Ajung în fața sediului din Iași, unde îl cunosc, vag, pe Bastien, unul dintre voluntarii francezi de la Emmaus, alături de care aveam să petrec întreaga zi. A venit prin intermediul Serviciului Civic Francez și, din toată paleta de oportunități, a ales să stea un an în România pentru a lucra cu persoane fără adăpost. Majoritatea vorbeau franceză, mai puțin companionii. Onest, mi-a mărturisit că activitatea sa e remunerată cu o mică sumă de bani, iar asta, în mod firesc, nu-l face un voluntar veritabil. Treaba lui este să-i ajute, nu să le afle poveștile, cum fac eu. Trebuie să fim discreți și să îi respectăm, fără a-i stînjeni cu întrebări inconfortabile. Mi-a făcut un tur al sediului de la Iași. În afara cîtorva companioni care mă aținteau cu privirea, nesiguri, atmosfera se topea într-o zi de moleșeală specifică sezonului. Sau a unei vieți pe care ți-o petreci hoinar, cînd, în sfîrșit, poți să îți tragi suflul în tihnă. Aveam să-mi anulez planurile și să-mi petrec o zi întreagă pe tărîmul celor care încă speră.

**Fundația Emmaus este o organizație non-profit care lucrează cu persoane fără adăpost, oferindu-le nu doar un cămin, ci și o oportunitate de a se reintegra în societate. Un aspect crucial al abordării lor este modul în care se referă la persoanele pe care le ajută: le numesc „companioni”, în loc de beneficiari sau clienți.

Această alegere lingvistică reflectă filozofia fundației – aceea de a trata persoanele fără adăpost ca pe niște parteneri în procesul de reintegrare, nu doar ca pe niște receptori pasivi ai ajutorului. Prin numirea lor ca „companioni”, Fundația Emmaus subliniază importanța contribuției individuale și a muncii în echipă în cadrul comunității.**

Belvedere

Ne-am urcat într-o mașină mică, ruginită, care torcea domol și bolnăvicios, ca un animal bătrîn pe care l-ai cruța de suferință, dar ești prea egoist ca să-i suporți lipsa, așa că îi prelungești agonia pînă zbiară. Peisajul ți se destrăma în privire. Ne îndreptam spre Belvedere. Undeva, în pantă, copilul hulit al familiei adăpostea în sînul său, izolat, o uliță îngustă, căței, pisici și un miros greoi atunci cînd pătrundeai în interior, de lemn și incubatoare. Arăta precum o hală imensă, plină de donații etichetate corezpunzător – „Ucraina, pături, saltele, haine femei”. În mijloc, trona un foișor din lemn lustruit, ridicat în totalitate de către companionii fundației. O femeie mă privea sceptic în vreme ce tăia, la o masă lungă, cîteva ridichi. Gesturi moi, care ascundeau un soi de reținere și timiditate de fiară îmblînzită. O tînără de cel mult 15-16 ani mînuia de zor un clește cu care să reușească, mai tîrziu, să pună pe picioare un țarc pentru păsări. Era o voluntară venită tot din Franța și își purta șapca șmecherește, pe dos, cu o privire ascuțită, perplexă, dar binevoitoare, și nu avea nicio problemă cînd ședea pe jos, prestînd munci consacrate unei mîini de bărbat – aici toată lumea poate. Mai tîrziu mă va întreba dacă revin să-i văd.

Unii companioni nu știu iotă de franceză, pe cînd alții, în schimb, prind cîte ceva din zbor. Facem un tur al locației de la Belvedere, care visează ca, la un moment dat, să găzduiască familii întregi de persoane vulnerabile în căsuțe mici, înșirate de-a lungul suprafeței terenului. E forfotă și oamenii muncesc de zor. Răsaduri de cartofi, salată, ceapă, roșii ți se întind în fața ochilor. Alături, țarcuri de păsari – pui și rațe. Încurajează alimentația sustenabilă și nu le face plăcere să risipească. Totul e crescut de ei și speră ca într-o zi să aibă o livadă, pentru a a-și cîștiga o parte din existență din gemuri și compot. Fac cunoștință. Eu sînt Elena, iar ei sînt o lecție despre viață, agonie și abandon.

