Pentru ei, timpul s-a oprit demult in loc. Traiesc in bezna de cand se stiu. In fiecare seara, vad aceeasi lumina palpaind, a unei lampi vechi pusa pe o masa plina de acareturi. In lumea lor, viata capata o alta dimensiune. Isi ara pamantul cu plugul tras de boii si mananca ce au in batatura. Isi plang mortii si pacatele pe prispa crapata de la coltul casei. Traiesc in trecut cu cel putin 100 de ani. Nu au biserica si nici cimitir. Televizorul, telefonul mobil sau argazul sunt obiecte parca rupte dintr-o alta lume. Doar un radio vechi, cu baterii, pus la loc de cinste ii ancoreaza in prezent. In rest traiesc ei cu ei. Neputinciosi, cu fetele brazdate de riduri adanci isi ridica privirea pierduta spre cer. Ochii li se umplu din senin de lacrimi si rostesc cu naduf: ” Daca mori, mori pe intuneric.”

Un material despre oamenii care traiesc rataciti in Evul Mediu realizat de reporterii CUZANET.

Condamnati la intuneric 

Satul pierdut in Evul Mediu se afla undeva, la 30 de kilometri de Focsani. Aici, o mana de oameni traiesc ca pe vremea strabunicilor: fara curent electric. Asa s-au nascut si asa vor muri. La 8 kilometri de comuna Reghiu se afla catunul Valea Boului. Pana aici, drumul anevoios, prin padure, plin de noroi si pietris nu poate fi parcurs decat pe jos. In cele zece case imbatranite, rasfirate ici, colo pe deal si pe vale isi duc batranetile cateva suflete chinuite. De jur imprejur, cat vezi cu ochii numai padure. Locuitorii din Valea Boului te socheaza prin viata simpla pe care o traiesc. Averea lor se rezuma la o casuta, un caine, o vaca si cateva gaini. Nici nu isi doresc mai mult. „Vara, aicea e o minunataie. Prin mai, cand ii inflorit. Mai frumos nu-i nicaieri”, spune un taran din Valea Boului. Primitori, impart putinul pe care il au cu cei care le calca pragul casei. Cele doua incaperi mici si saracacioase nu le-au fost niciodata electrificate. La lasarea intunericului isi aprind lampile sau lumanarile. Nici mistretii care le mai dau tarcoale pe langa casa nu ii mai sperie. Sufletul le este chinuit de o singura dorinta repetata obsesiv: sa nu moara pe intuneric.

Satul caselor in panta 

Prima casa de la intrarea in sat e a lui tanti Maria. O camaruta cococata pe un deal, asezata in bataia ploii, varuita intr-un albastru sters, cu usi verzi, lasate iti apare dinaintea ochilor. De jurul imprejurul bataturii, copacii stau de paza. Gardul lasat se clatina la cea mai mica atingere. Un latrat de caine ne anunta sosirea. O batranica de aproape 80 de ani, cu parul carunt si trupul imbatranit iese dinaintea usii sprijinindu-se de cerdacul casei. Privirea i se misca ici-colo fara punct de reper. Mersul ii este ingreunat de ciubotele grele pe care abia le taraie. De dimineata pana seara nu are cu cine schimba o vorba. Copii nu au mai vizitat-o de ani buni iar urmatoarea gospodarie se afla la jumatate de kilometru departare. Nu are televizor si nici radio. Isi sprijina trupul garbovit de coltul casei povestindu-si amarul: ” Am 10 copii, dar is plecati in toata tara, ca aicea mori de foame in Romania. Am o fata in Odobesti, ci o vinit sa ma vada? Astepta sa mor mai rapidi. De cand mi-o murit fata asta am chiorat di tot. Uite asa ne-am pedepsit, sa stam in intuneric.” Are o pensie de urmas de 85 de lei si mai castiga cativa zeci de lei din miezul de nuca pe care il vinde. „Am 85 de lei de pe urma unchesului meu.Vezi cum traim aicea mai rau ca la puscarie, acolo ii lunina, dar aicea nu-i nic. Daca mori, mori pe intuneric. Ii greu aicea, dar vreau sa ma ingroape langa unchesul meu, langa biserica la Raghiu”, spune femeia imbracata in haine ponosite, vechi si negre ca de doliu. Toata ziua, tanti Maria crapa nuci. Cateva gaini si un caine oropsit care latra pana oboseste ii tin de urat. Mananca ce poate, mai multa mamaliguta. Ca sa-si cumpere o paine trebuie sa merga 8 kilometri pe jos prin namol pana la cel mai apropiat magazin, la Ursoaia.

