Tanti Eufrosina tese de cand se stie. Inca de „tinerica” se ocupa de croirea costumelor traditionale romanesti. Munceste zi si noapte, de nu mai are timp nici pentru curatenia de pe langa gospodarie, nici pentru mers la targuri. „Omul” ei o ajuta, dar nu o intelege.  Insa ea stie ca numai ea „o fost data la ziar” din toti maistrii populari de prin preajma Sucevei si ca proasoapele tesute de ea au ajuns sa fie sfintite de Papa de Roma.
O vezi dupa ce vei fi  ajuns pana la capatul Arborelului, dupa ce-ai trecut si paraul si un rand de case. Indaratul unui geam fara perdele, tanti Frunzina isi strange baticul la spate, pune picioarele pe pedalele de la razboi si-ncepe a trage cu forta firele albe. Dupa ce trece suveica cu ata alba pe sub sutele de fire, repetand aceleasi miscari de nenumarate ori, in fata batranei se asetern bucati albe de panza de bumbac. Multe nopti nu le doarme, gandindu-se ce modele sa mai faca. Cum ii vine ideea, sta treaza, iar dimineata se apuca numaidecat de tesut modelul „visat”. „De cand eram copchila tes. De la mama o am mostenita. Ea toata viata ei o fost tesatoare”, spune zambind femeia.

Precum bucatile de panza se astern si diplomele femeii. Ca sa-mi arate mie ca zice drept cand spune ca „Eu ma ocup cu arta populara. Eu sunt maistru popular” isi lasa si bors si tot. „Amu veniti si vedeti diplomele mele. Aici is data la ziar, uitati-va, ma vedeti? Mai am prin sertare”, mi se lauda tanti Eufrosina, punandu-mi in mana toate cele sase diplome castigate la Targrile Mesterilor Populari de la Suceava. Cand se vede in poza din ziar, unde statea in fata obiectelor sale, infasurata intr-un prosop traditional, batranei i se lumineaza chipul de mandrie, aratandu-mi cu mana locul exact si numele ei, consemnat cu litere negre, ingrosate: Pahomi Eufrosina.  

La depanat meseria

Tanti isi cumpara materialele de la o firma din Suceava, care lucreaza „numai cu Sibiul”. Periodic, ea coboara pe la 5 dimineata, din celalalt capat al satului pentru a prinde autobuzul. Mai are o sora cu care colaboreaza la „incheierea camesilor”, dar pe care „nu o cunoaste lumea asa de bine, pentru ca ii mai batrana si nu umbla ca mine dupa materialele cele mai bune. Ea face din materialele pe care i le aduc oamenii”.

Dupa ce ajunge acasa cu ghemele de bumbac, tanti Frunzina le trece prin cele patru etape: depanatul, urzitul la stative, invelitul pe razboiul de tesut si nividitul pe ite. Inainte de a trece la tesut, tanti deseneaza pe „foi cu patratele” modele pentru camasi.

Criza nu  i-au scazut comenzile, ba chiar dimpotriva. „Amu’ asa ii moda, de cand ii Balul Gospodarilor la noi in Arbore si peste sate. Acolo tata lumea trebuie sa marga in costum popular”.  Si mai ales ca toata lumea. O cunosc si cei de pe alte sate, pentru ca mai umbla prin targuri „si lumea mai aude si de pe la alte fimei”. Spune ca femeile nu tes pentru ca nu vor, pentru ca nu e bine platit si le trebuie tot de-a gata: „Dupa cat bagi in materiale, nu-i platit. De exemplu, 1 milion 650 de lei vechi ii pachetul de bumbac. Si mie ca sa fac patru panze de bumbac imi trebuie 6 milioane si sase sute. Si eu la metru vreu de la fimei 230 de mii si eu am socotit ca fimeile imi dadeau numai 200, iar la 40 de metri, in care intrau 6 milioane si sase sute, ele imi dadeau 8 milioane di tat. Si mie imi veneau numai 1 milion patru sute. Si n-am vrut sa fac, fara 230. Si-atata-i ieftin. Fac trei metri pe zi si nu ies cu aproape nimic. Trei metri is numai pentru o camesa si camesa o fac in doua-trei zile. Si cand socoti…si lumina, si curentul, si autobuzul cand mergi dupa materiale si ziua ta de lucru. Eu ar trebui sa ies macar cu 200 de mii la zi, dar eu nu ies decat cu o suta. Si-apoi ce-am facut ?”