Contactul dintre cele două limbi e savuros, rîsetele sînt amare. Se aude o voce de bărbat dinapoia unui gard de plasă, cu accent pur moldovenesc: „Ăăi, Bastian, ce faci? Te relaxezi? Ia vino la prășit!”. Surîde, încurcat de voia bună a bărbatului, dar veselia transcende și se întoarce confuz către mine: „I didn’t understand a word!”.

Se apropia ora mesei. Companionii au nevoie de stabilitate, de un program, de ordine în viață – munca e munca, pauza e pauză, iar masa e masă. Doar el, un bărbat de o vîrstă fragilă, se abate de la regulă. În fiecare dimineață, la 5:00, pășește cu mișcări de felină peste zorii care anunță ziua nouă și pregătește ceea ce Gelu, fondatorul Emmaus, numește „faimoasele clătite ale lui Costel!” – mereu aceleași, mereu în cantitate limitată, nici prea multe, nici prea puține. Bastien îmi dă coate și-mi spune că nu există o zi în care să vii aici și să nu mănînci așa ceva. Un glas erupe, fals-supărat: „Am încercat și eu, dar mie nu-mi ies!”.

Foișorul realizat de către companioni, în locația din Belvedere

Gelu îmi prezintă un pic din istoria zbuciumată a locului. Vrea să le fie bine, e conștient de situațiile în care se află, de unde vin, ce au făcut, dar „toate lucrurile bune se fac cu oameni, nu cu bani”. Mi-a povestit cum nu-și doresc decît un loc modest, cu condiții rezonabile: „Cînd te uiți, n-ai să observi vreun lux, dar oamenii sînt ca într-o familie aici. Cred că simți atmosfera. Eram în Italia la un moment dat și o cunoștință vindea scheletul care susține acoperișul ăsta. Mă uitam lung și m-a întrebat dacă îmi trebuie. Îmi trebuia, bineînțeles. Ne-am făcut luntre-punte și l-am adus cu tirul în România. Acoperișul e din Elveția, scheletul din Italia, iar geamurile din Franța, că de-aia sînt diferite, nu ținem la estetică. Doar pereții sînt de aici, că pe ăștia a trebuit să-i ridicăm noi”.

Ferma de la Popești

Gelu a fost de părere că o să am parte de o surpriză plăcută la Popești. Nu se înșelase. Ne-am urcat în mașină și am străbătut un drum scurt. Am fost întîmpinată de o curte spațioasă, îngrijită, ca un om pe care nu știai că-l iubești, dar care te aștepta cu brațele larg deschise de-un veac, cu speranța că, într-o zi, vei veni să vezi care-i treaba cu el. Senzația că am pătruns în miezul unui stup de albine cărora le întrerup activitatea, că am deranjat ceva din ordinea firească a universului lor, a persistat o vreme.

Am aflat că ei sînt uniți de-un destin fatalist comun, o familie care șchiopătează, dar care se înțelege, se respectă și nu se acuză reciproc pentru neajunsurile prin care au trecut. Unii sînt aici de 15 ani și au uitat cum e să aparții de un loc, unii doar de doi și încă speră. Insistă pe ideea de „muncă la program”, 8 ore, în prezența unui șef de tură, chiar dacă banii se întorc în asociație și „ce muncim, muncim tot pentru noi”. Sîmbăta, duminica și lunea sînt zile libere. Sînt scoși în afara țării, li s-a rezervat dreptul de a vedea lumea cu alți ochi și sunt parte integrată a familiei Nichițel. Gelu și-a petrecut ziua de naștere înconjurat de companioni: „Eu nu am nevoie de cadouri, voi sînteți familia mea!”. Bărbații sînt învățați tîmplărie, iar femeile fură meserie de la o doamnă din Elveția, venită anume pentru a le arăta tainele din spatele lucrului cu acul și ața. „Nu vrem să-i învățăm multe munci și să fie mediocri la oricare dintre ele. Vrem să învețe un singur lucru, să-l învețe bine și la ăla să fie cei mai buni oriunde s-ar duce. Unii au plecat, s-au salvat, și-au întemeiat familii, iar alții încă așteaptă.” În fiecare joi și vineri, Bastien îi învață, pic cu pic, limba franceză. Cînd îl văd, zîmbesc și îi rostesc cuvinte stîlcite cînd în franceză, cînd în română, iar el îi aprobă îngăduitor și îi corectează cînd, spontan, se pornesc să-i arate că au învățat să numere pînă la 10 sau să se prezinte.

