit mai mereu. Invatatul pe dinafara al denumirilor de munti, rauri si afluenti era o povara. Discovery mi-a fost un profesor mai ingaduitor decat cel de la scoala. Imaginile din documentarele despre catastrofe naturale intreceau pana si pe cel mai priceput autor de manuale de geografie. Retina inregistra tot, ca o banda de casetofon, uitand de cuvinte. Chiar si asa, nici un cadru nu m-ar fi putut convinge ca Etna va mai erupe o data, sau ca vreo avalansa naucitoare de zapada ar putea sa inghita in cateva clipe o treime din cantoanele Elvetiei.

A fost insa de ajuns un minut pentru a cauta in arhiva de imagini din memorie ca sa imi spun ca natura isi cere drepturile; nu in documentarele de la televizor, ci in realitate. Dintr-o insula rece si indepartata, dar aflata sub aripa continentului – mama, si sub ochiul supraveghetor al Uniunii, a erupt un vulcan. Islanda a intins o plasa de fum si de panica peste cerul Europei. Cu ochii pe sus, si cu urechile la stiri, am retrait eclipsa de soare din anul 2000. Doar ca acum nu am mai purtat ochelarii cu lentile verzi, si nici pe cei de vazut filme 3D. Tarile s-au speriat rand pe rand, si au cazut pe tabla de joc, precum piesele de Domino. Avioanele nu s-au mai putut plimba timp de cateva zile, stele nu au mai cazut, si orice miscare pe cerul controversat a amortit. E drept ca natura nu bate la usa sa anunte cand izbucneste.

E corect ca nici nu am putea suporta fiecare avertisment primit. E adevarat ca la un moment dat, nu ne-ar mai pasa. Muntii ar putea sa arda langa noi, copacii sa o ia la fuga printre masini, pe bulevarde, raurile sa isi schimbe sensul de curgere, iar noi am trece linistiti peste toate acestea, considerandu-le parte din cotidian. Luptam cu betoanele, cu stresul, cu banii, cu schimbarile de la Guvern, si din cand in cand, si cu natura. Ea nu adoarme la ora 23.00, si nici nu se trezeste dimineata, cu radioul deschis, sa isi pregateasca o ceasca de cafea, pregatita pentru o noua zi. Nu are o varsta exacta, nu cunoaste limite si frontiere, si nici nu stie ce presupune dimensiunea mortii. E mereu langa noi, la fiecare pas pe care il facem pe plamanii sai, linistita si tacuta, ca limbile unui ceas care nu mai ticaie. Din cand in cand, i se face un dor infiorator de copiii sai, si vrea cu incapatanare sa le aminteasca de ea. Atunci isi alinta placile tectonice, norii plang de bucurie si vulcanii stranuta. Dar noi ne speriem, si, prevazatori din fire, ne acoperim nasurile cu o batista, sa nu cumva sa luam vreun microb de gripa.

Luciana Ungureanu