Se spune ca razboiul e prin execelenta distructiv, iar ororile lui sunt greu de uitat, de acoperit dar mai ales de trait. Razboiul ne da eroi, constuieste iluzii si darama bariere. Ce nu e razboi pe lumea asta?

Mos Pasarila cum ii spune lumea, pe numele sau Miron Ion, s-a nascut in ’21, pe 13 aprilie, in comuna bacauana Berzunti, si e ultimul ramas in viata din „leatul” lui. Surpinde la el pofta de viata, puterea de a mai zambi, chiar de a rade, innecandu-se c-o tuse seaca. E placut sa-l privesti cum invarte lemnele in soba si se cearta cu matele. Nu mai are nimic din timpurile noastre, poate doar perechea de blugi, cadou de la nepot si ceva din strengaria unui suflet inca tanar. A avut multi frati, toti rataciti prin lume dar mai ales prin ceruri. De-abia astepta sa ii vada. Dar se pare ca firul vietii ii tot sopteste ca nu a ajuns la capat sau poate ca a obosit doamna cu coasa sa-l mai urmareasca. Atunci cand era pe camp a scapat de mii de ori de taisul ei.

La nici 20 de ani, cineva i-a pus pe umeri o povara mai mare decat credea el ca ar putea vreodata sa duca. Nu avea alta impresie despre razboi, in afara celei naive, din basme, unde binele lupta contra raului. Dar s-a trezit inrolat in cel ce avea sa fie Al Doilea Mare Razboi Mondial. Mai tarziu a vazut culorile care picteaza o lupta, ce devine intre teama si datorie, un macel pentru existenta. Povesteste aceste intamplari ca si cum ar fi, acum un dirijor al papusilor la teatru. Ceea ce avea sa se intample, atunci i-a depasit si visele, dar mai ales cosmarurile. Nimeni nu vede in el un erou, este doar un alt batran care trece incet pe drum, sprijinindu-se intr-un bat, cu tarista in mana, unde-si are doctoria (bidonul de vin). Niciodata nu spune ca a fost la magazin, el merge frecvent la „dispensar”.

„Pe aici nu se trece!”

Memoria i-a pastrat intacte toate amintirile legate de razboi, fiecare loc in care a luptat, fiecare comandant, numele fiecarui prieten, toate locurile prin care a trecut, toate clipele in care el a scapat si altul a murit, toate exploziile, tot ceea ce se intampla la acea vreme in lume si in tara. Mos Nicu, cum ii place sa i se spuna, e ca o carte de istorie. Multe zile le-a petrecut printre cadavre si militari raniti, nici el nu mai stie ce-l tinea in viata. Probabil dorinta de a ajunge acasa, de a nu fi victima sau din patriotismul care lipseste astazi. A fi erou, atunci nici nu-i trecea prin minte. Prima data a luptat impotriva rusilor la Cotul Donului, in 1942, alaturi de nemti, fortat de imprejurari. Cei care refuzau ordinele erau asteptati de un poliglon de executie in localitaea Grajduri, prin apropirea Iasului. Printre temeri si proiectile, urlete si tunuri, ingenunchieri si victorii, soldatelul ajunge sergent la Unitatea 16 de Infanterie.

Doar nepotii care nu stiu ce inseamna un razboi si care inca se mai joaca cu masinele si papusi fug de povestile lui si cei care le-au auzit de prea multe ori dar nu au simtit fiorul.

Am tresarit la auzul replicii „Pe aici nu se trece!”, o stiam din cartile de istorie. Dar omul acesta din fata mea, cu degetele mainilor inclestate, in privirea caruia parca se zaresc scanteiele de arme si exploziile si frica si durerea si avantul, era atunci, acolo, langa Antonescu si nu a ezitat o clipa. Posibilitatea mortii era mult prea mica, pentru bataile inimii. „Si am aruncat hainele de pe noi si am sarit ca salbaticii asupra lor, daca nu-i inpuscam noi, ne inpuscau ei pe noi.” La 19 august 1944, au intors arma impotriva nemtilor. O zi mai tarziu aviatia americana a bombardat pozitiile nemtesti, si tot atunci, la Zahorna, este luat prizonier de razboi de catre rusi.

