Nuntă în pămînt 

Era o imagine de groază: dărîmături, resturi putrezite de cartofi și cereale, apa care se scurgea prin canalizare și se oprea în beci, aerul stătut și îmbîcsit care pătrunsese în adîncimea pereților și animale subpămîntene care mișunau pe jos – șoareci și șobolani. După o lungă perioadă în care beciul a fost lăsat să se contopească cu pămîntul, s-a anunțat că va fi scos la vînzare. La licitație au participat cîțiva cumpărători, printre care și avocatul Emil Ianuș – intelectualul satului – care nu s-a lăsat intimidat de aspectul și condiția beciului pe care l-a achiziționat. A avut un interes special pentru el. 

Beciul a fost construit de Cooperativa Agricolă de Producție (CAP), în vremea cînd Vasile Jacotă a fost ales președinte în satul Horodnic din județul Suceava (anii 1979-1980), și folosit ca spațiu de depozitare pentru cereale și legume – grîu, orz și cartofi de sămînță. De aceea a fost construit în pămînt, pentru a feri cartofii de îngheț și de lumină. Nu aveau voie să încolțească sau să se înverzească. La sediul CAP-ului din Horodnic de Sus, țăranii încărcau toamna sacii cu cartofi în faetoane și tractoare, pe care îi descărcau apoi în acest beci. Primăvara se strîngeau femeile la ales. Cei mai mici cartofi erau dați la animale, cei mai mari erau luați de lucrători, iar cei de sămînță erau păstrați în silozuri.

La un moment dat – nu se știe de ce – beciul a fost transformat într-o ciupercărie. Sătenii au pus pămînt pe rafturile în care obișnuiau să pună cartofi și au început să crească ciuperci champignon în loc. După Revoluția din 1989, CAP-urile s-au desființat, iar pămînturile au revenit în proprietatea oamenilor. Beciul a rămas un spațiu abandonat, pînă cînd a fost preluat de un avocat care l-a transformat într-un loc pentru petreceri. 

Între rai și iad 

Cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe domnul Ianuș, l-am simțit puțin emoționat. Venirea mea l-a cam agitat, mai ceva ca la preluarea unui caz penal pe care trebuia să-l rezolve. Mă privea de sub sprîncenele stufoase, care ascundeau doi ochi albaștri, intoleranți la lumină. În timp ce mă așezam la masă pentru a scoate agenda și stiloul din rucsac, el îndrepta un colț al păturii de pe pat, mîngîia soba cu mîinile-i aspre, apoi deschidea ușița sobei pentru a verifica dacă mai arde focul. Soția, doamna Aurica, m-a întrebat cît timp voi rămîne la ei și dacă am cu ce să plec la Rădăuți (de unde urma să iau trenul de Putna spre Suceava, iar mai apoi spre Iași). Se pare că luam amîndouă același autobuz spre Rădăuți – Voitinelul, cum îi zicem în argou local. Ea nu a vrut să ni se alăture în discuție. S-a dus în bucătărie, dar a lăsat ușa întredeschisă, ca să poată (re)asculta și ea poveștile pe care urma să le aud și eu. 

Emil Ianuș e pasionat de sculptura în lemn cu tentă umoristică. E un fel de Caragiale al sculpturii. A realizat numeroase piese de-a lungul timpului, reproducînd diferite animale din rădăcini de copaci pe care le găsea prin păduri. Avea nevoie însă de un spațiu în care să-și depoziteze piesele, iar beciul i-a oferit acest loc. L-a transformat, inițial, în muzeu. În cadrul muzeului, Emil a realizat două reprezentări: cea a raiului și cea a iadului. Raiul, un peisaj desprins din Biblie, cu plante artificiale și un șarpe sculptat cu mărul lui Adam înfipt în colți. Vizavi de rai, a dat viață și iadului, sculptîndu-l pe diavolul Scaraoțchi și pe familia sa, care stă lîngă un butoi plin cu smoală. Fiul său poartă la gît o cutie specială, numită „cutia milei”, însoțită de textul: „Cînd vedeți că aghiuță e așa de slab săracu’/ În această cutiuță aruncați un ban… la dracu’ (Ai milă de dracu’!) – șeful iadului”. Mă întreb, ce ar fi fost dacă am fi avut milă de dracu’?

