O piesa de teatru fara decor e ca o carte fara coperti. Nici chiar Caragiale nu poate indura asa ceva, cu tot caraghioslicul atemporal. La Casa de Cultura a Studentilor, ieri, 3 martie, piesa de teatru „O scrisoare pierduta” s-a jucat in blanc. Nici anticamera „bine mobilata”, nici „doua ferestre mari de laturi”, nici usi, nici fotolii, doar o canapea. In actul trei, pretoriul primariei nici „exagon”, nici „Arfiva”, „Cabinetul Primarelui” sau „Reghistratura”. „Perdelutele de chembrica verde”, candelabrele, calimarile si lampile atarnate in cuie s-au redus la un clopotel. Tot asa, pe Caragiale l-au redus la o repetitie pe fuga, in cabina de schimb.

Un Pristanda (Tomi Cristin) incins intr-un pardesiu, „tivilizeste”, cu plete pina la jumatatea obrazului. Un Fanica (Andrei Duban) robust, imbracat intr-un costum gri, lucios, sub care sclipea o vesta argintie. O coana Zoitica (Brenda Jeni) mai putin cocheta, balaie si cirliontata, cu buzele singerii, fluturindu-si in urma ei o rochie portocalie, transparenta, vaporoasa sau unduindu-si formele intr-o rochie de satin visiniu. Un Trahanache (Doru Ana) inzorzonat doar cu o cravata portocalie, peste o un costum negru. Farfuridi (Cristi Cretu) si Brinzovenescu (Ovidiu Cuncea) au iesit din peisaj – care peisaj? – doar cu palariile lor tepene; de la barbie in jos, aceleasi costume calcate la dunga – imprumutate parca din ultima colectie Armani – si-au plimbat pe scena servietele din fis. Peste pieptul lui Catavencu (Claudiu Bleont), o vesta roz ticlam, iar peste, o manta cu sclipici aurii. Toti ca proaspat scosi din ambalaj si pregatiti pentru taraba de chinezarii. Doar Cetateanul turmentat (Mihnea Trusca) si Dandanache (Grigore Gonta) ar fi avut o sansa la anticariat.

Putintica comedie

„Scumpa mea Zoe, venerabilul merge deseara la intrunire (…). Nu ma astepta, prin urmare, si vino tu la cocoselul tau care te adora, ca totdeauna, si te saruta de o mie de ori, Fanica„.

Tipatescu a ramas domn infipt, doar in scenele cu Zoe si canapeaua cu o culoare bolnava, rozalie, i s-au inmuiat picioarele pina a ajuns la nivelul sanilor coanei Joitica. Nu inainte sa-i pupe „minusitele” la centimetru. Gita Pristanda si-a pocnit calcaiele din trei in trei replici, intr-o pozitie umila, de lumanare inclinata, ba pe linga Tipatescu, ba pe linga Trahanache, ba prin preajma parfumului Zoei sau a furiei lui Catavencu. „Scumpa mea Zoe” si Trahanache a zgiriat aerul intr-o virgula, mai importanta decit semnatura de la finele scrisorii. Tradarea n-a razbit peste burta proeminenta preocupata cu descoperirea „plastografului”.

Brinzovenescu s-a ciocnit de Farfuridi, a pasit pe urmele acestuia, batos, si-a fluturat palaria zapacit si a tipat de mai mult de trei ori „Tradare!”. Cu pletele ondulate prinse intr-un elastic rosu, Catavencu a sarutat podeaua in timp ce se tira cu spatele, doar-doar l-o ierta Coana Joitica, nu inainte de a se razvrati cocotat pe canapea, in sosetele sale galbui si cu hainele atirnindu-i ferfenita pe el. Replicile lui au fost presarate nefericit cu solduri impinse inainte si gesturi „Michael Jackson’s style”, care nu suporta descriere.

Doar Cetateanul turmentat parea instruit de insusi Caragiale. Cu palaria stramba, camasa pe jumatate afara, cravata galbena, lalaie. Doar blugii Levi’s si umbrela de dama sareau din algoritm. „Nu ma-mpinge, c-ametesc” a strigat pe un ton pitigaiat, facind copiii din sala sa rada zgomotos. Si Dandanache, un om putintel, girbovit, pasind mai mult in baston, a stirnit rasete cu sisiiala lui „Hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… Stii, m-a zdruntinat!… si clopoteii…”

Tradari politice si literare

O scrisoare A4, de calitatea intii, o „lumina murdara” data pe cei 900 de wati ai celor trei reflectoare, in spate si pe jos cearsafuri albe, o interpretare ca o lectura fara intonatie. Piesa „O scrisoare pierduta” s-a mai uzat putin printr-o punere in scena parca scoasa din corpul de text, fara nimic al ei. O mina de actori parca surprinsi de 200 de spectatori in timpul unei repetitii in spatele scenei.

Laura Baban