Își dau coate de parcă sînt niște adolescenți, gata să rămînă peste vară după examenul unui profesor despre care spui, în taină: „Ăsta nu-i așa de aspru!”, după ce ai abuzat de indulgența sa un semestru întreg. „Ăla eu, ăla eu! Hai, cine începe? O avea și fata asta treabă, nu stă după noi!”, sparge gheața un oarecare lup moralist. „Ce-ai, fă, te-a făcut mă-ta avocat?”, răspunde un glas gros de femeie, cu ochii care scăpărau în lumina unei brichete, ironici și plictisiți. „Bine, făi, dar io de unde știu ce trebuie să zic? Chiar așa, ce trebuie să fac?” Răspunsul nu întîrzie să apară. Glasul s-a preschimbat într-unul dulce, mieros, cald, mîinile gesticulau a neștiință și obrazul se deformase într-o activitate ce semăna cu scobitul între dinți: „Ai dreptate, fă… Proastă am fost, de unde să știi?”, urmat de imprevizibilul celui care își pîndise îndelung prada: „Apucă-te de cur și sari în sus!”.

„M-am născut pe 15 ianuarie, am tot dreptul să fiu pasionat de poezie” 

Bucătăria de la Belvedere, unde iau naștere clătitele lui Costel

Un individ cu un corp lung, ca de copil, insuficient dezvoltat. Mersul său este bizar și aveam să descopăr că, la vîrsta de 7 ani, a suferit un accident de mașină. „M-a călcat pe picioare un tir și am stat 3 ani în spital. Am început școala tîrziu. La 10 ani, eu abia eram clasa I.”. Unii oameni îl știu de Ștefan, iar alții de Răzvan. „E foarte important să cunosc datele exact, ca un exercițiu de memorie”. Este în Fundația Emmaus de pe 18 septembrie 2008, după ce, de la vîrsta de 14 ani, și-a petrecut viața într-un orfelinat. „Tata se ocupa mai mult de băut decît de muncă. S-a decis că nu mai putem să stăm împreună trei copii cu ei.”. Pînă să  ajungă aici, a cîntat la numeroase parohii și a făcut cursuri de muzică la Iași și la Tîrgu Neamț. „Am depus și un CV pe postul de cîntăreț, dar la două zile mi s-a spus că s-au blocat.” A urmat cursuri de economie bancară, franceză și muzică psaltică. Îmi explică diferențele dintre casele de copii. Acolo unde statul își lasă odraslele la voia întîmplării, ONG-urile le redau speranța. „Mi-a părut bine cînd părinții m-au dat acolo. Dacă nu, aș fi fost mai jos decît sînt acum.”. După 18 ani, o proporție covîrșitoare dintre prietenii săi a fost aruncată în stradă. Se adunase Consiliul de Adminsitrație, iar un preot l-a zărit și i-a promis să nu-l lase, căci era băiatul care cînta la biserică. Preotul patrona ONG-ul.

Deși cazurile de violență fizică au fost rare și s-au risipit în negura timpului, Răzvan își amintește cum, de ziua lui, aștepta cu înfrigurare să apară cineva pe geam: „Oare cînd vine mama?”. Ulterior, mama sa s-a angajat la centrul de plasament din care făcea parte, iar seara ieșeau în oraș. Tatăl murise în 2003, din cauza alcoolului. „A murit cu sticla în gură. I-a rămas ceva, un ciob, iar doctorii se chinuiau să îl scoată.” A strîns amintirile negative de-a lungul și de-a latul său și le-a privit pentru o ultimă oară înainte de a fi înghițite de firul selectiv al memoriei. Nu vrea, nu mai poate să-și amintească. „Sînt o persoană care nu pune la suflet. Dacă bea, se certa cu mama, noi n-aveam treabă. Eu îi accept, buni-răi, nu sîntem toți la fel.”