Amuzați de text și inspirați de mesaj, vizitatorii muzeului puneau cîte un bănuț în cutie. Doar nu degeaba e proverbul: „Banul e ochiul dracului”. 

„Bine ați venit la… beci!”

Pe cînd amenaja spațiul într-o expoziție pentru sculpturile sale, un bărbat din comuna Marginea l-a întrebat dacă fiica lui – care urma să devină mireasă peste cîteva zile – ar putea să-și facă nunta acolo. Emil i-a explicat în primă fază că spațiul era muzeu, nu sală de nunți. Dar ideea mărgineanului i-a dat de gîndit, astfel că a împărțit suprafața beciului în două: o jumătate destinată muzeului, iar cealaltă jumătate nunților. „Mărgineanul a avut dreptate. Cu banii cîștigați din nunți am modernizat o sală de expoziții numită «muzeu»”. Avocatul a reușit și să facă o legătură între muzeu și sala de nunți, invitînd mirii să se fotografieze în costumele lui Adam și Eva, în expoziția hărăzită Raiului. Acest ritual a devenit o tradiție populară și a continuat să existe. Mesele și laițele pe care se ospătau nuntașii au fost confecționate cu dalta de Gheorghe Șotropa (mai mult sculptor decît tîmplar), un respectat meseriaș din Rădăuți. Acesta s-a stins din viață în plină forță de muncă și forță creatoare: „Era un mare artist, dar a fost victimă a alcoolului”, relatează Emil. S-a stins din viață în cîteva zile la spital, după ce a căzut de pe o scară, într-un bloc. 

Ne-am luat cu vorba și am uitat că trebuia să prind autobuzul. Doamna Aurica strigă după mine să ieșim repede că pierdem Voitinelul. Mi-am strîns lucrurile de pe masă și am fugit împreună spre stație. L-am prins la fix.

Beciul a funcționat peste 10 ani, timp în care „am rămas numai eu și cu soția”, spune Emil. Nu mai puteau să facă față atît greutăților vîrstei, cît și solicitărilor pretinse de fiecare nuntă în tot ceea ce ținea de organizarea unui eveniment de tipul acesta. Astfel, au ajuns să-și retragă autorizația de funcționare a beciului, dedicîndu-și timpul rămas familiei, scrisului, cititului și treburilor gospodărești. Au început de tineri beciul. L-au terminat bătrîni, dar încă nu e gata. Cînd plouă, curge apa prin acoperiș. Sala de nunți a devenit o parte uitată din muzeul înscris în circuitul muzeistic național. Soții Ianuș mi-au spus că vor dona muzeul primăriei – cu tot cu planetariul pe care l-a construit Emil – pentru a se ocupa de finanțarea locului și de înființarea unui post de muzeograf care să prezinte vizitatorilor povestea beciului.

L-am rugat pe Emil să-și aleagă un loc în care să-l fotografiez pentru reportajul la care lucram. A vrut să-i fac poză în Raiul din pămînt, așa că m-a condus acolo. Ca să ajungem la beci, am trecut pe sub o boltă imensă de vie. „Cînd am plantat via asta aici, m-am rugat la Dumnezeu să trăiesc pînă se întîlnește partea asta cu cealaltă. Acum a depășit foarte mult”, se amuză Emil. În fața noastră se afla o poartă din lemn cafeniu și gălbui, cu șase floarea-soarelui sculptate, douăzeci de ciorchini de struguri cu frunzele brăzdate, o cioată, un ciomag și un covor roșu, întins pe podețul de lemn: „Bine ați venit la… beci”.