„Mamaia”, asa i se spune lui tanti Maria inca mai spera ca intr-o zi camaruta ei saraciosa va fi luminata: ” Am auzat ca baga lunina. Gini ar ci, ca ar gini baiatul din Italia si s-ar face casa aicea in vale si n-as mai ci si eu singura pi dealurile estea.. Ar ci o minune dumnezaiasca. Ca aicea vara is nuci, pruni, ii raiul pe pamant, daca iti vini sa ma crezi.”

In Valea Boului, saracia si boala sunt cantate din fluier 

Dupa aproape un kilometru de mers prin namol, pe o alta culme semeata sta aseazata casa lui mos Fanica Lepadatu. O casa din doua camere si o tinda. Pe un pat plin de haine zace incovoiat un batranel de vreo 85 de ani. Pe un altul, nevasta lui, Constantina. La fel de garbovita si uscativa ca si el. De cateva zile, mos Fanica a cazut la pat. „O dat gripa peste el. O fost la carat de lemne cu omu meu, o transpirat si amu sta tolanit in pat. I-am facut ceai din niste burueni culese de asta vara. De unde medicamente, nu am o pastila di niciun fel in casa. Aicea mori cu zaie, nu alta. Pana agiungi la doctor, mori de 100 de ori pe drum. Cu ci sa-l duc pi glodaria asta”, spune singura fata a lui mos Lapadau care a ales sa ramana in sat alaturi parinti. Mos Fanica si tanti Constantina sunt casatoriti de mai bine de un deceniu. Au trecut impreuna prin bucurii si necazuri, insa cel mai greu le-a fost atunci cand femeia a cazut la pat din senin. De 14 ani sta tintuita in acelasi pat de langa soba invelita cu o patura. „Eu is sparieta. Nora mea mi-o murit in brate la biserica si di atuncea uite asa ma chinui. Stau numa in pat.” spune femeia. Lumanarea infipta in faina de porumb ii la loc de cinste si in casa lui mos Lepadatu. In urma cu cativa ani, mos Fanica a primit de la unul dintre baietii sai un generator de curent pe benzina. Mare i-a fost mirarea cand a vazut pentru prima data lumina pe geam. De atunci nu a mai mers. Il mai incearca din cand in cand, dar masinaria nu mai porneste. Tot lumanarea a ramas de baza.: „Am lampa, dar ce folos, gaz n-am. De unde gaz? Daca as ave’, ar ci ghine, ca lumanarea acu o aprinzi, acusi nu mai e. Nici n-a apuci sa mananci ca s-o si terminat. ” Parca fara voia sa, batranelul se ridica si scoate un fluier: ”Sa va cant ceva din fluier, daca tot ati vinit pi la noi”. Isi reazema mainile venoase, imbarnite cu degetele tocite de munca pe picioare si incepe sa cante o doina din fluier.

O viata la lumina lumanarii 

O alta gospodarie si alte doua suflete oropsite pe un alt deal. Acelasi tip de casa cu cerdac de lemn. O vaca, cateva oi si gaini sunt toata averea lui nea’Dumitru. Dupa ce isi termina de hranit si ingrijit animalele, nea  Dumitru se refugiaza in casa. Un radio cu baterii,  tinut la loc de pret il ancoreaza in civilizatie. De la el mai afla ce se mai intampla prin lume. Are peste 80 de ani, dar se tine la fel de drept si sprinten ca atunci cand era tanar. Intr-o odaie darapanata, de cativa metri patrati, cu peretii afumati, cu doua paturi, o soba si o masa plina de farfurii lasate haotic, nea’ Dumitru isi duce traiul. Langa soba, pe un pat cu mielul si pisica alaturi sta asezata nevasta. Infofolita in haine pline de murdaria, femeia e oarba: ”O orbit de la anestazie. Ii operata la picior. Uite asa merge mai mult pe achipuite. Nu vede nimic. Cu ce bani sa o duc la doctor? Eu nu am pensie. Mai iau ceva bani de la ea ca are boala”, spune batranul. Rumen in obraji, batranul ne marturiseste ca rachiul de pruna facut in casa e cel mai bun medicament in orice boala: „Vara la noi, prunele is asa di multi, di li culegi cu oboroaca. Eu le fac rachiu.. De ce sa se iroseasca aiurea. E pacat, li-o dat Dumnezau. Uite am colea, am in magazaie cazanu in care fac rachiu.”