Acum mai are cateva comenzi de implinit, cateva zeci de camasi pentru femei si camesoaie pentru barbati, stergare pentru cosarcutele de Paste,  plus ca a fost invitata si la Targul de Paste, de la Suceava, de pe 18 martie, la care nu crede ca poate sa mearga „pentru ca uite, am tare mult de lucru”.

 Cu sotul la razboi

In interval de o ora si jumatate, Frunzina reuseste sa „bata” un metru si jumatate de panza alba. Dupa ce termina, il striga pe mos Vasile, „omul” ei de 80 de ani, care se ridica alene de pe pat, isi trage un scaun si se baga sub stative, ca sa-si ajute nevasta la tesut modele cu fir negru. Tanti spune ca s-a inteles cu mos Vasile toata viata si ca mos Vasile a tot ajutat-o la tesut, mai exact „de cand s-au luat”.

Dupa ce se pune si mosu la razboi, tanti Frunzina incepe sa bata la pedale si sa bage firul negru de pe suveica pe sub firele albe din razboi. Din cand in cand ii mai spune mosului „sloboade Vasile, sloboade”, semn ca mai trebuie dat drumul atelor din celalalt capat al razboiului, ca sa vina vina mai aproape de mainile ei: “La mine trebuie sa mearga ca in fabrica. Eu comand de-aicea ce sa faca. Ca ele is facute tate de mine. Si eu ii spun: acela il dai, acolo il dai. Daca nu as fi eu aici, nu stie el acolo.”

Cand se opreste din tesut  isi aminteste ca atunci cande era tinerica si s-a maritat, soacra ei o descuraja spunandu-i „Vai, sa nu le mai vad in vecii vacului, ca eu nu ma chinuiesc atata”. Chiar daca o ajuta la treba, spune ca nici barbatul ei n-o intelege, si-o mai „ocaraste” din cand in cand ca-l baga si pe el sub razboi ca s-o ajute la tesut modele cu fir negru pe panza de bumbac alba: „Sotul huieste si spune sa ma duc sa stau acolo pe soba degeaba, ca-i greu… si-l chinuiesc si pe el, ca are de ma ajiutat aici. Eu nividesc si el imi da atele.”

Dar ei nu inteleg ca meseria asta e „tare migaloasa si anevoioasa” si-ti ocupa si ziua si noaptea. Ea spune ca de multe ori o apuca ora una, doua, noaptea, unde, alaturi de prezentatorii jurnalului de la ora doua, de pe TVR 1 sta si tese ca sa termine comanda pe care omul vine a doua zi de dimineata ca sa o ia. Cand are comenzi multe doarme si cate o ora-doua pe noapte: „Sotul meu se culca noaptea si eu stau si bat la razboi de tot atata. El cam nu aude asa bine si eu pot sa-mi fac treaba. Milioane de fire trebuie batute, dar mie-mi place. Asta am vrut, asta am facut. Mi-mi place lucru curat si tat cu Sibiu.”

Din pricina tesutului, nici pentru curatenia din casa spune ca nu are timp: „Eu is foarte ocupata, foarte, foarte ocupata. Atata de zgarciti suntem si noi: tinem vacile si mai facem la tesut si te zgarcesti la timp ca nu vrei sa mergi sa faci ce ar trebui, ca nu ai cum” , dar sotul ii spune razand de pe pat „Ce curatenie, ca aici ii atelier. Stergi un pic  praful si gata”.