Însoțitoarea de drum

Cu toate că ne-am cunoscut prin intermediul unui apel telefonic, doamna Aurica s-a deschis în fața mea. Parcă eu eram nepoata ei cea mai mare, iar ea, bunica mea – cea de-a treia. În timp ce autobuzul ne hurduca pe drumul șerpuit – apoi drept – al cireșilor, Aurica s-a apropiat de mine confidențial și a început să-mi povestească despre ea. Mi-a vorbit în șoaptă, ca să n-audă ceilalți din autobuz.

În fiecare dimineață își orînduiește treburile casnice, pregătește masa pentru domnul Ianuș, apoi ia autobuzul spre Rădăuți. Acolo are grijă de nepoți cît timp părinții lor sînt plecați la muncă. A făcut trei ani de studii la Institutul Pedagogic din Suceava și încă trei la Iași, la fără frecvență: „Am umblat la toate sesiunile, dă Doamne bine!”. O bună perioadă a lucrat în învățămînt ca profesoară de limba română și de limba franceză. În primii cinci ani, a predat la Vicov. Făcea naveta la școală cu bicicleta. Ziua mergea la școală, iar noaptea gătea pînă la 3.00 – 4.00 dimineața pentru muncitorii care i-au ajutat să restaureze beciul, să construiască muzeul și să ridice casa de deasupra lui, în care își trăiesc bătrînețea: „Noi am avut construcții grele aici. Am avut zile tare grele. Au trecut, dar și noi ne-am trecut prea tare”.

Pentru Aurica, beciul a venit ca un ghinion, pentru că toate cheltuielile, toată munca, toată viața ei au gravitat în jurul acestei trepte în pămînt: „Cu banii ăștia cîți am cheltuit noi făceam un palat aproape cît ăla de la București!”, face ea haz de necaz. N-a avut timp de distracții, de tihnă. A mers în vacanță la Mare de două ori înainte de Revoluție: „De atunci, niciodată n-am mai ajuns să ne facem un concediu”. Marea ei s-a transformat într-un mare șantier, „Dar asta-i viața, ce să faci…”, oftează Aurica, întreruptă de șoferul care ne-a spus să coborîm, pentru că am ajuns în Rădăuți. Înainte ca drumurile noastre să se despartă și să ne luăm rămas bun, m-a întrebat încă o dată la ce secție sunt. I-am răspuns că la jurnalism. „Asta-i de umblat. O să fii jurnalistă la o emisiune de televiziune!”, mă încurajează aceasta. Ne-am urat reciproc „Sănătate!”, „Drum bun! și „Doamne-ajută!”.

Tăticu’ Horodnicului

Am avut ocazia să-l cunosc pe Vasile Jacotă, cel din ordinal căruia s-a construit beciul, prin intermediul poveștilor fiicei sale, Elena. Deși s-a stabilit în Italia de foarte mulți ani, am reușit să vorbim video, la telefon. Elena a plecat în Italia în 1999. Împlinește 54 de ani anul acesta. Îi e dor de-acasă, de locuri, de căldura și respectul oamenilor, pentru că „orice ar fi și oricît ai fi al cetățeniei, tot ești străin, nu ești de-al lor”. În prezent, lucrează într-un spital din Italia. Înainte de asta, a lucrat 10 ani în învățămînt: un an la școala din Topliță, și restul la școala de „Vest”. Fiica Elenei s-a stabilit în Anglia. Distanța le separă: „Sîntem la 2.000 de kilometri de casă – eu în Italia, ea în Anglia”.

Vasile Jacotă era inginer agronom. A absolvit Facultatea de Agronomie din Iași. Mai întîi, a fost repartizat cu munca la Popricani, unde s-au născut ambele surori, Elena și Doina. Apoi, a stat patru ani la Fîntînele, iar în anul 1977 s-a mutat cu familia la Horodnic: „Noi am venit în Horodnic cînd a fost cutremurul din 1977. Așa de tare se clătina patul, că am zis că e un lup sub el”, își amintește ea. Mama Elenei era atașată de viața din Iași și nu dorea să plece, în timp ce tatăl ei își dorea să trăiască acasă, în satul Horodnic, susținînd în repetate rînduri că „pămîntul îl cere”.