În vacanța de vară a lui a 2008, cînd a trebuit să plece, „mama lucra la o familie de țigani din Prahova, ca femeie de serviciu”, au stat fiecare pe unde au putut. Răzvan a locuit la o mănăstire, unde îl cunoștea pe stareț, la Dobrovăț, apoi, în septembrie, a revenit în Iași pentru a începe școala. A sosit la Emmaus în clasa 13-a, cînd își amintise numele unui asistent social care îi povestise despre fundație. Cel mai mare regret de atunci este că n-a luat bacalaureatul. „De cinci ori l-am dat, nu s-a lipit matematica de mine!”. După 10 clase, a vrut să se transfere la seminar, dar gurile rele l-au tras în jos. „Ce-ți trebuie ție seminar?” Cu toate astea, relația cu biserica a rămas o constantă în viața sa. În copilărie, mama sa i-a povestit o întîmplare care i-a pus în mișcare antenele scepticismului. A avut o problemă de sănătate gravă și nu i se dădeau șanse de supraviețuire. „Doamne, dacă Tu îmi salvezi copilul, eu Ți-l închin Ție. Așa am primit harul ăsta, de a cînta la biserică.”.

Vrea să se angajeze, dar refuză să facă ceva ce nu a învățat. Își dorește să cînte. La parohie, lucruile nu sînt roz. Sînt plătiți din lumînările și prescurile care se vînd, iar lumea nu vine la slujbe „Îmi aștept rîndul, nu vreau să mă împiedice nimic. Vreau să fac ce știu mai bine.”. L-am rugat să-mi cînte, iar chipul i s-a înseninat. Timid, a scos telefonul din buzunar și a căutat rapid o sărbătoare potrivită. Constantin și Elena. Mi-a explicat, cu îndemînare, că în cîntările bisericești e nevoie să pătrunzi în mai multe glasuri. Scrie poezii oamenilor dragi. Cei care își doresc să le scrie, îi dau mesaje pe Messenger. E o formă de afecțiune. „Sînt pasionat de poezie. M-am năcut pe 15 ianuarie, înseamnă că am tot dreptul.”

„Cînd ieși în lume, ai aici (face semn către frunte) o etichetă nevăzută.” De cîte ori merge undeva, nu se ferește de originile sale, dar însemnul centrului de plasament îl urmărește și îi dă fiori reci. M-a condus către un magazin. Aici și-a depus un CV, nu vrea să fie o povară, ar pleca, dar n-are unde. „O cunosc pe doamna asta de la magazin de ani de zile. Sînt clientul ei fidel de cînd am ajuns aicea. Am văzut pe Facebook un anunț și m-am dus, mi-ar fi mai bine dacă aș avea oportunități. Am stat într-un birou, cum stăm noi acuma. Cîr-mîr, te sunăm noi!”. De atunci, așteaptă un telefon care nu mai apare. Dă tîrcoale magazinului deseori, în speranța că femeia va veni cu o veste. A rămas o barieră între el și societate, iar sterotipurile se topesc cu greu. Azi nu este decît copilul mare, care așteaptă, cuprins de nerăbdare, o mînă întinsă, un chip familiar care să rasară din dreptul geamului centrului de plasament, un apel care nu vine, o povară care să nu-l mai chircească.

„Io de mic copil am fost a dracului!”

