Poarta veche, de lemn, ascunde, in spatele ei, o casa obisnuita din comuna ieseana Valea Lupului. Un batran cu ochii pierduti si cu miscari nesigure iese incet si ne invita inauntru. Pare, la prima vedere, doar un alt om in varsta, unul obisnuit, care isi duce traiul cu greu si care incearca sa isi poarte „ultimele zile” cu demnitate pana la capat. Chipul impietrit ascunde, insa, altceva. Un timp de razboi si-un timp siberian, un timp in care ‘nea Gheorghe a inceput sa vada moartea. Niciodata pana atunci nu mai vazuse cum se stinge un om.

Gheorghe Luca are 92 de ani si isi duce crucea fara sa carteasca. Bolile au pus demult stapanire pe el si stie ca „nu mai are mult”. „Macar am avut ce povesti nepotilor”, spune el, mijind un zambet care dispare repede. A fost unul din miile de eroi nationali care, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, a luptat pentru salvarea patriei sale. „Am fost luat ca voluntar in armata de pe la 19 ani. Nu stiam absolut nimic despre cum are loc o lupta, mai ales ca eram tanar si inca nu gustasem din problemele adultilor”. Trebuia insa sa mearga, asa ii cerea regele. Patru ani a luptat cot la cot cu fratii sai romani dar si cu germanii. „Eu foloseam un tanc si era oarecum mai sigur pentru ca loveam de la distanta. Ceilalti, care aveau mitraliere, erau prada cea mai usoara. Acestia trebuiau sa fie mereu aproape de inamic.” Isi aminteste si acum, cu groaza, de momentele pe care le traia atunci. „Nu aveai siguranta clipei urmatoare. Moartea „lupta” impotriva noastra si, se pare, a invins de multe ori, caci foarte multi romani, cunostinte de-ale mele, sau nu, au pierdut razboiul inainte ca acesta sa se fi incheiat.” Spune ca nu a fost nici o secunda linistit in toti cei patru ani. Si pe buna dreptate, pentru ca niciodata nu aveai cum sa stii daca dupa cateva minute de somn aveai sa te mai trezesti. „Pentru mine devenise ceva obisnuit sa vad oameni morti. De fapt, in razboi am vazut pentru prima data cum arata o persoana moarta si cele mai dese ganduri erau acelea care imi spuneau ca eu urmez.” Armata germana era puternica dar ‘nea Gheorghe, cum ii spune lumea, nu se putea baza pe acest lucru. „Fiecare trebuia sa lupte mai intai pentru sine, pentru ca viata ta era mai importanta decat viata celuilat”. Cel mai greu i-a fost sa constate ca, desi era om sensibil si altruist, trebuia musai s-aleaga intre viata lui si cea a inamicului: ”la inceput mi-era frica sa omor pe cineva, simteam ca distrug o famile intreaga si, nu de putine ori, am ezitat sa fac acest lucru. De la un timp, insa, vazand ca situatia se inrautatea, am fost nevoit de imprejurari sa devin, cum sa zic…rece si fara sentimente.”

La rascruce de arme

Armata a treia, din care facea parte nea’ Gheorghe, a suferit multe pierderi si, cu fiecare zi, randurile se subtiau:”imi dadeam sema ca pierdeam teren dar aveam, totusi, sperante caci stiam ca germanii nu puteau sa ne lase in urma pana cand ei insisi nu erau invinsi.” Treptat, au inceput sa avanseze spre URSS si, ceea ce credea ca avea sa fie o lupta ca oricare celelalte pe care le avusese in cei patru ani, avea sa devina marea sa lectie de viata. „Prin 1941, dupa ce am luptat fara oprire, armata s-a impartit in doua: una care mergea in Cotul Donului si alta spre Stalingrad”. A luptat zile in sir la Cotul Donului, sperand ca vor reusi sa invinga pana la urma si sa ajunga teafar acasa. „Deviza noastra era: inainte romani, sa-i impuscam pe comunisti. Astia ne erau dusmani, comunistii.” Numai ca rusilor norocul le-a deschis usa armatelor aliate. „ Atunci, vazand ca nu puteam sa facem fata, am fost nevoiti sa ne retragem. Am ajuns pana la Chisinau si acolo ne-au prins rusii. Am fost luati ca prizonieri de razboi si pusi in vagoane ce se indreptau spre o destinatie necunoscuta”.

 Lagarul 58- pragul spre maturitate

„Am zis ca ne duc sa ne dea foc”, spune batranul oftand. „ Timp de doua saptamani am mers continuu fara sa stim incotro ne indreptam. Nu ne-a spus nimeni. Eram 50 intr-un vagon: romani, italieni si germani.” Mancare nu au primit mai deloc si nici apa, dar cea mai mare frica era aceea ca, la capatul drumului, ii va intampina moartea. Multi au murit de foame si de sete pe drum iar cadavrele lor erau aruncate in fiece statie.”Nu ii ingropa, ii azvarlea ca pe niste obiecte de care te descotorosesti cand nu ai nevoie de ele. Vazand asta, era normal sa credem ca vor face si cu noi la fel”. Dar a rezistat si, dupa 14 zile, a ajuns la destinatie.” Cand am coborat, am simtit imediat gerul naprasnic care amortea totul in noi. Am vazut apoi un gard mare, de trei metri, in spatele caruia se aflau niste baraci si o constructie mai mare pe care scria: Lagarul 58- Siberia”.

