Nu au plecat definitiv. Au rămas aici dorul, lacrimile și glasurile oamenilor aflați în deznădejde. În anul 1965, pe de o parte și de cealaltă a Prutului începeau măsurătorile. Șapte sate de pe malul drept și șase de pe cel stîng urmau să dispară, lăsînd loc pentru construirea lacului de acumulare Stînca-Costești. Avea să devină al treilea ca mărime din Europa și una dintre cele mai mari structuri hidrotehnice din România. Astfel a început suferința a mii de oameni.
Ultimul drum de acasă. În spatele mîinilor strînse ale mamei și ale fiicei, se risipeau, pe rînd, la capătul potecii, casele. Veneau pe jos, de la 7 kilometri. Se împlinise ceasul plecării și în satul lor, Movila Ruptă. Cu puțin timp în urmă, la fel ca ceilalți locuitori din Bold, Cinghinia, Lehnești, Rîșca, Ripicenii Vechi și Popoaia, își văzuseră casa prăbușindu-se. Elena Talef, încă își amintește, după atîta vreme, acele clipe. Nu a mai rămas nimic din ce construiseră părinții ei. Erau țărani avuți, cu gospodărie mare. Pînă atunci, banii pe care îi făceau de pe urma animalelor îi strîngeau întotdeauna cu gîndul la momentul strămutării. Au primit patru ari de pămînt în Ripiceni. Și-au construit casa, la fel ca ceilalți săteni care nu au voit nicicum să părăsească zona, pe locul unor grădini, cu suma pe care o primiseră în ajutor, de 2.500 lei, pentru materiale. Procurarea acestora se făcea din depozitele gărilor din Trușești și Ungureni. Materiale ieftine, de o calitate nu prea bună, ce puteau acoperi doar construirea unei case cu două camere.
Vara anului 1975. În portocaliul cerului, se distingeau siluete în mișcare. Erau în grabă, căci soarele începea să apară la orizont. Localnicii trebuiau urcați rapid în camioane deschise. Străzile erau goale, iar casele care încă mai erau în picioare aveau ușile închise.
Elena era la liceu. Obișnuia să privească în depărtare spre cele două coșuri imense ale unei fabrici din Ripicenii Vechi. Era fabrica de zahăr. Construită în anul 1899, de francezul Maurice Dupont, ridica în jurul ei un orășel industrial, cu muncitori veniți din Italia, Franța, Israel, Cehia, Germania și Ungaria. Era cunoscută de întregul continent. Producea peste 750 de tone de zahăr tos în 24 de ore. Acum au rămas doar cîteva „urme” care nu s-au pierdut în nisip. S-au păstrat la malul lacului, un pilon al funicularului și o magazie.
De supărare, la moartea fiului său, pe Titanic, investitorul francez a vîndut fabrica evreilor, ca mai apoi să fie luată, bucată cu bucată, de ruși, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ultimele turnuri ale fabricii au fost detonate în același an, cînd Elena venea pentru ultima dată de acasă, în 1975.
Dintr-o familie înstărită de evrei provine și Silvia Repede. La ea, vestea strămutării a venit de două ori. Era căsătorită și avea doi copii de patru și respectiv doi ani. Cu o lună înainte, li s-a spus că vor primi opt ari de pămînt, mai aproape de șosea, iar vatra satului va fi mutată de la Movila Ruptă pînă la Ripiceni. N-a fost așa pentru prea multă vreme. Au fost mutați apoi în Ripiceni, unde au primit patru ari de pămînt. Era, de fapt, o mlaștină. În ziua aceea, ploua torențial.
Cu chipurile înnegrite de durere și frustrare, oamenii și-au ridicat casele una lîngă alta. De aici și denumirea de „cartierul Vietnam”. Străzile sînt drepte, iar printre case nici o fîșie de lumină nu-și poate face loc. La scurt timp, cea mai mare parte a populației strămutate s-a stins din viață de necaz.