Ea recunoaste ca e o treaba unde trebuie multa „putere”, forta in maini, insa spune ca o relaxeaza, dar cand bate mai multa panza, ” ies bata de cap. Na, eu is si batrana, dar mie-mi place, imi place !”. Tanti spune ca „tesutul ista”, „mersul pe jos pana in capatul satului, fructele si laptele is sanatate curata. Si uite, am 73 de ani si o tot duc. Eu cat traiesc nu ma las. Eu fac intruna”.

Camasa Papei de la Roma

Tanti Frunzina cere 150 de lei noi pentru camasi femeiesti, 190 de lei pentru camasi scurte barbatesti, si pentru cele lungi 270 de lei. Batrana spune ca nu are timp sa mearga ea sa le vanda, asa ca „eu le fac randuri pentru costume si ele se duc acolo ca sa le vanda. Pana de la Craciun am avut 22 de costume si tate mi le-o incheiat sora mea. Eu am facut mai ieftin ca sa am clienti. Ea daca ia mai mult mai pierde din clienti. Cat am luat eu de tesut ea o luat numai de incheiat. Eu mai bine am mai putin, numai sa am de lucru”.

Mandra de meseria ei, tanti isi aminteste din nou ca a aparut in ziar: „Primarul de la Radauti, ca si el si-o facut la mine costum o spus ca eu reprezint judetul Suceava. Ca numai eu is cunoscuta, eu am fost data la ziar”.

Batranei ii insa pare rau de un singur lucru: ca traditia nu se raspandeste si in strainatate. Ea ar vrea sa se organizeze targuri si acolo, la care spune ca s-ar duce cu „mare drag”: „Eu am lucrat niste prosoape pentru o biserica din Italia si o vinit Papa de la Roma si o sfintit-o. Erau tat numai prosoape de-a mele. Si tare le-o placut!”

Catalina Caragea

***

Dupa moartea ei, tanti Frunzina nu spera la mostenitori intr-ale meseriei. Ea spune ca are un nepot de 15 ani, care mai vine pe la ea si-l invata sa tese. Il asteapta si acum sa vina, chiar si la vara, ca i-a pregatit stativele ca sa faca o franghie in cealalta casa, dar  batrana spune ca in ultima vreme „a luat-o cu scoala”.

Casa muzeu cu obiecte „di-nainte de vreme”

Averea Frunzinei sta in pod si are mai bine de o suta de ani. Acolo, in dezordinea lucrurilor, imi arata doua lazi mari de zestre, in care „zac” si acum doua bundite vechi, de 50 de ani, in valoare de 8 si 15 milioane ” facute de mana mea, cu multe flori, intretinute cu naftalina, cerceafuri curate puse pe ele si mult aer curat. Mie mi-o fost drag sa tin. Lumea nu mai are de aiestea.” A ales sa le vanda, pentru ca baietii si nepotii acum au ajuns „domni” si nu mai vor sa le poarte. Pe langa cele doua, tanti spune ca a mai vandut bunditi, dar pe cele care au fost „chiar vechi, vechi”.

Undeva, intr-un colt, pe o laita, frumos impaturite stau cateva zeci de toale „care se faceau inainte de vreme”. Inainte sa coboare, batrana imi arata, prin intunericul obscur din podul casei popul pentru urzit bumbacul, untarita de facut unt si lampa veche de mai bine de 100 de ani „de care n-are nimeni din Arbore” si pe care vrea s-o aranjeze si s-o puna undeva in casa.

Isi aminteste apoi ca mai are niste fiere de calcat cu carbuni, vechi de 100 de ani. Coboara din pod si o porneste spre cealalta casa, recent modernizata cu baie si bucatarie „facuta numai de noi, fara ajutorul celor doi copchii”, unde tine stativele de 150 de ani si paturi tesute din lana de oaie.

Dupa ce termina de prezentat toate obiectele „di-nainte vreme”, tanti Frunzina ma duce numidecat intr-o sandrama, unde tine o pereche de opinci din cauciuc „cum n-a mai vazut nimeni, vechi de 100 de ani”. Tot acolo, imi arata fanarul „un fel de lampa, cu care se mergea in grajd sau se punea la caruta.”