„Nu mai aveam nici haine pe noi si aveam paduchi cat boabele de orez”

„Ma gandeam ca am scapat de gloante si bombardamente, dar de aici nu mai am scapare” spune astazi veteranul de razboi. A fost obligat sa mearga 5 zile pe jos pana la Balti (Basarabia). Suferea de sete si manca doar porumb sau ce se mai indura lumea sa-i dea. In lagarul de acolo a stat 3 zile, specialitatea casei erau zoaiele la care si porcii cred ca strambau din nas. Pentru ca a luptat la Iasi, ofiterii rusi l-au considerat criminal de razboi. A mers cu trenul timp de 4 zile, fara un strop de apa sau o bucatica de paine. In disperarea lor, prizonierii au reusit intr-o gara sa rupa sarma ghipata care-i impiedica sa iasa. Astfel, au baut apa. Cei scapati teferi in urma confruntarii cu paznicii lor, au fost reimbarcati in vagoane.Apa si mancare primeau atit cit sa nu moara. „Nu mai aveam nici haine pe noi si aveam paduchi cat boabele de orez” spune mos Nicu ingrozit si acum. Dupa 20 de zile au ajuns in lagarul 260 Orschi (Ural). Au urmat zeci si sute de zile.Era batut si obligat sa munceasca peste puterile lui. Se intreba de multe ori daca va putea sa mai indure. Cind povesteste, isi misca mainile tremurind.Se vad si acum urmele de degeraturi. Pentru orele de munca primea o bucata de „hleba” si o farfurie de resturi.

„Am baut apa din urmele lasate de animale in pamant”

A stat doi ani in detentie, ridicind sosele, fabrici, in locuri aproape pustii ale Rusiei. „Cu razboiul asta am ajuns la 37 de kile, am mancat coji de cartofi si am baut apa din urmele lasate de animale in pamant si totusi mai traiesc.”, spune mosulzimbind lacrimei care curge pe obraz.. Faptele il urmaresc, iar amintirile de multe ori, il coplesesc. Nu se considera un norocos. Singura raza de soare a reusit sa ajunga pana la el in ziua in care a descoperit biblioteca lagarului.Acum putea simti in mainile acelea muncite, atingerea delicata a cartilor „Daca ma intreba cineva ce as dori sa am in lagar, nu gaseam o asa bucurie”. Intr-una din acele zile, cand era cu „Statutul lui Marx si Engels” in mana afla ca este chemat la conducere. I s-a spus ca pleaca acasa, si odata cu el alti 40 000 de prizonieri. Nu numai ca nu a crezut, dar ii era imposibil sa mai aibe vreo reactie. La eliberare a fost supus unui control medical, iar doctorul neamt la care a nimerit el (pacientul era respectat indiferent de nationalitate, lucrau impreuna medici nemti, rusi, americani) i-a spus „Ai niste organe ca de miel. O sa-ti revii repede!”. Dupa un an in care a mancat ca un om normal, a ajuns la 86 kg.

Intre Carol si Basescu

Radioul din camaruta lui Mos Nicu nu mai tace de cativa ani, si are pareri despre orice. Se lauda ca la varsta lui nici macar nu-i trebuie ochelari pentru a citi ziarul. Critica cu superioritate campania electorala, dar nici pe Carol, cu Elena lui, nu l-a iubit prea tare. Ramane pe ganduri cand ii spun ca l-a cunoscut si pe Carol si pe Basescu, raspunzandu-mi sec „Asa-i!”. La asta nu cred ca se gandise pana acum. Viata i s-a limpezit odata cu intoarcerea acasa. S-a casatorit si a facut trei copii. Cu toate ca nu la fel ca in lagar, a continuat sa munceasca, acum pentru el si „ai lui”.A lucrat pe un santier din Brasovsi la uzina „Tractorul”, la o fabrica de confectii din Miercurea Ciuc si tot acolo a construit blocuri. 18 ani a fost zidar-mozaicar, era printre cei mai in varsta muncitori, specializarea facand-o la varsta de 34 ani. Cel care i-a ramas alaturi este baiatul lui, invatatorul satului. Nepotii si stranepotii nu mai vad in casuta lui nici macar o destinatie de vacanta, dar ii lumineaza chipul de fiecare data cand ii deschid usa. Crede in Dumnezeu in felul lui, si tine post negru in fiecare vineri, si mai fumeaza pe furis la gura sobei. Nu demult a cazut in vestita patima- a bauturii, dupa ce i-a murit sotia, care-l tinuse sub pantof. I-a trecut cand si-a dat seama ca isi face baiatul de ras si-a ramas fidel camarutei lui si celor 2 caini care-l preaslavesc.

Il mai macina totusi ceva. Dupa lungi ore de povesti cred ca am inteles ce. Tot in timpul razboiului a poposit intr-un sat unde locuia un preot care citea viitorul in carti. Se indura de bietul sodat flamand, insetat, dar stapan pe el si il primeste: „A dracu popa, mi-a zis ca o sa fiu luat prizonier, ca am sa am o lovitura grea, trei copii si am sa traiesc 104 ani. Si ghici fata mosului ce-o mai ramas?!”.

Andreea Jugaru