Lectii la lampa 

Pe vaile catunului Valea Boului facem cunostiinta cu Maricica, una dintre fetitele lui Radut Labunt. O copila de 6 ani cu parul balai si fata maslinie. Isi tine mainile stranse la piept si capul in jos. Cand e timp frumos, merge la gradinita. Nu s-a uitat niciodata la desene animate. Se joaca cu ce gaseste prin curte. Nu are jucarii sofisticate sau papusi Barbie. Singura jucarie e o minge pe care o alearga pe pamantul din fata casei cu Maricela, sora ei mai mare. Copila nu a venit inca de la scoala. E in clasa a doua si merge in fiecare zi 8 kilometri pe jos pana la scoala din Reghiu. Cele doua fetite sunt singurii copii din acest catun imbatrnit: „Sunt singurii copii din Valea Boului. Altii nu mai sunt. Toti sunt batrani aicea. Iar cei mai tineri au plecat pe la ses cu copii cu tot. Noi am ramas aicea. Avem gospodarie, ce sa facem? Maricela, aia mai mare, e in clasa a doua. Imi invata bine la scoala. Are numai foarte bine,” spune tatal copilelor. Cand vine de la scoala, Maricela isi face temele la lumina chioara a unei lampi asezata pe o masa ingusta. Atunci cand gazul e pe terminate, tatal fetitelor se gandeste in fel si chip cum sa mai faca rost de cateva kilograme.” De unde pot, de unde nu pot trebuie sa cumpar gaz ca sa pun la lampa aia amarata sa mi invete copila, nu o pot lasa fara carte”.

8 kilometri de mers pe jos pentru o rugaciune

Inainte de a pleca din Valea Boului trecem pe la tanti Elena, o batranica agera la vorba si la pas. In gospodaria femeii, fiecare lucru este bine pus la punct. Incovoiata la trup, batranica are grija de fiecare coltisor din batatura ei. Tanti Maria nu are copii. Nicio ruda nu o viziteaza in acest catun. Singurul sprijin al batranei este nea Florin, cu barbat inalt, mai tanar cu vreo 10 ani decat ea care ii este sot. La 83 de ani, tanti Maria merge in fiecare duminica opt kilometri pana la biserica din  Reghiu ca sa asiste la slujba.” Doar sa nu ma pot radica din pat, sa nu am duc, ca in rest nu lipsesc duminica de la slujba”. Pe patul din odaie, batrana toarce lana si impleteste soseste si manusi pentru iarna.: „ Asa imi trece timpul cu furca si fusul in mana. Uite la mine. Eu am la vedere ciorapi de magazan. Dar pe dedesupt am din astia facuti de mine”.

Despre catunul Valea Boului 

Prin anii 90, in Valea Boului erau cateva zeci de case. Astazi au mai ramas doar 10. Cei tineri au ales sa plece in strainatate sau in alte sate unde si-au gasit de munca. Cateva zeci de case zac si acum in paragina, iar din altele s-a ales praful. Pana la biserica din Reghiu, taranii din Valea Boului au de mers 8 kilometri pe jos prin padure. Preotul ajunge aici doar atunci cand este chemat. Musafirul cel mai asteptat este postasul care ia la picior fiecare vale la sfarsit de luna. Localnicii de aici traiesc din pensie, iar cei mai in putere cara lemne din padure pe care le vand mai apoi la ses.  Distanta foarte mare dintre locuinte pare sa fie singura problema care ii impedica pe edili din comuna Reghiu de care apartine catunul Valea Boului sa electrifice satul. „A fost o incercare de a muta niste stalpi si de a pune lumina in acesta sat. Problema e ca oamenii si-au construit case la distante foarte mari una de cealalta. Ne-ar costa miliarde de lei ca sa punem lumina in acest sat. Oamenii si asa traiesc de azi pe maine, de unde sa scoata milioane ca sa-si puna lumina. Ei ar vrea, asta stim,  dar bugetul nu ne permite sa instalam acei stalpi de inalta tensiune. Si mai e ceva. Toti cei din Valea Boului sunt batrani. Peste 20 de ani, cu siguranta, acest sat va disparea”, spune Ionut Valisareanu, fostul primar al comunei Reghiu.

Alina Iosub