„Noi eram învățați cu pămînt mult. Eram pe mal. În spatele casei mele mergea Prutul. Aveam curți mari și livezi întinse. După ce ne-am mutat, 70% din oameni au murit în Ripiceni de supărare. Chiar și tineri. Cei care au primit locuri prin țară – la Timișoara, Constanța sau Iași – au trăit mai mult, pentru că au primit case cu spații mai mari. Aici erau locuri părăsite, unde se creștea cătină. Aduceam sute de mașini de piatră, ca să nu mergem prin noroi. Însă în zadar, era toată înghițită de pămînt”. În imaginea copilăriei sale, Silvia păstrează curtea bisericii la fel cum era în momentul în care bunicii ei s-au cununat. Bunicul său, evreu fiind, nu s-a putut căsători cu bunica ei, româncă, pînă la plecarea fraților lui în Israel. „Oamenii din Movila Ruptă aveau credință în Dumnezeu. Aveam o biserică foarte frumoasă. La cununia bunicilor, cînd s-a botezat bunicul meu, eram toți nepoți mari pe lîngă el. Ieșeam în curtea bisericii strigînd din urma lor și a părintelui noul nume pe care bunicul îl primise, Dumitru. Făceam horă în jurul bisericii. Eram fericiți”.
Din același sat, Maria Haldan știa că urmează să se mute cu trei ani înainte. După moartea mamei sale, tatăl și-a dedicat viața în totalitate copiilor. Cînd a venit strămutarea, abia terminase de acoperit casa. Multă vreme nu au avut de îmbrăcat sau de încălțat, ca să poată plăti cele 500 kilograme de tablă. Totul se năruise. A fost mutat de pe 30 ari de pămînt pe patru. În același an, tatăl s-a îmbolnăvit și a murit de supărare.
Buldozere, pămînt ars și ruine
Au fost două perioade ale strămutării. În anul 1972, primii localnici au început să plece prin țară. După anul 1973, a venit strămutarea forțată. Populația era amenințată în permanență de către autorități în vederea evacuării urgente. Casele erau înconjurate de foc. Erau arse curțile și grădinile, iar mai apoi, se apropiau buldozerele, demolînd, pe rînd, clădirile din gospodării. În final, erau distruse casele. Cei mai mulți locuitori au fost mutați la Ripiceni, unde primeau cîte doi sau patru ari de pămînt.
De data aceasta, nu se mai auzea nici vînt, nici cîntec neîncetat de păsări. Răsunau voci din toate părțile. Autoritățile veniseră să elibereze zona. În calea revoltei, ce se stingea treptat în fața unui dezastru ireparabil, Stelian Neagu privea tăcut din cerdacul casei. Ochii lui cuprindeau, la 20 de ani, o altă imagine a satului său, Rîșca: ziduri demolate pe jumătate, micșorîndu-se printre nori de praf, bucăți de fier rupte, pomii livezii sale prăbușindu-se.
Cea mai frumoasă perioadă a vieții lui Stelian e legată de casa părintească. Fără ceas, fără baterii la radio „Delta” și fără vecini, căci casele erau poziționate la o distanță de un kilometru între ele, seara de Anul Nou era anunțată de stele. Era o noapte geroasă, vestită de bucuria sătenilor, de pe celălalt mal al Prutului, din Basarabia.
„În sat nu exista electricitate. Citeam noapte de noapte la lumina lămpii de două sau trei focuri, pentru care foloseam petrol. Atunci lămpile depindeau de cîtă cotă de păsări, pene sau ouă duceai la magazin. Vara, lectura de duminică se desfășura afară, în cerdac, cu privirea adesea pierdută în grădinița cu flori”, spune Stelian. Își amintește și momentul în care aceasta a dispărut. Imaginea prăbușirii casei părintești, a viei și a pomilor din livadă tăiați în mijlocul verii, îi întunecă chipul. Strămutarea a venit peste ei la cîțiva ani după ce și-au terminat de construit casa.
Părinții privesc pierduți, cu lacrimi pe obraz. Încă le e sufletul pustiu după atîta vreme. Pe atunci se întrebau cum poate exista atîta răutate în oameni. După ce le-au ars tot ce aveau prin jurul casei, au fost scoși în drum și urcați în tractoare.
„Mare nenorocire am tras. Copilul plîngea noaptea din pricina sperieturilor. Nu înțelegeam de unde atîta cruzime. Nu aveau milă. Ne vedeau plîngând și nu se îndurau…Erau oameni fără inimă. Mă rugam de ei să aibă milă măcar de copil”, își amintește mama sa.