Cînd a fost ales președintele comunei, Vasile Jacotă s-a dedicat viitorului acesteia. Cu banii primiți de la partid a construit beciul, o căpșunărie, o sală de sport lîngă Școala Veche și o pistă de alergare cu nisip.

„Tăticu’”, așa cum îl alintă Elena, era membru al Partidului Comunist Român (PCR). „În perioada aia ori erai cu partidul, ori erai împotriva partidului”. Regimul dictatorial al lui Ceaușescu a încercat să distrugă biserici și să scoată credința din popor. Vasile a avut curajul să nu se supună și să nu-i scoată pe oameni la prășit duminica. Din cauza asta „a fost chemat a doua zi la Suceava, la partid, unde a fost certat”. 

La 9 martie 1983, cînd a murit Vasile, Elena avea 13 ani. Era în floarea vîrstei, la 48 de ani, dar suferea de o boală care nu i-a dat șanse de scăpare: „El a știut că o să moară, eu n-am știut…”, spune Elena cu un glas înăbușit, care-mi străpungea circuitele telefonului. Înmormîntarea a avut loc în Horodnicul de Sus. Au trecut 41 de ani de atunci.

Multe fotografii cu Vasile sunt uitate la Horodnic. Într-una dintre imagini se afla în București, la o plenară, alături de Nicolae Ceaușescu: „Toți erau în costum negru, numai tăticu’ în costum gri”. Vasile a vrut să muncească pentru satul lui, nu pentru alt sat. A fost un lider puternic. „Ținea la comună, ținea la tineret. Așa era tăticu’.”

Primii miri din beci

Într-un sat în care „umblă vorba” și în care „toată lumea se știe cu toată lumea”, m-a găsit o doamnă, Alina Sbera, ale cărei informații mi-au deschis noi direcții de documentare. În teorie, conform doamnei Aurica, prima pereche de miri care și-a organizat nunta în beciul licitat de Emil Ianuș au fost Lăcrămioara Olariu și Dănuț Șcheul – în anul 1998. Reper au rămas însemnele de pe ștergarul prins pe peretele beciului. Lăcrămioara Olariu era chiar fiica mărgineanului care a insistat de mai multe ori ca Ianuș să-i ofere spațiul pentru nunta fetei sale. Proprietarul a acceptat, cu o condiție specială: mireasa trebuia să ofere un ștergar național, pe care să coase personal, cu acul și ața, numele ei, numele mirelui și data nunții. Așa a pornit tradiția prosoapelor.

Am avut și eu ocazia să văd beciul în vizita mea la soții Ianuș. M-am simțit ca într-o peșteră. Becurile, ca niște torțe, luminau pînzele țesute de păianjeni desupra ștergarelor, ochii mei se mișcau sub forma acelor de ceas. Au rămas agățate ghirlande de baloane dezumflate, fundițe și panglici festive, sticle de băutură golite și aranjamente florale înghesuite în saci de plastic transparenți și laițe acoperite în țoale de lînă, cine știe de cînd. Prosoapele de pe pereții de piatră îmbrăcați în lemn însuflețesc locul, de parcă sufletele celor care au fost și sufletele celor care n-or să mai fie încă își dădeau aici întîlnire. Sînt peste 100 de astfel de prosoape, ceea ce înseamnă că au fost peste 100 de nunți. Dar nu cea a Lăcrămioarei și a lui Dănuț a fost prima, ci cea a soților Popescu, care s-a ținut cu un an mai devreme, la 8 noiembrie 1997. Doamna Alina a participat la ambele nunți: „La una am fost chiar nașă. Ce vremuri!”. 