La vîrsta la care ar fi trebuit să culeagă flori și să învețe să rotunjească literele cu mîna ghidată de cea a învățătoarei, Mariana, precum mulți alți companioni, a crescut într-un centru de plasament. A stata acolo pînă la anii tumultoși ai majoratului. Are chipul dîrz, gesturi sigure, ca ale oamenilor care nu mai au nimic de ascuns, nu mai au nimic să piardă și n-au pierdut deja, mai devreme sau mai tîrziu în viață. „Dacă tot începem cu d-astea, hai!”. A terminat o școală profesională – zugrav, apoi, în 1999, cînd a împlinit 18 ani, a venit în Iași. Părinții au trăit împreună în Constanța, după care, la 10 ani, mama sa s-a căsătorit cu cel care urma să-i fie tată vitreg. „Nu-s căsătoriți, s-au luat așa, «la negru».”. Pe tatăl biologic nu l-a cunoscut niciodată, iar de figura maternă o desparte o imagine difuză. „Aveam 20 de ani cînd am cunoscut-o pe mama.”. S-au mutat în Petroșani și a plecat în căutarea lor. I-a găsit cu ajutorul poliției, apoi s-au mutat din nou, de data asta în Lupeni. „Noi sîntem doi, eu și cu frate-miu. Dacă eu am 45, el nici nu mai știu cît dracu’ are. Știu că sînt mai mare cu un an decît el.” Și-a cunoscut familia și impresiile i-au lăsat un gust amar, care persită. A petrecut alături de ei trei luni isovitoare, nu i-au plăcut, dar încearcă să fie îngăduitoare cu cei responsabili de trecutul ei. Nu mai poate schimba nimic, e resemnată. „Eu nu mai am puterea asta, de acum e și la mine vîrsta.”

S-a antrenat pentru viața care o aștepta încă din copilărie. A învățat să dea cu pumnul, să se apere, să fie tupeistă. „Știi cum sînt fetele astea mai mari, te pune să te bați tu, papă-lapte, cu unul mai șmecher. Iaca, n-a fost așa! Io de mic copil am fost a dracului!”. În Iași, se bătea și cu băieți. Frică nu trebuie să aibă decît de Dumnezeu. Poliția nu intervenea. Cînd întîmplarea făcea ca fetele să doarmă în proximitatea unui magazin care fusese spart, pumnii și picioarele începeau din preajma Casei de Cultură a Studenților și se mai încheiau, poate, la secție. „Fugeau după noi de înnebuneau!”

Înainte de a se construi fundația, Mariana a locuit în gazdă, în Copou, unde lucra ca florăreasă. La ora 5.00 pleca la muncă, iar la 22.00, cît încă mai era vînzare, se întorcea acasă. Într-o zi a fost prinsă pe picior greșit de către controlor, într-un moment în care nu avea bilet. „Cînd ești pe drum, n-ai de unde să faci de bilet, doar nu te duci să furi, să dai în cap la oameni!”. A pus-o să facă curat în autobuz și a refuzat – „eram a dracului și eu!”. Loviturile primite au amețit-o. A fost aruncată din mijlocul de transport în comun. Năucită, ca după un somn lung, s-a îndreptat către serviciu. „Așa am lucrat. Și bătută, și umflată, și vînătă. Nu m-am uitat deloc! Am fost eu să fac și reclamații. Dă-le dracului să le ieie. Îi prind io, dă-i în gîtul mamii lor!”.

Intervine Andrei, un tînăr de 30 de ani, care explică situația anturajelor toxice care se formează pe stradă. „Sînt unii care te pun să spargi magazine, să furi, să bei, să consumi.” S-a dus să se plimbe. „Dă-mi și mie un leu, dă-mi și mie un leu.”. S-a oprit pentru a spune că sînt buni de muncă. Sapi azi o grădină, dar banul îi ai și mîine, și poimîine.

Locația de la Popești

„Mamă, pe mine de ce m-ai dat la centru și pe ei nu?”

Andrei a lucrat o vreme „la negru”, în Baza III. A fost botezat în jurul vîrstei de 14 ani și, spre deosebire de Mariana, își cunoaște părinții, care l-au dat în plasament în Podu de Fier. Claritatea detaliilor este copleșitoare.