In total, au ajuns 3000 in lagar dar, evident, nu toti s-au intors acasa. „Tin minte ca era un roman care tot spunea ca el fuge si merge descult pana in Romania. Am zis ca e nebun. Nu aveai cum sa fugi, chiar daca reuseai sa treci de gard, nu stiai incotro sa te indrepti si, oricum, nu aveai nici o sansa sa rezisti frigului si lipsei hranei”. In lagar a fost inchis un an si zece luni, adica 668 de zile, timp in care a lucrat, pentru ca lagarul era destinat muncii, iar nu exterminarii. Totusi, munca nu era usoara, mai ales ca era nevoie sa lucreze fara nici o protectie, iar temperaturile scazute i-au doborat pe multi. „Eu lucram in padure unde trebuia sa tai copaci si sa ii fac de o anumita masura, dar erau altii care au fost dusi in ale zone si lucrau in mine, ceea ce insemna moarte sigura”. Recunoaste ca a avut si un gram de noroc desi la momentul respectiv nu se gandea la asta:”Traiam cu frica pentru ca nu stiam ce planuiau rusii cu noi si credeam ca, la un moment dat, ne vor omori. Am avut oarecum noroc la inceput lucrand in padure pentru ca, imbolnavindu-ma, am fost pus ca santinela si aveam datoria de a-i numara pe ceilalti dimineata si seara”. „Postul” de santinela era unul relativ usor, necesitand doar atentie. Atata doar ca prin fata ochilor lui se petrece lupta altora cu viata. Iar invinsii il infiorau. „Mai mult decat rusii, dusmanul in Siberia era gerul. La noi, iarna pare toamna pe langa ce era acolo si nu era nimeni obisnuit, mai ales germanii, care picau primii”.

Erau impartiti pe nationalitati dar nu se faceau diferente. „Se mai bateau romanii cu germanii pentru ca cei de-ai nostri dadeau vina pe ei pentru locul in care se aflau, mai ales ca speranta revederii locurilor natale era aproape inexistenta”. Mancare primeau putina si, in general, era acelasi „meniu” in fiecare zi:” Ne dadeau 150 de grame de paine si un castron de fiertura care nu prea avea gust. Foarte rar primeam cartofi sau orez”. Pentru ca era un lagar de munca, nea’ Gheorghe, ca si ceilalti prizonieri, primea o mica suma de bani. Nu isi mai aduce aminte cat le dadea rusii dar stie ca majoritatea chetuiau banii pe tutun. „Cand m-am intors acasa am avut bani stransi din Siberia desi mai dadeam si eu pe tutun ca si ceilalti”.

Notiunea timpului nu exista in lagar. Prizonierii traiau intr-un spatiu fara durata. „Nu am stiut cand e Craciunul, cand e Pastele, pentru ca nu primeam nimic special si nici nu se spunea, dar noi eram multumiti ca puteam sa rezistam si sa traim.”

Doi Doamne, si amandoi

Uneori, rusii ii mai bateau pe cei care nu isi indeplineau munca asa cum considerau ei ca trebuie facuta, insa niciunul nu a murit din cauza asta:” Mai faceau rusii pe sefii dar nu au omorat niciodata un prizonier in bataie. Ii lasa insa multe cicatrici si dureri, dar nu il trimitea in groapa”. Spune ca nu a ajuns sa fie batut dar frica aciuata in san era ca un sarpe veninos:” chiar daca nu m-au lovit niciodata, stiam ca noi eram cei mici, neinsemnati, si ei, cei mari, care detineau puterea. Aveau, practic, vietile tuturor in maini”.

Cand s-a terminat razboiul, in 1945, rusii i-au pus iarasi in vagoane pe prizonierii care rezistasera aproape doi ani, dar, de aceasta data, in timpul drumului le-au dat cate ceva de mancare. Nimeni nu a murit in drum spre casa. „Credeam ca e un vis. Ma tot gandeam ca poate e o minciuna, o cursa in care aveam sa picam…ma gandeam,totusi, si la locurile mele natale, astfel ca, speranta atingerii pamantului romanesc m-a tinut viu in interior”.

Dupa drumul de doua saptamani a ajuns acasa. Parintii lui murisera, dar fratele sau, plecat si el in razboi, inca traia. „Eu mai aveam doar un frate si amandoi am fost nevoiti sa plecam la lupta. El a plecat cu un an inaintea mea si mai tineam legatura la inceput, insa dupa ce am fost capturat nu am mai stiut nimic, nici daca traia, nici daca murise”. Amandoi, insa, au trecut de testul la care ii supuse viata. Durerea lor era ca nu apucasera sa-si petreaca parintii asa cum se face, omeneste, calauzindu-i dupa datina spre cealalta lume. „Sunt sigur ca au crezut ca am murit. Poate chiar asta a fost un motiv pentru care si-au dat duhul atat de repede.” Daca ‘nea Gheorghe a ajuns intreg acasa, fratele sau, care a luptat la Odessa, a ramas fara un brat si cu multe semne sa-i pecetluiasca o harta a trorii prin care trecuse. S-a dus si el acum cativa ani. Numai ‘nea Gheorghe mai scotoceste uneori prin debaraua cea veche de parca ar vrea sa-si puna singur sare pe rana. Cauta amintirile de atunci, cand tovaras de drum i-a fost moartea.

Iuliana Toma