Nunta Popescilor

Mărioara și Ionel, zis Nelu, m-au primit bine în casa lor. M-au așteptat cu DVD Player-ul, cutia cu casete și pozele de la nuntă scoase de la praf. În timp ce ne uitam peste fotografiile întinse pe masă, Nelu s-a „luptat” nu cu unul, ci cu trei DVD Playere. Unul dintre ele chiar a înghițit de tot caseta cu nunta lor din beci. A fost nevoie de intervenția șurubelniței ca să o recuperăm. Mărioara a dat peste o fotografie în care apărea alături de toți cei 11 frați. I-a numt numit pe fiecare.

Între timp, Nelu a decis să probeze înainte alte două casete, ca să fie sigur că nu o distruge pe cea pe care o așteptam. Prima e un film italian cu faimosul actor Piedone, iar cea de-a doua a fost una specială, cu niște scene din copilăria celor doi fii ai lor, Ionel și Valentin. Aici a fost nevoie să poposim un pic. Am simțit că ei aveau nevoie să (re)trăiască acele momente împreună. În înregistrările respective, apăreau doar Nelu, mama lui și cei doi băieți: unul avea doi ani și opt luni, celălalt aproape un an. Mărioara lipsea din filmare, era plecată în Italia, la muncă: „Erau mici amîndoi. M-am trezit acolo departe… nu știam cum să fac să-mi mai văd o dată copiii. Telefoane nu, video nu. Mă rugam să le facă poze și casete, ca să-i văd”, mărturisește Mărioara. Copiii din imaginile acelea se bucurau de hăinuțele și ghiozdănelele trimise de mama lor din Italia. A petrecut 19 ani în străinătate, dar copiii au adus-o înapoi acasă. Pentru ei s-a întors. După scurt timp, Ionel și Valentin au apărut în grabă în salonul în care ne aflam, ademeniți de rîsetele părinților. 

– „Hai, strigă: mămică! Spune: Alo!”. Se prefăceau că o sună pe mama, explică tatăl.

– „Uite, Vali, erai mofturos de mîțîțăl! Fumai atunci, Nelu!”, se amuză Mărioara

– „Acela îi taticu’?”, întreabă Ionel, băiatul cel mare.

Îi întreb, din curiozitate, de cît timp nu s-au mai uitat la aceste casete. Mi-au răspuns că „de foarte, foarte multă vreme”. M-am bucurat, pentru că am reușit să-i (re)aduc pe toți laolaltă. Chiar și pe viitoarea noră, prezentă și ea. Mărioara mi-a spus că la anu’ face nuntă băiatul cel mare, Ionel. O întreb: „Tot în beci?”. „Nu, că vremurile s-au schimbat.”

Am trecut, în sfîrșit, la caseta cu nunta propriu-zisă. Mărioara și-o amintește ca pe o zi plină de emoții. Mama și tatăl ei plîngeau. Atmosfera era mai degrabă de priveghi decît de nuntă. Soții Popescu erau pregătiți să facă nunta într-o sală de sport. Apoi s-a ivit beciul, care fusese curățat de urmele lăsate în perioada comunistă, dar era încă în construcții. Nelu a discutat cu domnul Ianuș și au decis să țină acolo nunta. Am încercat să-i povestesc Mărioarei despre toate schimbările pe care le-au făcut soții Ianuș în beci. Le-am arătat și fotografiile pe care le-am făcut, pentru că ei nu au găsit nimic acolo înainte de nuntă: „Asta-i intrarea la beci? Așa de frumos a făcut-o?”, se miră femeia. Tradiția cu ștergarele brodate a pornit după nunta lor: „Noi n-avem prosop”, „Nu-i tîrziu să puneți unul”, îi răspund eu. Mi-a promis că va coase unul.