În copilărie, era trimis la colindat. Era prea mic, prea nejutorat, prea slab să refuze să le ofere altora cei cîțiva lei din pricina cărora îndurase gerul. Dacă, totuși, o făcea, se strecurau în camera sa noaptea și stingeau becul. „Stingeau lumina, te băgau sub pat și te izbeau cu capul de toți pereții. Am zis, în sufletul meu, că o să cresc, o să cresc…”. A terminat doar 11 clase și, după liceu, a lucrat ca menajer pe Strada Pădurii, „chiar înspre Tudor Vladimirescu”, pentru că trebuia să se mute în chirie. „Proprietara era o femeie cu voce groasă, care țipa la mine. Am plecat de-acolo și am rămas pe drum.”. Era toamnă, plouase și s-a dus să vadă cum arată centrul, apoi a înnoptat în gangul de la Moldova Mall, unde era o casă părăsită, lăcaș al umilințelor îndurate.

Unul dintre războialele de țesut la care femeile de la Emmaus sunt ajutate să învețe broderie

„Nu vreau să mă ascund”. Mama l-a adus pe lume în pădurea de la Popricani, apoi, dintre toți frații, doar pe el l-au încredințat statului. „Mamă, pe mine de ce m-ai dat la centru și pe ei nu?”. Rana abandonului, care prinsese coajă, este acum străpunsă de vreascurile codrului în care s-a născut și urlă, sîngerează, se zbate în glasul lui. Își drege vocea.

Terminase clasa a 8-a, își dorea să apere, să ajute, să se facă util. A petrecut trei luni în încercarea de a-și reface dantura, cu maxilarul spart. „Voia un copil să treaca stradă și i-am zis să stea acolo, că vine unul să-l bată. În locul lui, m-a bătut pe mine.”.

Cînd a ajuns la Emmaus, a simțit cum plăgile i se vindecă și se închid. „Ceea ce nu am avut cînd eram mici, avem acum.”. În 2001-2002, Gelu și familia lui (aici Mariana ține să adauge „și familia noastră, e și familia noastră!”)  se ocupau de hrănirea oamenilor fără adăpost și preparau mîncarea în casă. Încet-încet, Fundația Emmaus a căpătat contur. „Mansarda de la Iași este din 2015. Am lucrat în construcții și a durat mansarda aia… Vai, Doamne!”.

Aleea Speranței

Senzația că am intrat în sînul unei familii uriașe, că m-am legat prin niște corzi invizibile de destinul acestor oameni mă bîntuie și acum, cînd scriu aceste rînduri și aud țăcănitul degetelor pe tastatură. La Emmaus, vrei-nu vrei, te curpinde în strînsoare o comunitate caldă. Amorțeala de la început se risipise, chiar și cei mai pierduți în negura propriilor gînduri mă priveau cu o curiozitate blîndă, iar zeflemeaua din ochi le dispăruse. „La mulți ani, Elena, apropo!”, strigă Răzvan. Întreb de ce. „Nu știm dacă mai vii, dar va urma ziua ta de nume – Constantin și Elena, cum să nu știi?”. Le-am explicat că nu sînt un om credincios. „Lasă, că sîntem noi! Poate treci pe la noi, dar să mă aștepți să vin de la slujbă, bine?”. După ce îi încredințez că destinele noastre se vor mai intersecta, izbucnesc în strigăte. „Ați auzit, bă, că vine?”. Mariana, dintr-un colț, ironică și neutră, privea scena caraghioasă care i se desfășura în fața ochilor: „Hai că ești și prost, ți-a zis fata doar așa, să nu te supere!”.

La plecare, am surprins o imagine care a înmagazinat ceea ce trăisem în mijlocul acestor oameni. Singura casă de pe strada numită „Aleea Speranței” era ferma de la Popești. Bastien, voluntarul francez, m-a privit confuz. I-am explicat de ce am simțit nevoia să fotografiez o bucată de lemn găunos, cu o plăcuță agățată de ea. Răspunsul n-a întîrziat: „Mă întreb dacă numele Aleea Speranței a apărut înainte sau după Emmaus”.