Jale a fost și la dezgroparea morților din cimitir. Femeile plîngeau fără cuvinte, iar milițienii priveau reci, tăcuți, detașați complet de necazul lor.
„Munceam la Trușești. Vreo două săptămîni nu m-am putut duce acasă. A rămas soția cu băiatul. Cînd m-am întors în sat, casa mea era dărîmată. Am luat ce a mai rămas și m-am aciuat aici. Mi-au dat bucățica asta de loc, în grădina unui om care o ținea fără drept”, își amintește tatăl.
Durerea nu s-a oprit la graniță
De partea cealaltă a Prutului, suferința a fost aceeași. La 16 decembrie 1971, guvernele URSS și cel al României Socialiste au semnat acordul privind construirea în comun a nodului hidrotehnic Stînca-Costești.
Vasilie Gheorghișan locuia în Costeștiul de Jos, chiar pe malul Prutului. Acum a rămas singur. Stă în fața ferestrei citind psaltirea. Paginile sînt șifonate, îngălbenite pe la colțuri, semn că nu este prima oară cînd o citește. Provine dintr-o familie „văzută”, cu oameni harnici, care și-au petrecut viața în rugăciune.
„Tata nu mă lăsa niciodată să-l ajut. Pe el nu-l dărîma nimeni. Avea sufletul puternic. Ne îndemna să ne rugăm la Dumnezeu să aibă grijă de noi. De fapt, de acolo și puterea. Părinții mei aveau gospodărie cum se cuvine. Țineau animale, aveau vie și livadă. S-au prăpădit toate, n-a mai rămas nimic. Cînd ne-am urcat în tractor, cu gînd să nu ne mai întoarcem nicicînd, vedeam pe de o parte și de cealaltă numai ruine. Toată frumusețea se terminase. Am plîns, dar nu mai aveam ce face”, spune moș Vasile.
Încă își amintește cum părinții îi vorbeau despre Dumnezeu. Suspină. Adesea se ruga alături de cei cinci frați ai săi. Pe atunci, știau că urmează să fie alungați din propriile case. În inimile lor a încolțit o imensă durere, căci vedeau încercarea oamenilor de a dărîma biserica din sat. Nu o puteau nărui. „Au adus tractoarele și au început să tragă de ea. Noi vedeam totul de pe margine și ni se risipea inima odată cu ea”.
În cea mai mare parte a vieții sale, a lucrat tîmplărie. A fost strămutat în Costești, pe o bucată goală de pămînt. Și-a clădit casa de unul singur. Ușile și ferestrele sunt făcute tot de mîna lui, după cum învățase meserie.
Construirea structurii hidrotehnice a început în anul 1973. A fost luat și el să lucreze la baraj. Înainte, apele negre ale Prutului le inundau curțile. Veneau puhoaie, dar se obișnuiseră deja cu apa care umplea împrejurimile. În urma aluviunilor, pămîntul rămînea foarte roditor.
Drumul lui Vasile prin școală a fost anevoios. A făcut patru clase în Costeștiul de Jos. În anul 1940, Republica Moldova a fost stăpînită de ruși, ca mai apoi, să revină românii.
„Eram prin clasa a doua. Pînă atunci am învățat pe rusește. În ’41, au venit românii. Trebuia să iau bătaie pentru că greșeam literele. Copil fiind, nu înțelegeam și nu mă întrebam de ce. În schimb, sufeream. Am trecut cu greu prin aceste schimbări. A fost o încurcătură, dar nu cea mai grea încercare prin care am trecut, pentru că, mai tîrziu, a trebuit să îmi schimb cu totul viața”.
Pierderea și suferința acelora care și-au început viața pe malul Prutului au rămas gravate undeva pe suprafața întinsă a lacului, devenind simbol al sacrificiului.
Azi, lacul de acumulare Stînca-Costești, din județul Botoșani, se situează pe locul al doilea ca volum din România, după Porțile de Fier I. Ocupă o suprafață de 6.000 de hectare și are o capacitate de 1, 4 miliarde de metri cubi de apă. Pe lîngă scopul său principal, construcția produce energie electrică și servește drept punct de trecere a frontierei.
Niciun comentariu