Deși era luna noiembrie, nu era zăpadă, dar era totuși frig. În beci nu exista nicio sursă de căldură, dar asta nu le-a întrerupt distracția nuntașilor. Se încălzeau bînd din „sticla cu aghiazmă” – adică rachiu -, „dansînd și chefuind”, rîde Nelu.

Nunta cuplului nu a fost o nuntă mută, ca cea din regia lui Horațiu Mălăele. Sătenii, vecinii și prietenii au venit cu caii și faetoanele în curțile mirilor. Se puneau pături și scîndurele pe marginile laterale ale căruțelor, pentru a încăpea toți nuntașii. Gloatele de oameni chiuiau și băteau din picioare, așternîndu-se la drum: „Asta era limuzina atunci, limuzina cu doi cai”, zice Nelu. Așa era obiceiul la nunțile tradiționale: băieții se însemnau cu batiste, se scotea zestrea afară, iar mirii își cereau iertare de la părinți înainte de a pleca la biserică. Muzicanții cu instrumentele lor: tobă, trompetă, saxofon și orgă cîntau cu atîta zvîc, încît părea că formația performa în casele tuturor horodnicenilor. Construcția beciului permitea o rezonanță foarte bună. Muzicanții se bucurau de ea, iar mesele care erau aranjate pe lateralele beciului creau un culoar ca un ring de dans. Toată mîncarea se pregătea cu o zi înainte. Numai sarmalele clocoteau în oale, pe plita încinsă, în ziua nunții. Toate vecinele și rudele s-au adunat în bucătăria mirelui ca să ajute la pregătit mîncarea – ciorbă, friptură, zarzavaturi. „Atunci simțeai nunta. Nu mai știai pe ce lume ești”. Bucătăreasă a fost tanti Anuța, cunoscută pentru prăjiturile și colacii pe care îi cocea. „Cu borșul se mergea pe lîngă toate mesele, cu găleata și polonicul”. Și Mărioara a ajutat la servit.

Invitații aveau un stil aparte: coafuri crețe și pardesie din piele lăcuită, „costumații de scandal”, cum le numește Nelu. Familia se amuză în fața monitorului de cît de slabi și tineri erau toți pe-atunci. Observă și prezența unor oameni dragi, care au devenit absenți: „Uite-l pe Dorin! Nu mai este, Dumnezeu să-l ierte! Cumnatu’ ăsta nu mai e nici el, săracu’!”.

Rochia de mireasă purtată de Mărioara a fost împrumutată de la o fată care era singură la părinți, astfel că și-a permis să-și cumpere una nouă: „Cine nu avea posibilitate, împrumuta”. Doar coronița și buchetul de flori i-au aparținut cu adevărat. Mărioara a fost a treia fată care a îmbrăcat acea rochie. Ba chiar una dintre fetele care a purtat-o a fost prezentă la nunta ei. Rochia albă îi scotea în evidență obrajii roșii pe care îi are și acum.

Spre finalul casetei, am rămas singură cu Mărioara. Nelu a plecat să termine de săpat un șanț, băieții aveau și ei treabă pe altundeva. Am rămas să o ajut să strîngă pozele și să așeze casetele în cutia albastră.

O lume pusă la păstrare

Muzeul și beciul sînt ca o comoară ascunsă în inima Horodnicului de Sus. Trebuie să sapi după ea, să dezgropi istoria, povestea și tradițiile locului. Din stradă, e mai greu de ochit. Coroanele copacilor au crescut bezmetice, pînă la cer, mascînd locul. Muzeul „Emil Ianuș” îi zice. Așa scrie pe poartă. În turn, un ceas pătrat, ale cărui limbi se învîrt haotic către viitor. Parcă grăbesc timpul.

Nu știu ce se va întîmpla cu beciul atunci cînd soții Ianuș nu vor mai fi, dar locul acesta va rămîne unul special, în care părinții mei și alți părinți din Horodnic s-au căsătorit. Iar în „fotografia” acestui spațiu poate fi redescoperită o lume.