Teatru cu T mare: spectacolul „Podu'”

(CUZANET, Iasi, 18 martie) – Gindul de a te sinucide te salveaza de la moarte. Aceasta a fost lectia spectacolului “Podu’” in care au jucat Horatiu Malaele, George Ivascu si Meda Victor si care a avut loc la Casa de Cultura a Studentilor, ieri, 17 martie a.c., incepind cu ora 19.00. Trei destine, trei tipologii de oameni, trei mici drame care isi cauta sfirsitul pe un pod al sinucigasilor. Insa pledoaria finala ia forma unui ris isteric, timp in care nici o drama nu mai pare destul de mare ca sa mori peste exact 11 minute si 32 de secunde. Moartea are umor, dar viata are si mai mult!…

Povestea incepe ca intr-un banc. Un neinteles, un indragostit si o artista. Se nimeresc pe acelasi pod, la aceeasi ora, ca si cum s-ar fi vorbit. “Tu de ce te sinucizi?”

Indragostitul (George Ivascu) vine primul. Isi tîrîie valiza alba, din lemn, prea mare pentru statura lui marunta. Merge încîlcit, purtat parca de picioarele altcuiva. Se opreste intr-un final si, tacticos, scoate din bagaj o ceasca de cafea, un termos, un desteptator si un scaun de pescuit. Soarbe incet, nu se grabeste nicaieri. Are 30 de ani si deja e scirbit de ororile razboiului mut dintre parveniti. El n-a fost niciodata asa. “Dar de fapt cine sint?”. Pina acum a trait o viata pe care nu trebuia s-o traiasca, a facut lucruri pe care n-a vrut niciodata sa le faca si-a fost ceea ce nu este. De un lucru e sigur: e baiat de birjar, e potent si iubeste. Insa femeia lui e prea inalta. “Am crescut cit am putut”, se tîngueste nefericitul, dar ea intr-o zi n-a mai suportat si i-a spus “Orice barbat are dreptul sa fie urit, dar tu abuzezi”. Si a plecat cu altul.

 

 

Cu mersul ei valsat și rochia cafenie, bufanta, actrita (Meda Victor) parca leviteaza. Isi increteste buzele sîngerii a nemultumire cind vede ca podul e ocupat. Nu vrea sa-si imparta sinuciderea cu nimeni. Isi tîrîie valiza alba din care scoate cu miscari elegante, calculate, un cearsaf albastrui, o umbrela de soare, o papusa din portelan, un evantai, o palarie si alte nimicuri femeiesti. “In ce directie doriti?”, “La dracu”, tipa ea holbindu-si ochii al caror machiaj s-a prelins. “Am fost calcata in picioare, umilita” isi incepe pledoaria. E ironica, lucida si sensibila. De trei zile de cind au respins-o la concursul de teatru e neom. A vrut rolul acela, a vrut sa fie Anna Karenina. Ea s-a nascut sa daruiasca, sa farmece si sa fascineze, sa trezeasca pasiuni. “Am vrut sa fac teatru cu T mare”, striga ea, zdruncinindu-si pieptul, ca si cum ar fi datoare sa sufere. “Si eu, domnisoara, si eu am vrut sa iubesc cu T mare”, ii raspunde pasional indragostitul. “Ma plictisesti, domnule”, ii arunca ea peste umar si apoi isi continua ritualul. Cu miscari de marioneta, se machiaza, isi mîngîie papusa si, din cind in cind, isi lasa capul sa-i cada pe umar, dramatic.

 

 

Neintelesul e ultimul sosit. Ca podul e deja ocupat, nu-l mira. Vine tropaind, tragind dupa el o valiza de trei ori mai mare ca a celorlalti. De git ii sta atirnata boem o esarfa lalîie, asortata cu sacoul sifonat si pantalonii soiosi. “N-ati vazut vreun tren pe aici?”. Nu-i raspunde nimeni. Insista. Actrita isi zburleste pletele taciunii si-i striga isterica “Ce, sintem obligati sa-ti raspundem?”. Urmeaza apoi un sir de politeturi urlate. Neintelesul a decis, ea e o holbata, iar indragostitul e un mamifer. Ce stiu ei cine e el? El e construit din “emotii artistice” si dintr-o “sensibilitate atomica”. Panorama de la picioarele lui nu-l intelege, de aceea ii provoaca greata, pentru ca “lumea e ca intestinele unui animal”. El e un cadavru orfan. “O viata intreaga am trait si-am s-o înmormîntez si pe asta”. L-a ascultat pe Chopin, a avut un ciine pe care il chema Porcul, n-a intrebat niciodata “Cit e ceasul?” si n-a plins niciodata, nici chiar in cazurile speciale, “care trebuiau plînse”. “La 20 de ani am cumparat un cal si-am colindat un judet intreg in cautarea absolutului”, “De ce n-ati cautat si in alte judete?”, “A murit calul”. A vrut sa faca arta, literatura, pictura sau stiinta pe intelesul tuturor, dar a fost refuzat. I s-a ris in nas. “Pe Galileo Galilei l-au omorit, pe Giordano Bruno l-au ars pe rug, mie mi s-a ris in nas”. “Dintre noi toti, daca cineva are motive sa se sinucida, dumneavoastra sinteti acela”, ii spune politicos indragostitul.

Ei vorbesc, iar timpul trece. 15 minute devin noua, apoi sase, apoi doua si 13 secunde. Isi amintesc pentru ce au venit aici, isi arunca grabiti lucrurile in valiza, se imping unul in altul si asteapta. 5, 4, 3, 2… 1. Nimic. Moartea are intirziere. Chipurile se lumineaza pentru o clipa, apoi, copilareste, incep toti sa imite locomotiva. “Uuuuuu, uuuuuuu, uuuuuuuu”. “Uuu”-ul devine real. Vine trenul. Se cearta ca trei gaite pentru locul din fata trenului. “Ce-ai dom’le, eu am venit primul aici?”, “Ptiu”, il scuipa celalalt. Trenul se apropie in viteza…

 

 

Din trei, niciunul. “Eu am vrut, dar nu s-a putut”, se consoleaza neintelesul. Indragostitul nici nu se gindeste sa moara aruncat de pe pod, el vrea cu trenul. Si daca nu se poate cu trenul, nu mai vrea deloc. Actrita clipeste mirata, cu ochii umezi. Tace. Dintr-o data zimbeste ghidus, apoi un ris luminos rupa parca in doua fata rigida. In loc sa moara, poate ar trebui sa se indragosteasca de neinteles. Pina ce ajunge la izmenele acestuia, se razgindeste, poate e mai bine sa se indragosteasca de un american. “Baby, I’m coming”. “Nici un numar de telefon”, striga neintelesul in urma ei. Dar ramine singur. “Singur, viu si in izmene”, isi face el calculele. “Viata e un cintec trist, dar merita traita”. Pentru ca nimeni nu vrea cu adevarat sa moara. / Laura Baban